Open minds

Parenting, în vremea concediului. Ce ne învață copiii când nu vor să stea „cuminți” la terasă sau pe plajă

Computer Hope Guy
foto: Vlad Vatavu

În luna concediilor și după o lună de scandaluri care au polarizat Internetul, vorbim, în sfârșit, despre lucrurile de care n-a fost timp și loc în comentariile de pe Facebook.

Cum se întâmplă deseori cu scandalurile de-o săptămână de pe social media, supărarea nu ține destul cât să zgândărim măcar problemele sistemice.

Condamnăm un influencer care vorbește fără cap despre rușinea celulitei și a vergeturilor și despre trupul de minoră ca etalon de frumusețe. Dar nu ajungem să discutăm problema discriminării de gen în România. Nici problema sexualizării și a obiectificării („objectifying”) în online, de la minore și până la toate celelalte categorii de vârstă. N-am ajuns la asta nici în scandalul „notelor apreciative” date trecătoarelor, în fața unei pizzerii din București. 

În același fel, ne-am împărțit în două tabere după povestea J’ai Bistrot, dar nu am ajuns să vorbim despre traumele din copilărie ale actualilor părinți, despre tranziția între generații de la un model de a fi părinte concentrat obsesiv pe reguli la un parenting speriat de limitele impuse copilului. Nu am apucat să vorbim nici despre ce s-a ales de „satul” acela despre care o zicală din limba engleză spune că e nevoie pentru a crește un copil. Cum arată „satul” nostru, în online? De ce sunt grupurile de mame de pe Facebook un loc în care vedem deopotrivă ce e mai bun și ce e mai rău din tinerii părinți?

Și, pentru că e perioada concediilor, au voie, totuși, business-urile din HoReCa să ne dojenească pentru cum se poartă copiii noștri în public? Dar noi, cei care stăm la masa alăturată de la terasă sau pe șezlongul de lângă o familie cu copii mici?

Despre toate aceste discuții, precum și despre multe alte teme pe care se cade să le discutăm acum, tocmai pentru că august e o lună cu mai multă tihnă, am vorbit cu Monica Mereuță, în cadrul unui interviu pentru rubrica Open Minds*. Ea este psiholog cu specializare în psihopedagogie și în psihoterapia copilului și adolescentului


Citește și:

Te întrebi de ce nu ai timp? Uită-te întâi la ce înseamnă azi munca și să fii părinte


„Un popor care nu își iubește copiii”

Panorama: Cu ce trebuie să rămânem după scandaluri de tipul J’ai Bistrot? Ce trebuie să învățăm? Pentru că în mod clar nici nu a fost și nici nu o să rămână singura controversă de felul acesta. 

Monica Mereuță:  Eu cred că toate discuțiile de genul acesta, care par deranjante, sunt foarte, foarte utile. Pentru că trăim într-o epocă în care suntem tot mai absenți în viețile noastre personale și tot mai prezenți în viețile noastre imaginare de pe Internet. Și avem atât de multă libertate acolo, încât toată lumea poate să spună orice, fără prea multe consecințe și fără prea multă asumare. Apoi, cred că orice discuție inconfortabilă care ne deranjează pe unii, pe alții, pe toți sau pe niciunul spune foarte mult despre tine, despre noi ca popor, dar și despre fiecare în parte.

P: Și ce spune despre felul în care noi, ca popor, ca societate ori cultură, ne raportăm la părinți, la parenting, la copii?

M.M.: Cred că nu suntem un popor care iubim copiii. Cred că iubirea aceasta pe care noi o dăruim copiilor e foarte diferită față de iubirea sănătoasă pe care un popor o dă copiilor. Si spun asta foarte asumat.

E adevărat, cred că generația asta a noastră, de 30-40 de ani, e prima generație de adulți care vrem să ne creștem copiii altfel. E minunat că se întâmplă asta. Noi suntem crescuți de altă generație de părinți. Nu neapărat că părinții noștri ne-au crescut greșit sau corect, rău sau bine, ci ne-au crescut așa cum au putut ei mai bine. Evident că această frază, „așa cum au putut ei mai bine”, poate fi și o capcană. Pentru că noi nu ne mai procesăm niște emoții grele din copilăriile noastre. Noi devenim părinți și apoi toate acele lucruri din copilăria noastră sunt apăsate pe niște butoane extrem de dureroase de copiii noștri.

Ce s-a întâmplat recent cu povestea cu restaurantul e că restaurantul a ridicat un subiect foarte delicat pentru noi, ca țară. Noi, psihologii, ne întâlnim foarte mult cu el. E partea asta de limite, și nu doar de limitele copiilor. Este vorba și despre limitele adulților. Noi, ca popor, nu prea avem limite.

P: Vom discuta mai mult despre limite. Dar vreau să ne întoarcem la ideea de mai devreme, despre cum ne raportăm ca popor la copii, pentru a o explica. De ce spuneți că românii nu-și iubesc copiii, despre ce fel de iubire vorbim aici?

M.M.: Toți adulții care au copii își iubesc copiii. La nivel de popor, un popor care își iubește copiii investește în ei, în educație, în creșterea lor. Citeam la un moment dat un studiu făcut de niște specialiști în educație timpurie. Ei povesteau cum într-o țară, Finlanda, cred, se propusese un proiect ca în spațiile pentru copii, în locurile de joacă și parcuri să se angajeze specialiști în joc și în educația copiilor. Mi se pare fabulos că o țară se poate gândi la asta, pentru că îți arată cumva că țara respectivă vrea să crească niște copii foarte ancorați în bine și în sănătos.

P.: Atunci ce spuneați dumneavoastră se referă nu la faptul că nu simțim dragoste pentru copii, ca popor, ci că acea dragoste nu se concretizează în elementele cu care statul înconjoară copiii pe care îi creștem să fie cetățenii de mâine.

M.M.: Pentru că noi venim din niște modele de iubire declarativă. 

Da, ne simțeam iubiți când luam note bune și vedeam că părinții noștri sunt foarte mulțumiți. Adică, cumva, era iubirea asta condiționată. Un popor care nu își iubește copiii e și un popor care nu tolerează comportamentele firești ale unor copii buni.

Moștenirea gâlcevei pe postarea unui restaurant

P: În discuția aceasta despre ce e firesc și ce nu, haideți să vorbim despre limite. Ce e și ce nu e libertatea copilului?

M.M.: Eu nu cred în conceptul acesta „ne creștem copiii liberi”, așa cum se vehiculează în online sau cum spun unele grădinițe – „aduceți copilul la noi la grădiniță și îl creștem liber”.  

Ce înseamnă libertatea unui copil? Eu, care nu sunt mamă, cred că libertatea unui copil este un angajament al adultului din jurul lui că este atent la nevoile lui. Eu cred că asta este să crești un copil liber. Un copil liber nu înseamnă că îl las să facă ce vrea, nu pun nicio regulă, nicio limită, nu îi cer nimic. Fac eu totul pentru el, pentru că el e mic și nu știe sau nu poate. Asta nu e libertate. Asta e o dependență de om, o formă de iubire pe care noi, ca adulți, poate nu am primit-o. Dând-o acum unui copil, ne iubim și pe noi.

P: Ce rol au limitele, atunci? Cum ar trebui să ne raportăm mai sănătos la limitele unui copil? Nu doar ca părinte, ci și noi, oameni care funcționăm pe lângă familii cu copii, în cercul nostru de prieteni? 

M.M.: Există trei tipuri de limite: limite rigide, limite deschise, fără nicio graniță, și limite sănătoase. Toate aceste trei tipuri de limite în viața unui copil sau a unui om au un impact.

Mulți dintre noi creștem cu un anumit set de limite. Cred că cei mai mulți din generația noastră (30-40 de ani, n.r.) am crescut cu limite rigide, de tipul: „ai voie să comentezi când crești”, „ai voie să decizi când plătești tu”. Tu, ca și copil, indiferent că ai doi sau cinci sau șapte sau nouă ani, nu ai niciodată dreptul să spui ceva despre ce îți place, ce crezi, ce simți, ce ai vrea. Asta evident că dă un adult care îi ține pe ceilalți la distanță. Pari detașat, chiar și cu partenerii intimi, în relații apropiate.

Apoi, vin copiii cu limite deschise, libere. Sunt cei mai mulți dintre copiii care ajung în cabinetele noastre. Ei ajung așa, pentru că părinții ne spun „nu ne mai înțelegem cu ei, nu ascultă, nu mai știm ce să facem”. Și când te duci în istoricul lor de viață, afli acolo că nu a pus nicio regulă, nicio limită. Mentalitatea asta a adultului – „domnule, eu mă aștept că el crește și înțelege singur” – e o mentalitate foarte toxică. O persoană care crește cu limitele astea libere, deschise, fără niciun angajament, e persoana aceea care se implică mereu în toate problemele. E dificil să spună „nu”.  Sunt multe dificultăți acolo legat de informații personale, de locul său în lume. E și o teamă profundă de respingere și caută să-i mulțumească pe alții. 

Eu și cu adolescenții cu care lucrez, văd că acolo unde nu au fost limite foarte clare când ei erau mici, în copilăria mică, sunt adolescenții aceia care se duc mult pe partea asta, cumva clinică. Nu au încredere deloc în ei, acceptă bullying-ul. Rămân prietenii foarte greșite, toxice, care îi rănesc foarte mult. În momentul în care nu avem limite, noi nu avem nici limite personale când creștem. Oricine poate să facă orice cu noi.

Parenting și libertatea copilului

P: Dacă acestea sunt cele două extreme, cum arată partea sănătoasă?

M.M: Limitele sănătoase înseamnă că un adult își păstrează rolul de adult ca și ghid în viața unui copil. Este un adult consecvent. Vin părinții la mine și mi se plâng mereu că, „domnule, am stabilit 30 de minute de desene, dar niciodată nu se oprește copilul”. Și îl întreb: „când te duci să iei telecomanda?” „A, păi îi mai 10 minute, și încă 10, și încă 10”. Și îi spun: „și el ce înțelege din asta? Înțelege că orice poate fi negociat, oricând, și că tu, ca adult, nu prea crezi în ce spui”. 

Copiii simt când noi, ca adulți, credem în ce spunem. Eu mereu le spun părinților să facă așa: „îmi pare rău, dar în relația asta, eu sunt adultul și chiar dacă tu te simți frustrat sau furios, nu e o chestie pe care o decizi tu”. Copiii nu pot să spună „stop”. Copiii nu pot să se oprească la un cubuleț de ciocolată. Copiii nu se pot opri la un episod de desene animate. Copiii nu se pot opri din alergat, copiii nu pot vorbi singuri în șoaptă. Astea sunt niște așteptări ireale ale noastre, ca adulți.

P: De la ce vârstă poți cu adevărat să vorbești despre disciplinarea copilului, despre mularea comportamentului lui pe, să zicem, normele sociale de ieșit în public?

M.M. Partea asta de limite sănătoase, din punctul meu de vedere, începe din primele luni de viață. Limitele astea sunt dintotdeauna. Ele cresc odată cu creșterea copilului și cu abilitățile lui fizice, emoționale și mentale de înțelegere. Dar disciplina și limitele sunt un joc continuu al adulților care trăiesc printre copii. Nu există „eu pun limite 30 la sută din zi”. Este foarte adevărat că părinții obosesc, că e greu. 

Dar, până la urmă, e și o asumare foarte puternică. Ce mai văd eu foarte mult din munca mea este cum copiii care au primit limite foarte clare sunt cei mai cooperanți copii când au 8, 9, 10 ani. Sunt acei copii cu care la școală se lucrează foarte OK, nu au comportamente nepotrivite, nespecifice vârstei. 

Au voie business-urile din HoReCa să ne dojenească pentru cum se poartă copiii noștri? 

P.: Dacă tragem o linie după aceste idei de până acum: am vorbit despre limite; am vorbit despre cum ne raportăm noi, ca popor, la copil; am vorbit despre libertate. Au voie, atunci, business-urile din HoReCa să ne dojenească pentru cum se comportă copiii în public? Pentru că tot suntem în perioada vacanței școlare și a concediilor părinților, vorbiți-ne despre nevoile părinților, nevoile copiilor, pe care trebuie să le avem în vedere când plecăm undeva cu cei mici. Sau când ne intersectăm în aceste locuri publice noi, cei care nu avem copii.

M.M.: Când noi ne supărăm că cineva sau ceva are o părere, e mult despre noi. Dar ideea este așa:

Uneori, copiii nu pot învăța doar din cărți, de pe panouri și doar din parc. Copiii au nevoie să experimenteze lucruri și situații reale, ca să poată să adune în constructul lor mental, psihic, de dezvoltare, niște achiziții, pe care să le poată adapta și generaliza. Eu nu o să pot să-l învăț pe puștiul meu de trei ani că la restaurant nu se vorbește tare, nu poți să alergi, decât dacă mă duc acolo cu el. Oricât m-aș juca eu cu el de-a restaurantul acasă, niciodată acasă la mine nu vor fi zece mese, cu 30 de oameni străini. Niciodată acasă la mine nu vor fi cinci ospătari care vor duce farfurii întregi cu mâncare deasupra copiilor mei.

E OK ca eu, ca adult, după o săptămână întreagă în care am ajuns acasă la opt, obosit, hăituit, în burnout, e normal ca eu să vreau să mă văd cu alți trei-patru prieteni și să bem un suc. Nu e nimic greșit în asta.

Problema cea mai mare pe care eu o văd e faptul că acești adulți obosiți se duc la un restaurant și stau trei ore și se așteaptă ca, de fapt, copiii lor să stea trei ore. Asta e cea mai mare problemă pentru un copil. Nu are cum să stea pe scaun mai mult de 15-20 de minute. Eu am fost educator trei ani. Când ești educator, ai în planificare niște timpi în care copilul, în funcție de vârstă, de grupă, poate să stea pe scaun, șezând. Dacă eu mă duc cu el la restaurant și mă aștept să stea o oră întreagă, e clar că va fi un fiasco total. Nu are cum – biologic, nu are resurse cognitive să facă asta.

Niciodată nu o să mă duc trei ore la restaurant din prima. Și nu o să mă duc cu încă șase prieteni. O să mergem doar eu cu ea și cu tata și o să luăm doar o înghețată. Adică o să stăm 15-20 de minute. Altă dată, mergem și luăm un aperitiv, ceva care vine repede, care se consumă repede. Cumva, îi fac o introducere în regulile astea sociale, pe care le mai pun și acasă în context, cu joc, cu cărți. Mai vine și de la grădiniță cu niște informații. Apoi, cărămizile astea mici, puse în acord cu dezvoltarea copilului, clădesc un zid. Dar dacă eu mă duc la șase ani într-un restaurant și vreau ca zidul acela să fie deja construit, evident că toată lumea se va supăra, dar copilul nu are nicio vină.

„Clientul nostru, stăpânul nostru” și când vine vorba de părinți?

P.: E, oare, în reacțiile de tipul „nu-mi spune mie restaurantul cum să se comporte copilul meu” și o idee prost înțeleasă la noi despre raportul dintre client și furnizorul de servicii, pe ideea clientul e rege?

M.M.: Nu știu ce să spun despre asta, dar eu știu, de exemplu, că atunci când lucram în grădinița privată unde am fost educator și în mai multe grădinițe cu care am colaborat, am văzut mentalitatea asta: părinții sunt clienții noștri, sunt stăpânii noștri. Deci nu contează ce părere ai tu ca psiholog, ca educator, ca învățător. Ce spune părintele este sfânt. Mi-e greu să cred că nu e așa și la restaurant sau la un loc de joacă.

Există și partea asta în care imediat ne agităm, când e ceva care ne arată că am putea greși. Imediat! E un fitil atât de scurt! În momentul în care eu știu că poate copilul meu a deranjat cu ceva, instant atinge asta ceva în mine. Dacă asta mă afectează foarte mult, înseamnă că și eu, poate inconștient, îmi pun niște întrebări despre mine.

P.: De ce se întâmplă asta? De ce ne doare atât de tare, atât de repede când se vorbește despre copiii noștri? Parenting-ul acesta de tip nou, după cum spuneați, e mult mai pro libertate, mai deschis. De ce e, din anumite privințe, la fel de intolerant sau de restrictiv, dar de data asta cu părinții, precum cultura în care am fost crescuți noi, în care părinții erau foarte stricți mai degrabă cu noi, nu ei între ei?

M.M.: Pentru că parenting-ul modern pune o presiune foarte mare pe părinți. Părinții din ziua de azi trebuie să fie perfecți. Iar părinții învață partea asta de a fi părinte de pe Internet, ceea ce e complet greșit. Eu văd asta în cabinet. E o competiție foarte mare în a fi părinte bun. 

Eu sunt mult timp între mame. Pe mine pe Internet mă sperie cel mai mult grupurile de mame. Mi se pare că unele sunt într-un extremism, nu e deloc un echilibru. 

Apoi vine și partea asta, că noi, ca adulți, nu știm să ne autoreglăm emoțional deloc. Și atunci, când se apasă niște butoane noi, nu știm să ne întrebăm de ce ne deranjează atât de mult ceva. E clar că există un răspuns în mine, ceva nu e bine cu mine, cu familia mea, cu felul în care eu îmi cresc copilul.

Eu cred foarte mult în studiile noi pe creșterea copiilor, care vin și în zona de psihologic. Dar ce nu vreau eu să uite părinții și mai ales mamele este că, dincolo de Internet, de cărți, de psihologie, de studii, există ceva în ele care s-a născut odată cu copilul acela care a apărut în viața lor. Ele știu cel mai bine cum e bine pentru ele. Cred că, dacă se raportează la partea aceea maternă din ele, nu mai au nevoie să își pună mereu la îndoială deciziile.

Nu există părinte perfect, nu există educație perfectă. E o presiune foarte mare să-ți imaginezi că poți fi prezent tot timpul. Nu există așa ceva. Un părinte poate să fie conectat real, autentic, emoțional, cu copilul 30%-40% din timp. Tu nu ai resurse să fii sută la sută.

Pe noi, adulții, ne deranjează atât de mult copiii care țipă, plâng, fac gălăgie și pentru că noi am avut puse acele limite rigide despre care am vorbit, dar și un stigmat – „X e mai drăguț, că nu țipă ca tine”, „ești urât dacă plângi”, „dacă mai țipi, te închid în casă”. Apoi, cred că, dintre toate mamiferele sau dintre toți părinții din univers, oamenii sunt singurele viețuitoare care nu știu să stea cu plânsul sau cu furia puilor lor. Și asta vine din multe emoții reprimate, singurătate și, mai ales, din imaturitate emoțională.

„Satul” de care e nevoie să ne creștem copiii, revizitat

P: Există acea vorbă, care sună mai bine în engleză decât sună în limba română, anume că e nevoie de un sat ca să crești un copil. Dar înseamnă asta că acest copil devine copilul satului? 

M.M.: Eu nu cred că există „satul” acesta.

În cabinet, le spun părinților să iasă cu copiii și cu alți copii de vârsta lor și să experimenteze diferite situații, în funcție de cazuistica pe care o am în față. Și părinții îmi spun „dar noi nu avem copii de vârsta noastră care sunt prieteni cu noi”. Văd asta în cabinet, sunt atât de multe tipare de parenting, e greu și cu copiii din fața blocului. Pentru că unii părinți își înjură copiii, alți părinți își bat copiii în fața blocului, alții sunt foarte empatici. Unii impun limite rigide, altii nu pun limite. E un haos complet. 

Nu mai există „satul” și pentru că părinții fac un fel de competiție între cum își crește fiecare copilul. Foarte multe mame îmi spun „mă simt judecată când mă întâlnesc cu X. Mi se pare că nu mai suntem prietene cum eram înainte să avem copii”. Și atunci, evident că, dacă noi ne ducem cu atitudinea asta, în care să evaluăm, să comentăm, să dăm sfaturi nesolicitate, nimeni nu s-ar simți confortabil.

Eu cred că „satul” acesta e sabotat într-un anumit fel și de părinți, dar și de societate. Copiii sunt lăsați până la 6 seara la grădiniță. La 6 seara, când îi luăm, suntem foarte obosiți și noi, și ei. Avem resurse zero. Și atunci ajungem la familii de weekend.

Cred că atunci când erau părinții noștri, ei nu aveau presiunea asta de a fi părintele perfect, ci cumva era natural. Avem copiii, le dăm de mâncare, îi culcăm, îi mai altoim și viața trece. Acum, ne-am dus în extrema cealaltă. Înainte, noi eram suprasolicitați ca și copii și supra-responsabilizați. Munceam de mici, aveam responsabilități, ne creșteam frații, cei mai mulți dintre noi. Acum suntem în partea cealaltă, în care copii de 9 ani nu se mai îmbracă singuri, nu reușesc să își facă singuri o temă de 15 minute. 

De ce a crescut în ultimii trei ani depresia cu 67 la sută în rândul copiilor de 10 și 14 ani, la nivel mondial? Pentru că copiii nu mai au capacitatea de reziliență pe care o aveam noi. Nu mai au capacitatea de a se autoregla, nu mai au toleranță la frustrare, nu au niște abilități pe care le crești în primii ani de viață și le crești cu limite foarte clare.

Aș vrea ca, în discuția aceasta despre limite și spațiul public, despre când ieșim cu copiii, să vedem de ce ne deranjează pe noi, ca adulți. De acolo pleacă totul. 

Am rămas foarte uimită când m-am uitat pe comentarii (în timpul dezbaterii despre restaurantul din București, n.r.). A fost mult bullying acolo. Noi nu știm să ne spunem părerea fără să atacăm pe alți oameni. Mi se pare foarte toxic. Eu am salutat cumva inițiativa restaurantului, nu pentru că nu sunt de acord să iasă copiii, ci pentru că sunt de acord ca părinții să își asume niște limite pe care le pun copiilor. Și dacă se gândesc să iasă în grup cu prietenii lor, care au și ei copii, din păcate, vor trebui să facă cu rândul și să stea câte unul între copii, la pietre, la iarbă, la leagăn.

Mi se pare că e mult despre noi. Cât de greu îmi este să înțeleg ce fel de limite am avut eu când eram copil și ce limite transfer mai departe? Dacă reușesc cumva să găsesc un echilibru între cât îmi este confortabil și cât nu îmi este confortabil. Poate că am obosit să fiu părinte 24 din 24 și am tot dreptul să obosesc și poate că ar trebui să cer ajutor. Și poate că „satul” despre care am vorbit sunt acele trei familii cu care eu ies la terasă și ar putea să fie „satul” meu când am obosit și am nevoie să las copilul trei ore. 

Presiunea și singurătatea „părintelui perfect”

P.: Cât de realiste sunt așteptările părinților legate de „sat” – indiferent dacă el mai există sau nu -, de suportul pe care îl vor primi pentru a crește un copil, din familie, din cercul de prieteni, din societate, din partea statului? 

M.M.: Nu avem „sat” și, din cauza acestei singurătăți și a lipsei „satului” de cândva, punem multă presiune pe noi ca părinți, pentru că uneori ne simțim foarte singuri. Alteori, avem nevoie să știm că facem bine ce facem în relația cu copiii. Și atunci ne comparăm mereu cu alții, din nevoia de a ni se valida ce facem noi în relație cu copiii. Dar, în fond, tot ne ducem spre a ne judeca și a cere exagerat de la noi. 

În esență, un părinte bine cu el e un părinte mai bun cu copilul lui. A fi bine cu tine e să ai și timp să descoperi cine ești tu pe lângă rolul acesta de părinte, care, da, e un rol copleșitor, deși e și copleșitor de minunat.

În ziua de astăzi, mamele sunt foarte, foarte singure. Dacă eu intru azi într-un concediu de maternitate, dintr-un om care stă în cabinet și vede zilnic 5-6-7 oameni și are foarte mulți oameni în jurul său, să mă duc dintr-o dată acasă, singură, cu un omuleț complet dependent de mine, nu are cum să nu fie copleșitor. Trebuie să am foarte multă maturitate emoțională să pot să trec prin asta și, da, aș avea nevoie de sprijin, indiferent cât de bine pregătită aș crede eu că sunt. 

Nu avem „sat”, dar „satul” e indispensabil. Și atunci grupurile de mame de pe Facebook, despre care eu am zis că mă sperie cel mai mult, sunt locul în care mamele se simt, totuși, în siguranță. E un spațiu în care cineva le vede, cineva simte ca ele, trăiește ca ele și le spune: „nu e atât de nasol că ai țipat la copilul tău azi. Și eu fac asta”. Atunci, cumva, „satul” nu mai e satul acela pe care îl avea mama, dar e satul pe care îl avem noi, în online. Evident, nu e autentic, nu e onest. Dar se poate continua de acolo. 

Satul acesta online, tribul, ne ajută să putem trăi mai ușor cu sentimentele noastre de vinovăție pe care le avem ca părinți, de jenă, de rușine, de stigmă, de faptul că ne critică alți oameni și putem să comentăm ce fac mamele, ce fac tații. Nu există perfect, nu există impecabil. Și părinții devin părinți alături de copiii lor.

La ce mă refer: una dintre teoriile mele, în care cred din tot sufletul, e că un părinte începe fiind doar părinte biologic. Dar el devine părinte emoțional, spiritual, psihologic împreună cu copilul lui. El capătă experiență în a fi și a deveni părinte împreună cu copilul lui. Înveți alături de copil. Și părinții ar trebui să vadă asta și să spună: sunt părinte doar de doi ani. Nu e corect să am așteptări ca după o experiență de 10 ani. E greu. Poate că și toleranța față de părinți, apropo de valul de critici, ar crește mai mult dacă am ține cont de asta.


Despre Monica Mereuță

Este psiholog acreditat de Colegiul Psihologilor din România, cu specializare în psihopedagogie și psihoterapie

Este licențiată în psihologie și are două mastere, în Consiliere socială și Tulburări de limbaj și comunicare. De asemenea, e absolventă a formării în Psihoterapia Integrativă a Copilului și Adolescentului, program din cadrul Asociației Române de Psihoterapie Integrativă. 

Ca focus al formării sale continue, atât în țară, cât și în străinătate, se numără teme precum: atașament, educație, relații, parenting, dezvoltarea copiilor, traumă. 

Lucrează cu copii de peste 12 ani, întâi din postura de educator, pe urmă ca terapeut pentru copii cu nevoi speciale și mai apoi ca psiholog acreditat. În cabinetul său, lucrează preponderent cu copii si adolescenți, dar și cu cu adulții din viețile lor, folosind ca abordare terapeutică jocul și familia (analiza tranzacțională, metode artistic-creative, teoria atașamentului). Periodic, tine cursuri axate pe educație și psihoeducație pentru părinți și educatori.

Monica se pregătește să lanseze prima sa carte pentru copii, care va avea titlul „Milo și Domnul Trebuie”.


Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.


Alina Mărculescu Matiș

E jurnalistă cu 14 ani de experiență în presa scrisă, online și în televiziune, beneficiara unor importante premii și burse naționale și internaționale. A fost corespondent în zone de conflict și la instituții ca NATO, Comisia Europeană și Parlamentul UE.


Panorama războiului

Abonează-te la newsletter ca să primești singurele analize și reportaje care contează. Punem în context local războiul Rusia - Ucraina și te ajutăm să-l înțelegi.

    Nu mulțumesc