Luptă continuă, nu drept garantat. Cum arată accesul la avort în Europa și ce se întâmplă în România

La mai bine de o lună de la răsturnarea deciziei Roe v. Wade de către Curtea Supremă a Statelor Unite, repercusiunile asupra drepturilor femeilor la avort din America sunt deja cât se poate de evidente și se resimt în 30 din cele 50 de state. În 20 de state, accesul la avort a fost deja aproape interzis, în două state, decizia e iminentă, iar în alte opt, deși accesul e momentan prevăzut prin lege, e posibil ca el să fie contestat în instanță și să dispară. 

Realitatea hotărârii va restricționa puternic drepturile femeilor din America, în ciuda faptului că o majoritate dintre americani (64%) nu voiau ca protecția constituțională a avortului să dispară. 

Dincolo de evoluțiile pe care le vedem deja în State, discursul cu privire la avort se dezvoltă continuu și în Europa.

Europa, ca și în cazul Statelor Unite, e în favoarea dreptului la avort, într-o proporție majoritară. Acest lucru se vede nu doar în rândul femeilor, dar și al bărbaților, care susțin procedura la un nivel similar cu femeile.

Deși frica de a nu avea acces la avort nu este la fel de urgentă și apăsătoare aici cum e în America după ridicarea Roe v. Wade, nu înseamnă că nu sunt motive de îngrijorare.

În două țări membre UE, avortul la cerere nu e o opțiune.

În Malta este interzis fără excepții, iar în Polonia este interzis, excepție făcând atunci când viața mamei e în pericol sau ca urmare a unui viol. Însă, în alte țări, litera legii este cu totul diferită de realitățile de care se lovesc femeile, atunci când încearcă să acceseze un serviciu medical – la care, în teorie, au tot dreptul, prin lege.

În țări, precum România, Slovacia, Ungaria sau Slovacia, avortul e, de facto, sever restricționat, arată Centrul FILIA, un ONG pentru drepturile femeilor. E motivul pentru care, în pandemie, mai mult de 200 de femei din România și-au făcut avort acasă, fără medic, cu instrumente improvizate, potrivit FILIA.

Pentru a mapa discuția la nivel european pe tema avortului, Panorama a vorbit cu două experte în studii de gen, drepturi reproductive și acces la avort: Joanna Mishtal, profesoară de antropologie la University of Central Florida (UCF) și Giulia Zanini, cercetătoare în cadrul Universității Barcelona. Cele două experte lucrează împreună la European Abortion Access Project, un proiect european de cercetare, care cartografiază realitățile din spatele accesului la avort și impactul asupra așa-zisului turism de avort. 

Dreptul la avort în Europa 

Mișcarea anti-avort (care are în contrapondere tabăra „pro-alegere”/ „pro-choice”) are două surse de inspirație în Europa, prin exemplul Poloniei și al Maltei. În aceste cazuri, când vine vorba de întreruperea de sarcină, opinia publică nu a fost mereu decidentul după care s-au făcut reguli și legi privind acest subiect.

Dintr-o privință, Polonia nu e un caz foarte diferit de cel al Americii. La fel ca peste Ocean, un tribunal constituțional din Polonia, nu poporul sau reprezentanții legitim aleși ai poporului, a fost cel care a restricționat accesul la avort în 2020. Judecătorii au declarat atunci neconstituțional avortul din motive de disfuncționalități ale fătului. Aceste motive reprezentau 98% din avorturile legale din Polonia. 

După decizie, rata oficială a întreruperilor de sarcină a scăzut dramatic (de la 18% la 0,07%). Asta în timp ce „turismul de avort” înspre țări învecinate, precum Slovacia sau Cehia, a luat amploare. La fel ca în cazul Curții Supreme din SUA, decizia judecătorilor polonezi le-a afectat în primul rând pe femeile care nu își pot permite să călătorească în altă țară pentru o întrerupere de sarcină.

E ceea ce se va întâmpla acum și în Statele Unite, spun criticii deciziei de acolo. Acele femei, care vor fi nevoite să călătorească în alt stat american pentru a face un avort, vor fi condiționate de situația personală, financiară, familială, de rasă, statut ș.a.m.d. Există multiple studii care demonstrează că restricționarea avortului în America va influența în mod disproporționat femeile de culoare și pe cele cu o situație economică mai scăzută.

Revenind la cele două studii de caz din Europa, în Malta, situația e și mai drastică decât în Polonia. Avortul este ilegal fără excepții, țara având cele mai restrictive legi anti-avort din lume. E singurul stat UE care interzice avortul chiar și în caz de sarcină rezultată în urma unui incest sau viol sau dacă viața mamei e pusă în pericol. Pentru femeile din Malta, „turismul de avort” este singura opțiune. Uneori, chiar și asta se întâmplă periculos de târziu.

La final de iunie, unei americance i s-a rupt apa la 16 săptămâni în timp ce era în Malta. Deși doctorii i-au spus că sarcina nu este viabilă (fătul nu avea cum să supraviețuiască), iar viața femeii era pusă în pericol de hemoragie și infecții, aceștia nu au putut interveni, deoarece fătului în continuare îi bătea inima. Femeia a fost transportată de urgență în Spania, unde i s-a făcut întrerupere de sarcină. 

Ca urmare a acestui caz, au început să apară proteste în rândul comunității medicale din Malta. În țară, oricine facilitează, provoacă sau face o întrerupere de sarcină – că e doctor sau o femeie însărcinată – poate fi condamnat și la patru ani de închisoare. Criticile primite după situația femeii din SUA au împins guvernul maltez să anunțe că legea avortului va fi studiată pentru a se asigura că acest cadru legislativ nu împiedică doctorii din a avea grijă de pacienți, dar e neclar dacă ceva se va schimba.

Când vorbim despre avort, religia e un subiect important, dar nuanțat

În istoria recentă a Europei, țările care au avut cele mai stricte legi de avort au fost state predominant catolice (Irlanda, Polonia, Malta). Însă, deși componenta religioasă merită invocată, discuția trebuie să fie una extrem de nuanțată. 

„Aceste țări au avut o relație apropiată între biserică și stat. Însă, aici trebuie să facem o distincție clară între religie și religiozitate. În Polonia, instituția Bisericii Catolice, care e adânc sedimentată în structurile politice ale țării, nu este același lucru cu credințele religioase ale oamenilor. Dacă în Polonia s-ar ține un referendum pe avort mâine, nu ar trece”, explică Joanna Mishtal, profesoara de antropologie de la UCF.

Mishtal, care e și autoarea cărții „The Politics of Morality: The Church, The State and Reproductive Rights In Postsocialist Poland”, amintește cum, după căderea comunismului în Polonia, instituția Bisericii Catolice și-a înfipt rădăcini în aparatul de stat. Influența sa se reflectă în eforturile legislative, judiciare și politice din ultimii ani de a transforma țara într-un stat social conservator. 

După decizia tribunalului constituțional de a restricționa avortul în 2020, decizie dată de judecători propuși din partea partidului de guvernare, PiS, parlamentul polonez a respins, la final de iunie, o nouă propunere legislativă de a legaliza avortul.

Dacă în Polonia instituția bisericii joacă în continuare un rol important în societate și în politică, în Irlanda, Biserica Catolică a început să-și piardă din autoritate, în special în contextul scandalurilor și abuzurilor din interiorul instituției, care au fost dezvăluite în ultimele decenii.

În 2009, un raport independent, solicitat de guvernul Irlandei pentru a investiga activități din interiorul Bisericii, a dezvăluit abuzuri cumplite, iar instituția a pierdut considerabil din credibilitatea, respectul, autoritatea morală și puterea de care se bucurase până atunci.

În 2018, un referendum a avut loc pentru a stabili soarta accesului avortului. 66,4% dintre irlandezi au votat atunci pentru schimbarea Constituției și legalizarea avortului. Astfel, avortul a fost legalizat prin mecanisme civice, care reflectă dorința poporului, și nu prin mecanisme de activism judiciar, cum s-a întâmplat în America sau în Polonia.

Cealaltă cale: Irlanda și Franța

Mishtal, care a studiat îndeaproape tranziția Irlandei din ultimii ani, susține că țara este printre cele mai bune exemple când vine vorba de un stat care vine în ajutorul cetățenilor cu informații, resurse și acces, pentru ca aceștia să-și înțeleagă drepturile medicale.

În cadrul unei cercetări pe care Mishtal a făcut-o pentru Organizația Mondială a Sănătății, unde s-a uitat la implementarea acestor politici de sănătate, ea a descoperit că guvernul irlandez are un parteneriat cu Google prin care plătește platforma, pentru a se asigura că atunci când cineva caută cuvinte cheie legate de subiectul avortului, linia de criză oficială a guvernului să fie prima care apare în rezultatele căutării.

Toate aceste politici deschise vizavi de avort au dus și la o „destigmatizare” a termenului de avort în Irlanda.

„Tradițional, erau diverse eufemisme care făceau referire la avort, cum ar fi sarcină de criză sau întrerupere de sarcină. Însemnau același lucru, dar evitau cuvântul ‚avort’, care, în unele cazuri, putea declanșa anumite reacții. Dar, în urma acestor campanii de promovare și înțelegere a avortului, sondaje și focus-grupurile au arătat că oamenii vor să spună lucrurilor pe nume și să folosească cuvântul ‚avort’, când vorbesc despre avort”. 

Și Franța e văzută drept un alt exemplu pozitiv de lăsare a unor astfel de decizii la nivelul femeii, al familiei și al medicilor, nu al statului. Aici, organizarea și structurarea informației a fost, de asemenea, un factor predominant pentru care femeile sunt mulțumite de felul în care serviciile medicale sunt gândite.

Giulia Zanini, cercetătoarea care a studiat cazul Franței în colaborare cu Universitatea Barcelona, explică de ce informațiile clar explicate și o bună împărțire a responsabilităților pot duce la servicii medicale de calitate.

În februarie, Franța a crescut limita legală pentru avortul la cerere, de la 12 la 14 săptămâni, și a relaxat accesul pentru avortul medicamentos, ca o alternativă la procedurile mai invazive de întrerupere de sarcină.

Punând sub lupă cazurile pozitive și negative din Europa, au existat demersuri și în alte țări, care au promovat, legislativ și simbolic, accesul la avort. După decizia din SUA, pe 24 iunie, legislatura germană a votat să răstoarne decizia care interzicea „promovarea” avortului. Astfel, doctorii pot vorbi acum liber cu pacienții despre avort și le pot oferi informații, sfaturi și resurse. Iar, la început de iulie, Parlamentul European a votat pentru a include dreptul la avort în Cartea Drepturilor Fundamentale a UE.

România. Lecțiile trecutului s-au estomat periculos

Pentru România, o țară care a experimentat pe propria piele implicațiile unei decizii arbitrare a statului de a face avortul ilegal, atenția stângace care e acordată subiectului în spațiul public parcă șterge cu buretele paginile de istorie atât de crude.

Avortul, interzis vreme de 23 de ani în anii de comunism, a dus la întreruperi de sarcină clandestine, prin care peste 10.000 de femei au murit, mortalitatea maternă a explodat, iar zeci de mii de copii au fost trimiși în grija statului și ținuți în condiții inimaginabile, după cum aveam să aflăm după Revoluție.

În final, problema demografică nu s-a rezolvat prin interzicerea avortului, cum atestă și studiile. Au rămas, în schimb, moștenirea unei traume colective și a multor tragedii private.

Treizeci de ani mai târziu, deși avortul este legal prin Constituție în România, accesul la astfel de servicii medicale e mai dificil în realitate decât pare pe hârtie. Asta în primul rând pentru că nu e clar unde și dacă se poate face, iar foarte mulți doctori refuză să efectueze întreruperi de sarcină la cerere, invocând motive de conștiință.

Discursul public despre avort, care e în continuare tabu, e unul întortocheat și atât de inadecvat, că parcă neagă gravitatea situației și memoria istorică.

În ultimii ani, mai multe investigații de presă au arătat că avortul la cerere în spitalele de stat sunt puține spre inexistente, majoritatea fiind făcute în spitale private, contra cost. Și aici, vedem cum restricționarea avortului, prin alte metode decât cele legislative, afectează tocmai categoriile sociale cele mai vulnerabile.

În 2019, o investigație Libertatea arăta că 60 din spitalele publice din România refuzau avortul la cerere. În 2020, din cele 112 spitale care figurau ca fiind spitale în care se fac întreruperi de sarcină, doar 12 spitale (11%) făceau avorturi la cerere – niciunul în București, mai descria o analiză a aceleiași publicații. În 2021, n-a avut loc niciun avort în spitalele publice din 11 județe.

Tot în 2021, o documentare publicată de Jurnalul Decretului arăta că pentru prima dată din 2017, s-au făcut  mai multe întreruperi de sarcină la cerere în unitățile medicale private decât în sistemul public: 2.056 față de 1.598. 

„În ultimii ani, ponderea întreruperilor de sarcină la cerere în clinicile și cabinetele private, la nivel național, a crescut de la 33,1% din total în 2017 la peste 47% în 2020”, arată datele INSP obținute de jurnaliști.

Deși ar putea părea că dreptul acesta la conștiință al medicului are un substrat strict religios, de multe ori nu e așa. După cum am arătat deja, religia poate fi un element important aici, dar deseori nu e cel decisiv. Mai departe, trebuie spus că, obiecția de conștiință nu înseamnă automat că medicul este anti-avort. Sunt și astfel de cazuri, cu siguranță. De multe ori, însă, conștiința invocată e mai degrabă un disconfort al medicului, o alegere morală – discuția poate deveni filosofică aici și ne putem întreba până unde poate un medic să acorde sau să refuze un serviciu medical din motivele sale subiective, de valori și păreri personale. În acest caz, doctorul care refuză un avort își spune că femeia se poate duce în altă parte, unde va beneficia de serviciul medical la care are dreptul, iar el nu greșește cu nimic.

Dincolo de obiecția de conștiință

Deși problema răspândirii largi a obiecției de conștiință, care riscă să lase femeile fără dreptul de a face avort, este una reală în România, ar fi superficial să oprim discuția aici. Faptul că medicii pot refuza să facă chiuretaje la cerere este, dintr-o perspectivă, un punct intermediar. În aval și în amonte, fenomenul obiecției de conștiință e încadrat de probleme sistemice uriașe.

Putem retrasa acest șir de probleme până la lipsa educației sexuale în școli, care face din România țara cu al doilea cel mai mare număr de minore care devin mame.

Lipsa educației sexuale e o problemă și mai târziu în viață, la fel cum e și lipsa unor opțiuni accesibile de planificare familială. În mediul rural și în comunitățile sărace – unde un copil înseamnă în primul rând încă o gură de hrănit -, sunt bărbați care încă refuză contracepția, femei care încă iau pe ascuns și pe sărite pastilele anticoncepționale sau care, atunci când au o sarcină nedorită, sunt într-atât de disperate, încât încearcă metode băbești pentru a induce un avort. Și mai sunt mulți bărbați și femei care nu s-ar opune contracepției, dar nu au educația sau informațiile necesare pentru a lua o decizie.

După problema educației sexuale deficitare, vine o altă problemă sistemică, cea a absenței unei culturi a prevenției și a follow-up-ului în materie de sănătate. Chiar și în 2022, la oraș, într-o țară membră UE, medicii încă se trezesc cu femei care nu-și pun problema că ar putea fi însărcinate decât când e deja prea târziu pentru un avort. Iar după un chiuretaj, tot din lipsă de educație sanitară, multe femei nu au parte de o discuție despre cum să se protejeze de sarcini nedorite pe viitor.

În fine, dacă educația sexuală, programele de planificare familială, prevenția și controalele sunt probleme mari, care au nevoie de politici serioase și susținute de sănătate publică, mai întâlnim, pe tot acest lanț, și probleme punctuale. De exemplu, în cazul refuzului medicilor de a face avorturi la cerere, din motive de conștiință, managerul unui spital de stat care are mai mult de un medic obstetrician-ginecolog ar trebui să se asigure că măcar un medic cu această specialitate din unitatea medicală pe care o conduce nu refuză să facă întreruperi de sarcină. Nu se întâmplă asta, fie din lipsă de resurse, de interes sau pentru că nu sunt obligați prin lege.

Dezbaterea publică despre avort în România și lobby-ul american

Încă un element observat în ultimii ani e că tot mai mulți bani sunt pompați în cauze anti-avort din Europa de către organizații americane. Asta se întâmplă și în România, conform unei investigații Scena9.

Un alt material a arătat și cum mai multe centre de sarcină de criză din țară mușamalizează eforturile anti-avort sub pretextul că ajută femeile însărcinate, în timp ce linii telefonice menite să consilieze femeile aflate în situații delicate sunt folosite pentru a le speria și convinge să păstreze o sarcină nedorită, folosind date, studii și declarații eronate sau înșelătoare.

Chiar acum câteva săptămâni, odată cu revitalizarea subiectului în Europa de decizia legată de Roe v. Wade, a avut loc o dezbatere la televiziunea publică română pe tema avortului și am putut vedea pe ecran care sunt capcanele în care riscă să fie aruncat acest subiect extrem de important în orice societate.  

Invitații taberei pro-alegere, cei care pledează pentru libertatea avortului, au fost profesori universitari, jurnaliști și reprezentanți ai societății civile. Pe scurt, oameni care au studiat și cercetat tema și impactul real asupra femeilor și familiilor și au arătat ce se întâmplă, dincolo de propagandă, atunci când avortul nu e accesibil și o opțiune. Ca reprezentant dominant al taberei anti-avort, am văzut un politician și teolog – nu în baza vreunei expertize care să-l îndreptățească să se afle pe scenă. Acesta a fost invitat mai degrabă pentru convingerile sale personale, o capcană pe care o vedem repetată peste tot în lume.

Descriind acest cadru de dezbatere celor două experte, amândouă sunt de părere că un principal factor dăunător, care a polarizat discuția despre avort, se datorează modului în care discursul a fost redat în presă de-a lungul anilor și a obiceiului de a da microfonul, când se discută teme sensibile și dificile, vocii care are convingerile cele mai puternice, nu neapărat vreo autoritate.

Deși e prematur să vorbim despre schimbări în accesul la avort în Europa, e important să acordăm atenție atât cazurilor pozitive, cât și celor negative. Cum au discutat și cele două experte, lecții sunt de învățat din toate. Important e ca oamenii să fie vigilenți și să mențină presiunea pe decidenții politici, sociali și mediatici, atunci când e vorba de mecanisme de acces la informații și resurse a unui drept medical, dar și atunci când decidem cum să încadrăm parametrii discuției despre avort. Iar asta trebuie să facem cu orice drept, nu doar cu cel la avort.

„Este un proces, totul este un proces istoric, iar în Europa ultimilor ani, discuția despre avort s-a dus în ambele direcții. Vedem cazuri bune, precum Irlanda sau Germania, dar și negative, cum ar fi Polonia. Ce cred că ar trebui să se întâmple la nivel european ar fi ca mișcările pentru accesul la avort să se mobilizeze și să continue să susțină cauza, pentru a putea schimba ceva, chiar dacă schimbarea nu va veni imediat”, concluzionează Zanini.