Berlin, we have a problem

Olaf Scholz, cancelarul invizibil. De ce e Germania atât de slabă în criza din Ucraina

Computer Hope Guy
Cancelarul german, Olaf Scholz, și președintele american, Joe Biden, la Casa Albă, luni, 7 februarie. Sursă foto: Profimedia.

În plină criză de securitate în estul Europei, când Rusia bate amenințător la porțile Ucrainei, presiunea crește pe aliații occidentali pentru a aloca resurse și ajutor Kievului. În timp ce puterile vestice trimit armament și tehnică militară în Ucraina și înăspresc flancul estic al Alianței, pentru a contracara o potențială invazie a Rusiei, reacția Germaniei, până nu demult managerul de crize al continentului, a fost una evazivă și ambivalentă.  

De altfel, de la începutul crizei ruso-ucrainene, Germania, principalul aliat din Uniunea Europeană al Statelor Unite, s-a remarcat mai degrabă pentru ce n-a făcut, decât pentru ce a făcut. E o combinație, spun unii comentatori, a personalității noului cancelar, un lider chiar mai reținut decât Angela Merkel, și a faptului că noua coaliție de la Berlin e formată din trei partide care nu au aceleași viziuni în materie de politică externă. 

Presa germană a caricaturizat „arta dispariției” noului lider de la Berlin, alte articole au vorbit despre „cancelarul aproape invizibil” și un titlu care a făcut înconjurul lumii se întreba retoric: „Unde este Olaf Scholz?”.

Răspunsul guvernului german vizavi de situația din Ucraina a fost atât de slab și de incoerent, încât în unele capitale occidentale a început să fie ridicată o întrebare dificilă: ce contează mai mult pentru Germania – interesele sale economice sau securitatea Europei? Realitatea, spun analiștii străini consultați de Panorama, e că asistăm la consecințele ambivalenței politice și economice pe care Germania o are față de Rusia. Deși intențiile noii guvernări sunt în linie cu discursul vestic, la nivel fundamental, modul în care ele au fost împachetate a rezultat într-un dezastru de imagine, comentează aceiași experți.

Până și ambasadorul lui Scholz la Washington ar fi trimis guvernului un avertisment că Germania e văzută tot mai mult drept un aliat pe care nu te poți baza, potrivit unui memo scurs în presă și citat de New York Times. Foarte relevant, documentul începe cu aceste cuvinte: „Berlin, we have a problem” (Berlin, avem o problemă, n.r.).


Citește aici mai multe despre situația din Ucraina și contextul regional:
De unde își ia Ucraina sprijin militar
Cu ce am ajutat Ucraina până acum
Funcționează sau nu sancțiunile rusești? Ce știm despre ce i se pregătește Moscovei
Vladimir Putin, între șantaj și obsesie. Ce se întâmplă, de fapt, la granițele Ucrainei

Germania și gazul rusesc

SUA au trimis 3.000 de soldați americani în Polonia, Germania și România, Danemarca a trimis avioane de luptă în Lituania, Franța a anunțat că e dispusă să trimită și ea trupe în România, în cazul agravării crizei. De la anexarea Crimeei, SUA, Marea Britanie, Polonia și Cehia au fost printre țările care au trimis echipament militar în Ucraina, fie sub formă de donații, fie în cadrul unor contracte comerciale. Germania, în schimb, care nu a trimis niciun echipament militar în Ucraina, din 2014 încoace, a livrat acum 5.000 de căști militare în Ucraina. Acțiunea, ridicolă la nivel de imagine, a fost criticată dur de către ucraineni, cu atât mai mult cu cât, la mijlocul lunii ianuarie, Germania a blocat un export de armament de origine germană pe care Estonia intenționa să-l facă în Ucraina.

De departe cel mai important exemplu al ambivalenței noului guvern german în această criză este Nord Stream 2 – conducta de gaz care face legătura directă între Germania și Rusia. Proiectul ar ocoli Ucraina și ar scădea importanța altor conducte de gaz din Europa Centrală și de Est. Gazoductul, care este finalizat, dar nu e dat în funcțiune, a fost criticat atât de Ucraina, cât și de Statele Unite și de mulți aliați europeni. Motivul: criticii spun că, odată ce va trece gaz prin ea, conducta va crește dependența Europei de gazul rusesc, crescând astfel și sfera de influență a Rusiei asupra continentului. 

Traseul Nord Stream 2 / sursa: Gazprom
„Germania depinde de Rusia pentru mai bine de 50% din nevoile sale energetice. Au fost perioade mai reci, când Germania avea nevoi energetice suplimentare, iar Rusia a fost dispusă și deschisă să satisfacă aceste cereri”, explică pentru Panorama Rafael Loss, expert al European Council on Foreign Relations (ECFR), un think-tank european.

„Relația energetică dintre Rusia și Germania datează de la începutul Războiului Rece și a fost una destul de pozitivă și stabilă. Până în momentul de față, Germania nu a întâmpinat vreo situație în care nevoile energetice să fie folosite drept instrumente politice și geopolitice de către Rusia, cum a fost în cazul Ucrainei, spre exemplu”, justifică expertul german încrederea guvernului de la Berlin în acest proiect.  

În ultima lună, guvernul lui Olaf Scholz a ezitat să declare clar dacă Nord Stream 2 va fi inclusă în lista de sancțiuni împotriva Rusiei, în cazul în care aceasta invadează Ucraina. Ulterior, oficialii americani și, pe urmă, cei europeni au decis să dea ei asigurările pe care Berlinul nu reușea să le ofere – o lovitură de imagine pentru Germania în ochii Aliaților.

Germania, care e pe punctul de a renunța complet la energia nucleară, și are probleme în a-și atinge propriile ținte de reducere a emisiilor, are nevoie de gaz pentru a-și realiza tranziția energetică. De cealaltă parte, o mai mare dependență de gazul rusesc va face ca Germania să devina tot mai vulnerabilă la orice vine dinspre Rusia. 

„Nu conducta e problema, ci gazul care va trece prin ea. Ea va fi folosită drept o unealtă politică de către Rusia pentru a ocoli Europa Centrală și pentru a adânci fisurile Europei”, explică pentru Panorama Martin Ehl, Senior Fellow la Visegrad Insight (think-tank polonez) și analist-șef pentru Hospodářské noviny (cotidian economic din Cehia).

De asemenea, pentru că există diverse loialități și interese în rândul partidelor din noua coaliție de guvernare de la Berlin, e cu atât mai greu să se obțină un echilibru și compromis politic privind poziția Germaniei în Ucraina. Atât Partidul Verde, cât și Liberal-Democrații (FDP) – partidele minoritare din coaliție – au opinii diferite și vocale când vine vorba de chestiuni ce țin de politică externă și securitate. Iar poziția Social-Democraților (SPD) contravine acestor opinii. 

Din SPD se trage și actualul cancelar, iar poziția ambivalentă cu care a tratat Rusia, în contextul actualei crize din Ucraina, are mult de-a face cu părerile împărțite ale propriului său partid, dar și ale poporului german cu privire la Rusia.

Pe lângă Nord Stream 2, Germania ar fi respins și propunerea Alianței de a deconecta Rusia din sistemul de plăți internațional, SWIFT (Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunication), în caz de invazie. Ce ar presupune această decuplare, explicat AICI.

„Dacă Germania ar fi măcar pe jumătate la fel de activă în zona securității și politicii externe cum este în sfera economică și de business, ar fi grozav. Acum că Marea Britanie, care era principalul câine de pază al Europei, nu mai e parte din UE, Germania cu siguranță ar trebui să ia frâiele și să fie mai asertivă în acest domeniu. Dacă Germania va lăsa Franța să devină principala voce a Europei în sfera externă, acest lucru va fi în detrimentul guvernului de la Berlin, pentru că Franța, ca fiecare alt stat membru, are propriile interese și propria viziune asupra Europei”, spune Martin Ehl, analistul ceh.

Martin Ehl este analist-șef pentru Hospodářské noviny, cotidian economic din Cehia, și Senior Fellow la Visegrad Insight, think-tank polonez specializat în Europa Centrală și de Est. Sursă foto: arhivă personală

Una dintre sursele valului de critici cu care se confruntă Olaf Scholz e „umbra Angelei Merkel”. Criza ucraineană a forțat pe bună dreptate comparații între cum a gestionat predecesoarea cancelarului relația cu Rusia și valorile și interesele germane și cele europene. În fond, în 2014, în criza anexării Crimeei, Merkel a fost principalul mediator dintre Vladimir Putin și Occident, securizând o serie de sancțiuni împotriva Rusiei, care sunt în vigoare până și în ziua de astăzi.  

Olaf Scholz nu emană, însă, aceeași încredere și aceeași stăpânire de sine pe care leadership-ul lui Merkel le-a dovedit, spun comentatorii. De cealaltă parte, nici nu a avut timp. Noile tensiuni dintre Rusia și NATO au început odată cu mandatul noului cancelar. La mai puțin de 10 zile de la plecarea lui Merkel din funcție, guvernul rus își publica cerințele de securitate. Printre ele se număra oprirea expansiunii estice de către forțele NATO și interzicerea Ucrainei de a deveni membru al Alianței transatlantice.

„Rușii n-ar fi îndrăznit niciodată să propună așa ceva cât timp Merkel era la putere. Ea n-ar fi fost niciodată de acord. Acum, pur și simplu nu le mai pasă”, e teoria unui diplomat european de la Moscova citat de Financial Times.

Martin Ehl, expertul ceh intervievat de Panorama, spune că marea problemă a Germaniei a fost lipsa unui mesaj clar și rapid, dat fiind viteza cu care s-a mișcat criza în aceste săptămâni. Indiferent de motive, incoerența germană nu afectează doar reputația țării, dar slăbește și poziția lui Scholz și a întregului său guvern. 

„Pentru vestul Europei, care e ferit de vecini problematici, criza din Ucraina pare departe. Însă Germania trebuie să realizeze că trăiește în aceeași realitate cu restul Europei și că această criză afectează întregul continent, nu numai estul Europei. Macron s-a făcut remarcat drept liderul european al acestei crize – a vorbit constant cu Aliații, cu Joe Biden, a mers la Moscova. Ulterior, Scholz s-a întâlnit cu aliați și a început să aibă un discurs mai ferm cu privire la Rusia, dar aceste lucruri trebuiau spuse și făcute acum câteva săptămâni”, arată Martin Ehl.

Ostpolitik, atunci și acum

Mulți cunoscători ai politicii germane se uită acum la cum e tratată criza ucraineană și văd un fir roșu care duce înapoi până la anii  ’70, în perioada Războiului Rece, și la legăturile istorice, economice și culturale dintre Germania și Rusia.

Odată cu venirea la putere, în 1969, a lui Willy Brandt, primul cancelar social-democrat al Germaniei, strategia de politică externă a Germaniei de Vest începe să integreze Uniunea Sovietică tot mai mult în discursul politic de securitate. Această evoluție a relațiilor dă naștere la așa-zisul concept de „Ostpolitik”, care presupunea o normalizare a relațiilor dintre Germania și Europa de Est.

„Există această romanțare a conceptului de ‚Ostpolitik’ în rândul social-democraților, care dăinuie până astăzi și care reprezintă o latură fundamentală a identității partidului. SPD era dedicat întru totul proiectului european, alianței vestice și menținerii păcii și securității europene. Însă partidul era de părere că fără Rusia siguranța Europei nu s-ar putea materializa și de aceea era nevoie de o relație constructivă între Rusia și Vest, și nu împotriva ei. Germania a continuat să militeze pentru integrarea Rusiei în discursul vestic, chiar dacă aliații occidentali au criticat poziția”, explică Rafael Loss, expertul pe probleme europene de la Berlin.

Chiar și astăzi, moștenirea politică vizavi de Rusia influențează considerabil discursul din interiorul SPD.

Un alt personaj politic important din partid, Gerhard Schröder, cancelarul care a precedat-o pe Angela Merkel, a devenit ulterior un apropiat de-al lui Vladimir Putin. Acum, el e președinte în boardul Nord Stream AG, consorțiul de companii care a construit conducta de gaz Nord Stream 2 și ocupă și o poziție de conducere în cadrul Rosneft, o companie energetică din Rusia.

„Există oameni care au intrat în SPD doar pentru politicile lui Willy Brandt, iar această ramură care mizează pe dialog și detentă (normalizarea unor relații politice tensionate, n.r.) în abordarea cu Rusia este în continuare extrem de vocală și în SPD-ul de azi”, continuă Rafael Loss.

Rafael Loss este expert pe probleme europene în cadrul European Council on Foreign Relations (ECFR) la Berlin. Sursă foto: ECFR

Firul istoriei poate fi depănat chiar mai departe de Războiul Rece. Responsabilitatea și sentimentul de vină pe care Germania le are față de Uniunea Sovietică în urma dezastrelor comise în Europa de Est în timpul celui de-al Doilea Război Mondial continuă să aibă o greutate și o însemnătate politică enormă în mentalul colectiv german și în ziua de azi.

„O modalitate prin care Germania a încercat să-și asume atrocitățile din perioada războiului a fost să-i ofere lui Vladimir Putin prezumția de nevinovăție, sentimentul de vină istorică fiind legat de Rusia, mai mult decât de Europa de Est”, continuă Rafael Loss, expertul ECFR.

În ultimele două decenii, a fi prieten cu guvernul de la Kremlin a devenit, însă, o poziție tot mai dificil de apărat, în special când ești un partener-cheie al NATO. Rusia a început să devină tot mai agresivă, invadând Georgia în 2008, anexând Crimeea în 2014, iar acum cu cele peste 100.000 de forțe armate prezente la granița cu Ucraina.

Vladimir Putin a început să devină un critic tot mai vocal a ceea ce vede drept hegemonia Vestului, intervenționism american în Europa și al extinderii forțelor NATO pe flancul estic. Moscova a derulat și campanii de subminare a democrațiilor și instituțiilor liberale, prin atacuri cibernetice și prin influențarea rezultatelor alegerilor din Occident.

„Toate aceste mișcări reflectă o dorință a Rusiei de a revizui și de a altera ordinea europeană de securitate. Am intrat într-o nouă eră a competiției între marile puteri – Rusia, China, SUA – iar Europa pare să realizeze mult prea lent faptul că modul în care se face politică se schimbă”, explică Rafael Loss.

–       17 decembrie 2021: În cadrul unei conferințe de presă alături de președintele francez, cancelarul german spune că Nord Stream 2, conducta de gaz dintre Rusia și Germania, este un proiect privat și nu ar trebui inclus în sancțiunile menite Rusiei, în caz de invazie a Ucrainei.

–       18 ianuarie: Ministrul de externe german, Annalena Baerbock, se întâlnește cu omologul rus, Sergei Lavrov, la Moscova. Baerbock afișază o poziție fermă, criticând Moscova pentru refuzul de a adera la reguli comune și abaterile nedemocratice. 

–       21 ianuarie: Germania blochează exporturile de armament german ale Estoniei către Ucraina. Germania a refuzat să ofere armament Ucrainei, pe motiv că ar încălca politica țării de a nu exporta arme în zone de conflict. Totuși, Germania, care e al patrulea cel mai mare exportator de arme din lume, a făcut numeroase excepții de la această regulă, arată o analiză Deutsche Welle. Germania a trimis arme trupelor kurde care se luptă cu ISIS în Irak și a exportat masiv în Egipt, țară care e implicată în conflictele din Yemen și din Libia.

–       26 ianuarie: Guvernul german declară că va trimite 5.000 de căști militare, o decizie care a fost ridiculizată în toată lumea.

–       27 ianuarie: Departamentul de Stat american anunță că dacă Rusia invadează Ucraina, Nord Stream 2 nu va merge înainte. Americanii au fost primii care au anunțat că proiectul va fi inclus în pachetul de sancțiuni împotriva Rusiei.

–       7 februarie: Cancelarul german merge în vizită la Washington. Președintele Joe Biden spune și el că proiectul Nord Stream 2 va fi blocat dacă Rusia invadează iar Ucraina. Deși i se cere un răspuns direct în repetate rânduri, în conferința de presă, Scholz e mai reținut și evită să rostească „Nord Stream 2”. Cancelarul german vorbește despre loialitatea Germaniei drept un aliat de nădejde, care susține poziția comună a Alianței vestice vizavi de Rusia. 

–       8 februarie: Ministrul german de Externe, Annelena Baerbock, vizitează linia de front de la granița Ucrainei cu Rusia. Vizita e menită să arate că Germania e solidară cu Ucraina și susține independența țării în fața asertivității rusești.   

–       8 februarie: în cadrul unei întâlniri G7 de la Berlin, cancelarul german, președintele polonez și cel francez dau asigurări că prioritatea Alianței este să mențină pacea, dar nu cu orice cost. Rusia va suferi consecințe severe dacă atacă Ucraina, e mesajul lui Olaf Scholz. 

Dezbină și cucerește

O bună parte din discuția privind criza din Ucraina a gravitat în jurul motivelor din culise care l-au făcut pe Vladimir Putin să maseze atât de multe forțe și tehnică militare la granița cu Ucraina. Printre ele se numără și o refocusare a priorităților NATO asupra regiunii est-europene.

La începutul mandatului, președintele Joe Biden a anunțat că principala prioritate de politică externă a administrației sale va fi contracararea Chinei, acesta dorind să aibă o prezență mai retrasă în Europa. Prin acțiunea sa de la granița cu Ucraina, Vladimir Putin a captat atenția întregii alianțe transatlantice, repoziționând și recalibrând echilibrul de putere.

O consecință și mai importantă constă în faptul că prin declanșarea acestei crize de securitate la nivel european, Vladimir Putin a putut testa cât de unit mai e răspunsul transatlantic, dacă e provocat. 

După cum am văzut în cazul Germaniei, Rusia a profitat de fisurile deja existente din cadrul alianței, pentru a încerca să adâncească diferențele dintre state. În contextul unui Kremlin tot mai agresiv, Germania, și întreaga Europa deopotrivă, trebuie să se înarmeze pentru diversele dinamici geopolitice și strategice, care devin tot mai complexe și imprevizibile, odată cu evoluția noilor tehnologii, dar și a modului de face război.

„Lumea se schimbă, războiul nu mai presupune doar tancuri și puști. Acum, marele război se ține în sfera informatică, prin atacuri cibernetice și manipulare a informației. Nu ai nevoie de o armată enormă pentru a câștigă, dar ai nevoie de strategie, de investiții, de cunoștințe. Germania încă nu a început să aibă o strategie în acest domeniu al războiului informațional”, explică Martin Ehl, de această dată într-o analiză Carnegie Europe.

Tensiunile actuale și asertivitatea Rusiei arată că Aliații trebuie să aibă în portofoliu o gamă mai largă de strategii pentru a contracara acțiunile ostile care amenință ordinul de securitate european.  

„Dezvoltarea unei culturi strategice nu înseamnă că Germania trebuie să replice abordarea Franței sau a Marii Britanii. Toate strategiile vin și cu bune, și cu rele. Ce trebuie să se întâmple, însă, este ca atât politicienii, cât și publicul să conștientizeze faptul că nu am ajuns încă la sfârșitul istoriei, cum se credea în 1990, când zidul Berlinului a căzut. Democrația și ordinul liberal nu au învins, iar politica nu se desfășoară doar pașnic și prin dialog, cum se credea atunci”, explică Rafael Loss, expertul de la ECFR.


Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.


  • Mălina Mîndruțescu

    Mălina este jurnalistă și pasionată de politică, cultură, digitalizare și consum. Cu studii în Marea Britanie și Statele Unite, ea este absolventă de Istorie & Politică la Queen Mary University of London și deține un Master în Terorism & Violență Politică de la University of St. Andrews.

    Specializată în politică americană și studii de securitate, Mălina caută mereu să iasă din bula de confort, iar prin poveștile pe care le scrie, dorește să gasească mereu acel unghi nou și inedit. A fost publicată în presa internațională, precum Foreign Policy și Balkan Insight.

    Colaborează cu analize pe politică externă pentru True Story Project, proiect al German Marshall Fund.

    malina.mindrutescu@panorama.ro


Urmărește firul poveștii
Urmărește subiectul

Panorama războiului

Abonează-te la newsletter ca să primești singurele analize și reportaje care contează. Punem în context local războiul Rusia - Ucraina și te ajutăm să-l înțelegi.

    Nu mulțumesc