CINE, CÂT, DE UNDE:

Concret, cum se poate rupe Europa de gazele rusești la iarnă

Computer Hope Guy
Un tanker sub pavilion spaniol, cu o lungime de 300 de metri și lățime de 50 de metri, a livrat săptămâna trecută gaz natural lichefiat Marii Britanii. FOTO: Profimedia Images

Războiul din Ucraina a pus Uniunii Europene în față o oglindă de care s-a ferit cu bună știință în ultimii ani: recensământul zăcămintelor de gaze naturale, precum și o regândire a producției și a importurilor. Pe termen scurt, gazele naturale lichefiate pot suplini deficitul rezultat dacă UE decide până la urmă să nu mai cumpere gaz rusesc. 

Deocamdată, Europa nu are motive serioase să se teamă de o sistare totală a gazului rusesc. Temperaturile au crescut, livrările de gaze naturale lichefiate din Statele Unite ale Americii s-au triplat încă dinainte de semnarea unui acord-emblemă în acest sens, iar unele țări încă au stocuri de gaze în depozite pe care se pot baza. 

Totuși, iarna vine din nou peste șapte luni. Deocamdată, asistăm la un joc al nervilor, spun specialiștii. Guvernele și companiile care au contracte bilaterale avantajoase cu Gazprom vor aștepta să vadă cum evoluează războiul din Ucraina înainte de a le rupe – dar și de a le prelungi.

Le ajută și faptul că Uniunea Europeană ezită să apeleze la singura sancțiune care ar conta cu adevărat în economia Rusiei – sistarea importurilor energetice de la Gazprom și Rosneft. Singura latură pe care se poartă dezbaterea este cea a moralității, iar Uniunea Europeană are un istoric lung de a cumpăra gaze de la regimuri autoritare, cu probleme grave de încălcare a drepturilor omului. 

Însă situația este mai volatilă decât și-o poate dori orice partener comercial al Gazprom: decizia lui Vladimir Putin de a cere banii pe gaze în ruble sau aur poate reprezenta o provocare serioasă pentru țările importatoare. 

Pe termen scurt, adică pentru iarna următoare, se încearcă suplimentarea importurilor de gaz natural lichefiat, umplerea depozitelor de gaze existente deja în UE și creșterea cantităților importate de UE de la ceilalți mari furnizori – în special cei din Africa, Orientul Mijlociu și Asia. Toate acestea pot fi făcute imediat prin majorarea contractelor și folosirea la capacitate maximă a gazoductelor existente. Și suplimentarea capacității de a folosi gaz natural lichefiat se poate face la fel de rapid.  

Gazele naturale lichefiate vor fi principala alternativă

Gazele naturale lichefiate (LNG) vor fi aduse în Europa în proporție covârșitoare din SUA. Astfel de livrări aveau loc și înainte de izbucnirea războiului din Ucraina, însă rămâneau marginale în coșul european de energie. Acum, însă, ele au fost majorate drastic. Anul trecut, UE a cumpărat un sfert din volumul total de LNG exportat de americani. În 2022, cantitatea s-ar putea dubla. 

În total, importurile de LNG în UE au însumat aproape 115 miliarde de metri cubi în 2020 (cele mai recente date disponibile). Asta înseamnă un sfert din consumul total de gaze naturale al Uniunii. 

Spre deosebire de gazoducte, însă, gazele naturale lichefiate au nevoie de o infrastructură specială pentru a putea fi transformate înapoi în stare gazoasă când ajung în Europa. Ele sunt lichefiate prin răcire (ceea ce reduce volumul gazului de 600 de ori), apoi încărcate pe vase speciale și menținute la o temperatură de minus 162 de grade Celsius pe durata transportului pe ocean. Apoi, ajunse la destinație, ele sunt încălzite treptat, transformate în stare gazoasă și injectate în depozite, de unde pleacă apoi în rețelele naționale de distribuție. 


Pe larg, despre tendințele macro pe piața energetică și în detaliu despre LNG, puteți citi în această analiză Panorama.ro: 
Cum schimbă războiul din Ucraina harta mondială a energiei

Una dintre principalele teorii rostogolite de la izbucnirea războiului din Ucraina este că Europa nu are capacitate de a regazeifica suficient LNG pentru a înlocui gazele rusești. În realitate, însă, Europa are o capacitate totală de a „absorbi” LNG de 150 de miliarde de metri cubi anual. În total, importurile de gaze rusești s-au ridicat anul trecut la 172 de miliarde de metri cubi.

Deci Europa poate, în primul rând, să folosească infrastructura pe care o are deja la capacitate maximă – ceea ce nu s-a întâmplat până acum din motive evidente: gazele LNG sunt semnificativ mai scumpe decât cele de la Gazprom. Pentru Germania, spre exemplu, LNG costă de două ori mai mult decât gazele rusești pe care le cumpără. 

Apoi, când vorbim despre capacitatea de regazeificare de 150 de milioane de metri cubi, trebuie să nu uităm că ea numără strict stațiile fixe din marile porturi europene care pot descărca gazul în formă lichidă de pe tankerele americane. Îl plimba apoi printr-un labirint de țevi care, cu ajutorul apei din mare, îl încălzește și-l transformă înapoi în gaz. 

Niciul terminal fix LNG nu a fost folosit vreodată la capacitate maximă. În medie, utilizarea a fost cu cel puțin o treime sub capacitatea totală la nivelul UE. Infografia este realizată de European Gas Hub.
Niciun terminal fix LNG nu a fost folosit vreodată la capacitate maximă. În medie, utilizarea a fost cu cel puțin o treime sub capacitatea totală la nivelul UE. Germania, spre exemplu, a folosit doar 65% din capacitatea de descărcare LNG în al doilea trimestru din 2020 (Q2 20).Infografia este realizată de European Gas Hub.

Cât LNG poate „absorbi”, de fapt, Europa

Însă tehnologia LNG costă atât de mult și datorită mobilității sale extraordinare: stațiile LNG de regazeificare pot fi mobile, plutesc pur și simplu în largul porturilor. Multe tankere americane care transportă LNG sunt oricum de tip FSRU (Floating Storage Regasification Unit), adică au capacitatea de regazeifica LNG încă dinainte de a-l descărca. Astfel, gazul coboară de pe vasul american direct în stare gazoasă, nu lichidă.  

Aceste vase au nevoie să se lege la gazoducte scurte, care să poată transporta gazul pe care-l descarcă către cel mai apropiat depozit. Gazul descărcat dintr-un tanker nu este injectat direct în rețeaua națională de distribuție din motive de securitate, presiune și alte considerente tehnice, așa că intră întâi într-un depozit și abia apoi este băgat în rețea. 

Germania a anunțat deja că va demara construirea a două noi terminale fixe de LNG în două porturi. Până când vor fi gata, însă, și-a asigurat deja trei stații mobile de regazeificare. 

„Ceea ce pot face public acum este faptul că am creat cadrul legal pentru a permite companiilor germane să închirieze așa-numitele FSRU, adică vase speciale care pot transporta și regazeifica LNG”, a declarat pe 25 martie Robert Habeck, vicecancelarul Germaniei, citat de Euractiv.

Cele trei stații mobile de regazeificare au fost închiriate deja de companiile nemțești RWE și Uniper de la compania grecească Dynagas și de la subsidiara norvegiană a companiei Hoegh. Tot RWE și Uniper sunt companiile care au început deja lucrările pentru a construi cele două stații fixe de regazeificare (prima în portul Brunsbuettel, a doua în portul Wilhelmshaven). 

Deci capacitatea de regazeificare a Europei a crescut deja și va continua să crească în funcție de cheltuielile pe care sunt dispuse guvernele și companiile să le facă. Stațiile fixe costă mai mult, dar per total sunt mai avantajoase pentru că închirierea unui vas FSRU nu este deloc ieftină. Au însă dezavantajul că nu se pot plimba între clienți și că durează câțiva ani până sunt finalizate. 

De ce capacitatea de depozitare contează mai mult decât stațiile fixe LNG

Ceea ce nu poate crește, însă, la fel de rapid este capacitatea de depozitare a gazelor naturale pe teritoriul Europei. Am explicat deja de ce este esențială – LNG, chiar și după ce este regazeificat, este trimis în depozite și nu în rețelele naționale de distribuție. Este o procedură mai sigură și mai facilă. 

În momentul de față, UE are o capacitate totală de depozitare de puțin sub 120 de miliarde de metri cubi. Evident că ele pot fi umplute și golite de mai multe ori într-un an, însă aceste operațiuni necesită timp. Injectarea gazului în depozite și apoi pomparea lui de acolo în rețelele naționale sunt greoaie.

Depozitele de gaze sunt, cel mai adesea, amenajate în caverne subterane – fie foste zăcăminte de sare, fie chiar zăcăminte epuizate de gaze. Structura poroasă a cavernelor face ca „adunarea” gazului să necesite timp, energie electrică și forță de muncă. De aceea, costurile de depozitare sunt unele majore, de care companiile se feresc în mod tradițional. Acum, UE a anunțat că lucrează la un „cadru comun de reglementări pentru depozitarea gazelor”, ceea ce ar putea însemna scăderea costurilor – în special dacă marile companii naționale care dețin spații de stocare vor fi de acord să scadă tarifele de depozitare. 

Peste 70% din capacitatea de depozitare a gazelor naturale din UE este concentrată în doar cinci țări membre (Germania, Italia, Franța, Olanda și Austria). Așa cum era de așteptat, „cadrul comun” va vorbi și despre posibilitatea ca acestea să închirieze depozite către țările care nu au capacitate de stocare. De altfel, această practică se desfășoară deja, dar la nivel comercial. 

Capacitatea de depozitare a gazelor naturale va deveni esențială în următorii ani. Infografia este realizată de NaturalGasIntel.com pe baza datelor Naftogaz (compania ucraineană de gaze).
Capacitatea de depozitare a gazelor naturale va deveni esențială în următorii ani. Infografia este realizată de NaturalGasIntel.com pe baza datelor Naftogaz (compania ucraineană de gaze). Totalul pe care-l indică în dreptul UE (142,2 mld. metri cubi) era valabil în urmă cu câțiva ani – și atunci doar luând în calcul UK și Turcia. De atunci, însă, capacitatea de depozitare a gazelor naturale a scăzut în UE din cauza închiderii unor depozite.

România, spre exemplu, are o capacitate de stocare de 3,9 miliarde de metri cubi. Consumul anual de gaze naturale al țării noastre se ridică la 11-12 miliarde de metri cubi. Așadar, capacitatea noastră de stocare este în linie cu media europeană, care poate acoperi prin depozitare un sfert din consumul anual. 

România are în prezent șase depozite. Cinci aparțin companiei de stat Romgaz. Ultimul, cu o capacitate extrem de redusă, aparține unui operator privat. Toate cele șase depozite sunt amenajate în zăcăminte epuizate. În 2019, Romgaz a câștigat 70 de milioane de euro din operațiunile de înmagazinare a gazelor (cu 11% mai mult decât în 2018). Este una dintre principalele surse de venit alternative pentru Romgaz. 

Pe termen scurt, tot vasele FSRU vor oferi soluția – dar la fel de scumpă. Astfel de tankere pot juca și rolul de depozit, având capacitatea de a păstra gazul până când depozitul în care acesta trebuie injectat se eliberează. 

Câte gaze consumă acum europenii

Nu toate țările europene sunt dependente de gaz rusesc. Unele se bazează deja pe producția proprie, în timp ce altele – precum România – au zăcăminte considerabile, care le pot transforma chiar în furnizori regionali. 

Însă Europa, în ansamblul ei, este cel mai vulnerabil consumator de gaze naturale din lume: consumă 14,2% din totalul mondial, dar produce doar 5,7% din total. Vorbim despre sute de miliarde de metri cubi. În 2020 (cele mai recente statistici oficiale), consumul total al Europei a fost de 394 miliarde de metri cubi, în scădere cu 3% față de 2019, conform datelor Comisiei Europene. 

De la bun început, trebuie să înțelegem structura consumului de gaze în Uniunea Europeană, care se împarte în trei mari categorii: populația (40% din total), industria (adică marile companii) și generarea de energie din gaze (electrică și termică).

Gazul acoperă aproape 22% din nevoia de energie a Europei, fiind astfel sursa dominantă în coșul energetic al europenilor. Peste o treime din toate gospodăriile de pe continent folosesc gazele naturale. În medie, fiecare dintre ele plătea, anual, în jur de 700 de euro pe facturi - cu variații semnificative între state. În ultimele luni, însă, pe fondul scumpirii gazelor la nivel mondial, facturile au crescut și cu 30-40% în medie pe tot continentul. 

De unde importă Europa gaze naturale

Pe fondul unei scăderi acute a producției interne de gaze a Europei în ultimul deceniu, ponderea importurilor în consum a crescut dramatic. În urmă cu 10 ani, Europa importa 65% din consumul de gaze naturale. În prezent, procentul este mai aproape de 80%. 

Cei mai mari importatori naționali de gaze naturale din Europa sunt Germania (79 mld. metri cubi), Italia (66 mld. metri cubi), Franța (37 mld. metri cubi), Marea Britanie (32 mld. metri cubi), Spania (31 mld. metri cubi) și Olanda (20 mld. metri cubi). 

În total, valoarea importurilor de gaze naturale a ajuns la 36,5 miliarde de euro, o scădere drastică față de nivelul din 2019 (59,4 miliarde de euro). Totuși, aceste date sunt aferente anului 2020 (cele mai recente statistici oficiale publicate de Comisia Europeană). În 2021 însă, valoarea importurilor a crescut substanțial dintr-un cumul de motive. 

În primul rând, volumul net de gaze importate în Europa a crescut, pe fondul revenirii din pandemie, a ridicării restricțiilor și a exploziei înregistrată de consumul de bunuri. Din cauza cererii mult mai ridicate față de 2020, gazele s-au scumpit peste tot în lume. În Europa, prețurile au crescut în plus din cauza jocului de ambiție făcut de Kremlin. Nemulțumit că tot mai multe țări nu și-au mai prelungit contractele multi-anuale cu Gazprom, Vladimir Putin a șantajat constant guvernele europene, scumpind gazele. 

Cine produce gaze în Europa

Toate statele europene consumă gaze naturale. Însă doar nouă țări europene au și producție proprie care să conteze. Adevărata problemă este însă că producția europeană de gaze s-a înjumătățit în ultimii 10 ani, conform datelor Agenției Europene pentru pentru Cooperarea Autorităților de Reglementare din Domeniul Energiei.

Principalul motiv pentru scăderea drastică a producției interne europene este epuizarea treptată a zăcămintelor aflate în exploatare. În prezent, Europa mai are gaze pentru încă 14 ani și jumătate la actualul nivel de producție, conform datelor compilate de BP. Practic, singura șansă ca Europa să mai aibă producție proprie după acest punct este demararea exploatării de gaze în zăcăminte noi. 

Bazinul Mării Negre, următorul mare pariu al Europei

În prezent, unul dintre cele mai importante zăcăminte din Europa se află în bazinul Mării Negre. Rezervele de aici nu sunt luate în calcul de statisticile oficiale până la începerea propriu-zisă a exploatării. Însă există deja zăcăminte identificate prin operațiuni de explorare derulate aici în ultimul deceniu de mari companii petroliere. 

Cel mai mare zăcământ se află în apele care aparțin Turciei, estimat la 320 de miliarde de metri cubi. Aflat la o distanță de 150 de țărmurile turcești, perimetrul se numește Sakarya (sau Tuna-1). Deasupra sunt doi kilometri liniari de apă, însă punga de gaze se află la alți 4,7 kilometri sub fundul mării. Condițiile nu sunt de mare adâncime, așa cum se mai forează în lume, ci de „extra mare adâncime”. Zăcământul a fost descoperit de compania de stat Turkish Petroleum Corporation (TPAO). 

„Centrul bazinului e adânc, rece și cu un nivel extrem de scăzut al oxigenului. Aceste condiții aspre, solicitante necesită experiență specializată, care nu este în prezent la îndemâna TPAO. Exploatarea perimetrului Sakarya ar urma să se afle în imediata apropiere a limitei de adâncime a Mării Negre. Este un mediu extrem de dur”, explică, pentru ediția americană a ”Forbes”, Thomas Purdie, cercetător în cadrul companiei Wood Mackenzie, una dintre cele mai vechi companii de consultanță în domeniul energiei din lume.

La 100 de kilometri spre nord se află al doilea zăcământ mare descoperit în Marea Neagră. Se numește Neptune Deep și aparține în exclusivitate României. Aici sunt îngropate alte 100 de miliarde de metri cubi de gaze, descoperite în 2012 de gigantul american Exxon în parteneriat cu grupul austriac OMV.

Condițiile sunt, însă, doar de „mare adâncime”, nu extreme. Adâncimea apei deasupra zăcământului variază între 100 de metri și 1,7 kilometri. Punga de gaz se află la adâncimi maxime de 3 kilometri sub fundul mării. În 2021, însă, Exxon s-a retras din proiect. Participația sa a fost preluată de statul român, prin compania Romgaz, pentru un miliard de euro. Pentru ca Neptune Deep să devină operațional este nevoie de investiții de cel puțin 16 miliarde de euro. Nici OMV, nici Romgaz nu au experiență în foraje marine de mare adâncime. 

Acestea sunt doar zăcămintele substanțiale, de mare adâncime, descoperite până acum în Marea Neagră. Ele sunt însă înconjurate de rezerve mai mici, dar infinit mai accesibile, aflate în perimetre de mică adâncime („shallow”). În dreptul Turciei, cele descoperite până acum ar însuma alte 100 de miliarde de metri cubi, în timp ce perimetrele de mică adâncime din apele României se ridică la alte câteva zeci de miliarde de metri cubi. 

Unul dintre acestea este deja pregătit să extragă gaze chiar din acest an. Perimetrul se numește Doina și a fost dezvoltat de compania Black Sea Oil and Gas, deținută de fondul american de investiții Carlyle. Exploatarea depinde însă de adoptarea Legii Offshore de Parlamentul României. Atât ministrul Energiei, Virgil Popescu, cât și mai mulți factori de decizie din Parlament și-au luat angajamentul că legea va fi adoptată în actuala sesiune parlamentară, adică până în iunie. 

 


Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.


  • Elena Dumitru

    Elena lucrează în presă de 11 ani, de-a lungul cărora a acoperit două mari domenii: jurnalismul economic și cel de investigație. A început la ziarul „Adevărul", iar din 2014 s-a alăturat platformei de investigații RISE Project, unde a făcut parte din echipa de jurnaliști care au lucrat la seria #PanamaPapers.


Panorama războiului

Abonează-te la newsletter ca să primești singurele analize și reportaje care contează. Punem în context local războiul Rusia - Ucraina și te ajutăm să-l înțelegi.

    Nu mulțumesc