De la Napster la DC++

Pirateria digitală și morala din spatele ei. Cum și-au deschis românii ochii, de la „torenți” cu „Veverița_bc”, la Netflix

Computer Hope Guy
Game of Thrones este cel mai piratat serial din istorie/ Sursa Foto: Shutterstock

Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici


 

După ce a devenit pentru mulți un păcat uitat al tinereții, pirateria online de muzică, filme sau software e din nou pe val. Măsuri precum cele anunțate de Netflix, care va implementa un plan prin care să oprească partajarea parolelor, pentru a-și crește numărul de abonați, pun umărul la acest trend: urmărirea de filme și seriale pe site-uri fantomă, doldora de reclame, sau descărcarea de pe „torenți” de la muzică la filme și seriale, până la software.

În România, încă de la începutul anilor 2000, pirateria digitală ne-a ajutat să intrăm în pas cu Occidentul, să dăm cu nasul de aceleași repere culturale ca generațiile de tineri din Vest, să ne dezvoltăm pasiunile. „Torenții” au deschis accesul la o lume imensă de produse virtuale, de la muzică filme și cărți, până la produse software.

Generații întregi de români au crescut cu filme văzute pe calculator sau laptop, subtitrate de „veverita_bc” și „Avocatul31”, după cum povestește pentru Panorama chiar Robert, băiatul, nu fata (așa cum visau mulți utilizatori de „torenți”) care s-a aflat ani de zile în spatele pseudonimului „veverița_bc”. Și pe care acum maturitatea îl găsește la propriul birou de traduceri.

File sharing-ul e văzut însă ca fiind ceva imoral, dacă nu de-a dreptul ilegal, pentru că îi privează pe creatorii de conținut de câștiguri mai mari. Dar, după cum va explica un cercetător care și-a dat un doctorat în acest fenomen, argumentul nu stă, de fapt, în picioare. Ba mai mult, oamenii vor căuta mereu varianta premium, plătită și obținută legal, dacă este ușor de accesat și decentă din punct de vedere financiar. Când însă condițiile economice, financiare sau politice, în unele țări, fac ca accesul la muzică, filme, cărți sau software să fie prohibitiv, oamenii vor găsi mereu căi către ele. Oricât de imorale sau ilegale ar fi ele considerate.

Chiar și termenul de „piraterie” este folosit impropriu, pentru că a prins, în simplitatea lui, în mainstream, a atras atenția pentru Panorama, Constantin Vică, lector la Facultatea de Filosofie a Universității București și director adjunct al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, specializat în etică digitală. Dacă ar fi să fim corecți până la capăt, ar trebui să vorbim despre descărcări ilegale în rețea.

„Pirateria” online revine

Până recent, pirateria digitală intrase pe un trend descendent pe toate tipurile de conținut, începând din 2017. Singura excepție a fost o creștere temporară la începutul carantinei din martie 2020, însă în ultimii doi ani scăderea a revenit. Astfel, file sharing-ul a scăzut în 2018 cu 20%, în anul următorul cu 6%, iar în 2020, cu 34%. Surprinzător sau nu, România, alături de Spania, Italia și Austria erau sub media Uniunii Europene la acest capitol.

Utilizarea torenților a înregistrat o scădere importantă din 2017 până în 2020

Totuși, în 2022 file sharing-ul pe toate tipurile de conținut a crescut semnificativ, arată un studiu realizat de compania britanică Muso, axată pe măsurarea pirateriei globale. Consumul de filme piratate a înregistrat o creștere de 49,1% de la un an la celălalt. De unde a apărut această schimbare drastică?

Cu cât accesul legal la conținut va deveni mai dificil (din rațiuni economice sau tehnice), cu atât pirateria se va prezenta, din nou, ca o opțiune dezirabilă pentru utilizatorul mediu de internet. Numărul din ce în ce mai mare de platforme de streaming, coroborat cu faptul că unii dintre principalii jucători de pe piață au început să adopte măsuri menite să preîntâmpine transferul de conturi/parole, nu face nimic altceva decât să aducă file sharing-ul înapoi în atenția noastră”,  a explicat, într-un interviu pentru Panorama, Radu Uszkai, asistent universitar la Academia de Studii Economice București și membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, care are un doctorat în filosofie, pe tema file sharing-ului.

În comunism aveam piraterie „de tip analog”

Nașterea file sharing-ului s-a petrecut în vara anului 1999, odată cu apariția Napster, o aplicație peer-to-peer („de la egal-la egal”, o rețea prin care calculatoarele se conectează unul la celălalt, pentru schimb de fișiere în comun – n.r.) de partajat melodii. Să descarci una putea dura și 20 de minute. Pentru internetul de atunci, era un lucru mare. Totuși, Napster n-a avut viață lungă, fiind forțat legal să stopeze serviciile în 2001, după ce a pierdut un proces privind drepturile de autor, intentat de trupa Metallica.

După Napster, au urmat însă alte aplicații care permiteau partajarea de fișiere gratis, precum Kazaa sau DC++. Pentru mulți adulți, acestea au fost cele care au deschis larg porțile către divertisment și informație, inclusiv pentru români, după cum punctează și Radu Uszkai:

„În primul său stadiu cel puțin, internetul a reprezentat, în contextul românesc, o adevărată unealtă eliberatoare și emancipatoare, cu cât rețeaua s-a extins și spațiul de stocare de pe hard disk a devenit mai încăpător. Napster a fost doar un ‘impetus’ necesar ca, ulterior, alte unelte digitale similare să dobândească un adevărat statut mitologic. Tocmai de aceea, aș spune că pentru noi (sau mai ales pentru cei ca mine, născuți în anii ‘80) la început au fost mai degrabă LimeWire, ODC și DC++, între altele și pentru simplul motiv că au reușit să supraviețuiască mai mult decât Napster”.

File sharing-ul s-a dezvoltat „în siajul unei adevărate culturi a pirateriei născute ca o strategie de supraviețuire în fața a două tipuri de privațiuni sau prohibiții”. Prima a fost adusă, în mod evident, de comunism, cu toată goana tineretului de a prinde, pe sub mână, filmele sau muzica așa-numitului „Occident decadent”, un „file sharing de tip analog” după cum îl numește asistentul universitar.

Cea de-a doua prohibiție a venit odată cu zorii democrației, după Revoluția din 1989, când, ne amintim prea bine, casetele piratate formau adevărate mozaicuri din plastic colorat pe tarabele piețelor din țară.

„Revoluția a dus la dispariția acestor prohibiții de ordin politic și la o reală liberalizare a pieței culturale, însă privațiunile de ordin economic ale celor mai grei ani ai tranziției au dus la o înfloritoare piață ilegală de casete piratate, tocmai în perioada în care aspectele tehnice privitoare la legislația drepturilor de autor începeau să se cristalizeze.”

„Veverita_bc” pe ecranul lui Băsescu și în Playboy

La începutul anilor 2000, site-urile de torente precum SceneFZ, FileList și PirateBay deveneau vedetele internetului. La fel și site-urile cu „filme online subtitrate în română gratis”, unde o mână de oameni cu ambiții mari traduceau filmele în vogă. Toată lumea vedea pe atunci filme piratate, chiar și primul om din stat. În 2009, în avionul prezidențial, Traian Băsescu urmărea filme pe DVD-uri, la finalul unuia apărând că subtitrarea fusese realizată de celebra „veverita_bc”.

Îmi dau seama că am ajuns la destul de multă lume și nu vreau să fiu mai deschis de atât, faptul că am rămas un anonim fără față și nume reale este mai rewarding pe termen lung, decât să mă fi cunoscut lumea”, a povestit, într-o discuție cu Panorama, Robert, omul din spatele celebrului nickname veverita_bc, care s-a apucat de subtitrări în 2006, pe când intrase la facultate, pentru a-și exersa limba engleză.

Internauții români le erau recunoscători celor ca el și voiau să-i cunoască pe cei care le aduceau filmele subtitrate în română, pe site-uri ușor de accesat. Iar Robert, ascuns în spatele acestei porecle, a aprins imaginația multora, care au crezut că e vorba de o femeie. Momentul de glorie al „Veveriței” a venit undeva prin 2007-2008, când cineva a cerut într-un număr al revistei Playboy un pictorial cu veverita_bc. „Am numărul și acum” spune, râzând, traducătorul.

El și Avocatul31, care s-a stins anul trecut din viață la doar 51 de ani, au fost vedetele anonime ale internetului de atunci. Ei au contribuit alături de alții la deschiderea pentru români a porților către cultură, în sensul cel mai larg al cuvântului.

File sharing-ul a însemnat și acces la cultura globală. Au fost românii mai „pirați” decât alții?

Poate că sună exagerat, dar file sharing-ul i-a făcut mai liberi și i-a adus mai aproape de întreaga lume pe internauții români. Acest acces la cultură, destul de brusc de altfel, nu a fost studiat suficient de cercetători din zona științelor socio-umane, crede Uszkai, permițându-și astfel mai degrabă să speculeze cu privire la valoarea pirateriei în contextul societății românești de atunci.

„În primul rând, este de netăgăduit că pirateria online ne-a oferit un important element de sincronicitate care, în anii ‘90 sau în primul deceniu al anilor 2000, ne-ar fi fost imposibil de atins, în primul rând din rațiuni economice. La fel cum în perioada nașterii României moderne, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mulți dintre tinerii plecați la Paris, Berlin sau Viena, la studii, se întorceau cu manuscrise sau traduceri mai mult sau mai puțin legale, pe care le puneau la dispoziție celor din București sau Iași, care nu aveau aceleași oportunități, pirateria online ne-a permis să fim, și din păcate nu am o expresie mai bună, «în rând cu lumea»”.

Pirateria ne-a oferit și nouă oportunitatea de a lua parte la o cultură globală, la a face aceleași trimiteri din filme, la a ne dezvolta aptitudini similare (mai ales dacă ne gândim la cele din sectorul IT) ori, pentru a ajunge la ceva mai aproape de sufletul meu, la a putea participa la dezbateri academice de o importanță vitală. Acest acces facil la cultură (indiferent dacă ne gândim la cultura înaltă sau cultura pop) ne-a permis, așadar, să devenim cetățeni globali”.

Apoi, file sharing-ul ne-a mai permis să ne câștigăm o anumită independență în raport cu canalele culturale. După imixtiunea statului în cultură în anii comunismului și după gama restrânsă de opțiuni oferită de posturile TV sau radio din perioada tranziției, românii primeau o portiță de acces mai larg către ce își doreau.

Puțini cred că putem uita instituția filmului de 8 seara, de pe PRO TV, din weekend. Acest acces brusc și gratuit la filme, seriale, muzică și așa mai departe, ne-a pus într-o poziție în care am putut deveni curatorii propriei noastre existențe culturale, de a fi mai liberi să devenim cine sau ce dorim să fim”, spune Uszkai.

Era și o perioadă în care statul nu se interesa de fenomen în mod special, luându-l în seamă abia undeva după 2010. Până atunci, „internetul avea aerul de stare naturală, de haiducie sub protecția anonimatului”, după cum îl descrie Uszkai. Astăzi însă, detaliază acesta, lucrurile sunt mult mai nuanțate și sub aspect legal:

„Cel puțin pe hârtie, România se aliniază cu țările în care pirateria poate fi pedepsită cu privarea de libertate. În cadrul nostru legal, vorbim despre o potențială pedeapsă cu închisoarea de la 6 luni până la 3 ani. Din câte știu eu însă, și sper să nu mă înșel, în România au fost acordate doar pedepse la închisoare cu suspendare, în vreme ce, de cele mai multe ori, pedepsele sunt de fapt amenzi, uneori destul de usturătoare, ce-i drept”.

Să ne înțelegem însă, românii nu au fost mai aplecați spre piraterie online decât alte popoare. Nu am avut „un sentiment românesc al pirateriei”, însă am avut un cadru propice dezvoltării ei, în primul rând istoric. Au ajutat și regulile mai puțin conturate ale proprietății intelectuale, precum și o mică înclinație spre rebeliune, nuanțează Constantin Vică.

„Există mai degrabă o apetență mai mică pentru regulile proprietății intelectuale, reguli care nu au justificări la fel de puternice ca în cazul proprietății asupra obiectelor fizice, tangibile. Această cultură anti-regim este răspândită în toată lumea non-occidentală (pe alocuri și în cea occidentală) sau la marginile ei. Sursele pot fi istorice – regimul proprietății intelectuale în România a fost ambiguu în perioadele antebelică și interbelică, destul de ocultat, chiar dacă bine legiferat, în comunism, inexistent, de facto, până în 1996, greu operabil după 1996 etc. Apoi, mai pot fi surse socio-economice și chiar culturale (în ortodoxa Românie, împărtășirea, punerea la comun și altele, răspund unor cerințe normative religioase, nu?)”.

„Ai cinci case imense, așa că taci”

La o simplă căutare pe Google despre cum sunt afectați de file sharing creatorii de diverse conținuturi, rezultatul care apare cel mai des este reducerea câștigurilor financiare. Un argument utilitarist, care apare în special la americani și britanici, arată Radu Uszkai.

În esență, argumentul spune că, prin copierea operei unui artist, acesta nu va putea să-și recupereze investiția inițială în această operă, pierzându-și astfel și motivația de a crea ceva nou. Totuși, e un argument înșelător. Chiar și dacă facem abstracție de faptul că, în majoritatea cazurilor, drepturile de autor nici nu mai sunt deținute de artist, ci de diversele companii care îl reprezintă.

„Sigur că, la limită, o asemenea poziție sună plauzibil din punct de vedere intuitiv și, la o adică, foarte puțini dintre oamenii care participă la file sharing vor nega că artiștii merită să fie plătiți. Totuși, eroarea din acest argument este aceea de a ajunge la concluzia că pirateria conduce, cu necesitate, la privarea acestora de o parte semnificativă din câștiguri.

Majoritatea celor care au acces la filme sau muzică prin descărcarea online a acestora nu sunt cu necesitate oameni care ar avea și resursele economice de a achiziționa acele bunuri. O adolescentă care își descarcă muzică online nu va avea resursele necesare pentru a-și cumpăra toate albumele respective, ci doar o parte infimă a acestora. Alternativa la piraterie nu este, așadar, achiziționarea legală a acestora, ci o lume în care conținutul respectiv pur și simplu nu mai este consumat de atât de multe persoane”.

Și cifrele par să îi dea dreptate cercetătorului. Să luăm, de pildă, datele oferite de Recording Industry Association of America (RIAA), responsabilă de certificarea vânzărilor din industria muzicală din SUA. În 2017, veniturile din muzica înregistrată au crescut cu 16,5% (8,7 miliarde de dolari), continuând un trend crescător din anul anterior. Asta în timp ce studiul Muso din acel an arăta că americanii au cele mai ridicate rate de piratare la nivel global.

Deși poate suna paradoxal, nu e, mai ales dacă vedem pirateria online ca pe un artificiu de marketing și dacă avem mai multă încredere în consumator. O părere împărtășită și de unii creatori de conținut.

Download-ul e ce făceam și eu: obișnuiam să trag pe casetă cântece, hiturile care-mi plăceau de la radio. Urăsc să văd acum toate starurile rock plângându-se. Măcar downloadează muzica ta, idiotule, și sunt atenți la tine. Ar trebui să apreciezi asta. De ce te plângi? Ai cinci case imense, așa că taci”, declara pe acest subiect, Liam Gallagher, solistul trupei britanice rock Oasis.

Uszkai dă și el un exemplu grăitor pentru industria cinematografică, cel al lui Jeff Bewkes, fostul CEO al companiei Time Warner (fosta companie care deținea HBO), care era de partea pirateriei online, atunci când „Game of Thrones” primea nenumărate premii Emmy, fiind totodată și cel mai piratat serial din istorie.

Pirateria, dacă vreți, este una dintre cele mai simple unelte de marketing pentru un produs media. Bewkes a șocat opinia publică atunci când a afirmat, tranșant, că pirateria este mai bună pentru ei decât un premiu Emmy, deoarece aceasta conduce la o creștere a numărului de abonați. Dacă știm cum să-i oferim publicului ceea ce își dorește, acesta va plăti. Trebuie să ținem cont de faptul că pirateria este folosită, deseori, ca o unealtă care ne ajută să descoperim în ce merită să ne investim resursele limitate și mă bucur să văd că, uneori, jucători importanți de pe piață înțeleg acest aspect”.

Să mai zăbovim puțin în lumea celebrităților: nici Shakira, unul dintre cei mai bine vânduți artiști la nivel global, nu avea nimic împotriva file sharing-ului. Ea spunea în 2009 că acesta favorizează „o democratizare a muzicii”, apropiind-o de fani.

„Dacă pirateria ar fi atât de vătămătoare, ar fi greu să găsim o explicație pentru explozia de filme sau muzică din perioada de aur a pirateriei digitale. De asemenea, numele celor mai piratați artiști sunt, deloc surprinzător, numele celor care domină topurile economice ale câștigurilor din muzică. În mod similar, cele mai piratate filme sunt cele care au cel mai mare succes la box office”, adaugă Uszkai.

Un secret de elucidat: cum facem pirateria mai dificilă sau mai puțin dezirabilă?

În România, discuția asta s-a purtat multă vreme despre cinematografie. Dacă vorbim despre cea mai recentă producție românească de succes, Teambuilding, care a stârnit dezbateri aprinse în online, aceasta are, numai pe FileList, peste 45.000 de descărcări. Dar Teambuilding a fost mai norocos decât filmul românesc de artă, care nu înregistrează aceleași numere nici pe torenți, dar nici ca spectatori în sălile de cinema. Unii oameni ar  putea spune că, în general, să descarci un film românesc ar fi o lipsă de respect și că firesc ar fi să dai banii pe biletul de cinema. Dar s-ar putea să se înșele. Deși nu stăm ideal, niște progrese la acest capitol tot am mai făcut.

„Nu cred că poate fi corect un argument care are o premisă normativă, una factuală – acum incorectă, că s-a schimbat dinamica publicului față de filmul românesc – și o concluzie care privește, de fapt, economia producției de film. Nu lipsa de respect este cauza, ci lipsa de mijloace, atât de distribuție, cât și de achiziție. Într-o perioadă în care cinematograful a fost doar alt magazin în mall (și încă mai este, în multe orașe), iar platforme de distribuție online nu existau, descărcarea ilegală de filme era singurul mod, pentru mulți, de a face posibilă vizionarea lor. De câțiva ani, filmul românesc e mult mai bine distribuit, iar publicul descarcă mai rar și mult mai puțin”, spune Constantin Vică.

A crescut oare respectul pentru filmul românesc, se întreabă Vică, expert în etica digitală. Mai degrabă nu. „A crescut interesul odată cu comediile ‘tik-tok-izate’ din ultimii ani, așa cum a crescut și când a fost premiat Noul val românesc. Doar că acum e un interes cu adevărat popular pentru filmul distractiv, de consum, nu unul pentru cinematografie”, detaliază Constantin Vică.

Putem vedea acceptabilitatea morală a pirateriei ca pe o funcție a succesului de piață a operei piratate. Jucătorii mai mici sunt deci automat mai afectați, crede Radu Uszkai. Dar are o greutate și modelarea produsului după placul spectatorului căci, pentru un preț rezonabil, acesta va alege soluția legală, la calitate mai înaltă.

Taylor Swift sau ultimul mare blockbuster de la Hollywood nu vor avea de suferit pentru că o adolescentă dintr-un cartier bucureștean va avea acces la respectivul conținut via FileList. Când îi oferim publicului ce-i place sau un premium la acel produs (filmul în cinematograf păstrează, în continuare, un aer special) ori accesul facil și ieftin la acesta (prin intermediul platformelor de streaming), oamenii vor plăti. Secretul aici este cum facem pirateria mai dificilă sau mai puțin dezirabilă, iar aici creatorii de conținut, producătorii și companiile trebuie să devină cât mai creativi cu putință”, mai explică Radu Uszkai.

De ce „piratăm” și cine ar putea să ne oprească?

Pare că file sharing-ul este scuzabil moral, mai ales dacă ne gândim la argumentul financiar, în care tânărul care vrea să învețe Photoshop nu-și permite să și-l cumpere de la Adobe. Sau la cel care ține de accesibilitate, în speță omul dintr-un oraș mic de provincie, în care nu există cinematograf. Constantin Vică e de părere însă că file-sharing-ul ar putea să fie în afara unei astfel de caracterizări:

Aș zice că e a-morală, adică dincolo de diviziunile corect-greșit, bine-rău, drept-nedrept și așa mai departe. Sau, mai bine, putem fi particulariști: în funcție de particularitatea situației și a celor implicați în ea, judecăm diferit, evaluăm gravitatea sau imoralitatea actului. Astfel, chiar dacă lipsa banilor scuză mijloacele digitale de acces la un film sau un cântec, de ce nu chiar o carte, nu poate fi o justificare finală. La fel cum nici interesul producătorului de a-și proteja produsul cultural, adică de a îngrădi accesul la el, nu e o justificare suficientă”.

Și în opinia lui Uszkai, pirateria este cel puțin tolerabilă moral, în special când vine vorba de vulnerabilități precum sărăcia sau unele de ordin fizic, cum ar fi oamenii care nu au cum să se deplaseze până la cinematograf.

Internauții descarcă conținut online din considerente diferite. Unii o fac „din principiu”, punctează Vică, pentru că aceștia sunt de părere că regimul proprietății intelectuale îi favorizează mai degrabă nu pe autorii de conținut sau publicul, ci pe intermediari, pe companii sau producători. Alții au în spate o motivație morală, file sharing-ul fiind o recunoaștere a ceea ce considerăm valoros. Iar apoi mai sunt aspecte economice, când produsele devin inaccesibile din cauza unui preț prohibitiv. Sau politice, când produsele sunt inaccesibile pe canalele sau platformele care funcționează în mod legal.

Cel mai mare impediment pe care l-a cunoscut această practică digitală a fost în 2011, când UE dezbătea adoptarea celebrului ACTA – Acordul comercial de combatere a contrafacerii. Atunci, două milioane și jumătate de europeni au semnat o petiție împotriva acestuia, după ce mii de oameni au protestat în orașe din Europa, din Varșovia și Praga, până în Paris, Dublin și București. Oamenii deplângeau atunci că odată cu ACTA ar dispărea internetul ca spațiu liber de manifestare.

„Cred că un rol important în reacția aceasta vehementă l-a jucat și faptul că o întreagă generație care s-a maturizat deodată cu internetul și care s-a dezvoltat grație pirateriei a internalizat normele, valorile și principiile acesteia. Dacă vei ajunge să crezi că simplul act al copierii nu este furt și că ar trebui să avem acces liber la cultură, atunci vei protesta împotriva unor măsuri pe care autoritățile publice le vor adopta, care vor face aceste practici sau deziderate cvasi-imposibil de atins”, explică Uszkai.

În încheiere, să vorbim și despre ce contează cel mai mult în capitalismul sălbatic: banii. Din piraterie s-au făcut și încă se fac bani, ne spune cercetătorul de la ASE. Spre deosebire de vânzătorii de casete și DVD-uri de pe vremuri, motivul financiar pică în plan secundar pentru „pirații” digitali. „În mod uzual, când ne gândim la cum obișnuiau să facă administratorii acestor site-uri bani ne gândim fie la bannere publicitare, fie la donații din partea utilizatorilor. Cu toate acestea, etosul pirateriei digitale are o dimensiune preponderent comunitară și ceea ce îi motivează pe oameni este mai degrabă reputația în interiorul grupului, nu potențiale câștiguri financiare”.

Informație confirmată și de „veverita_bc”: „Cei care vindeau DVD-uri cu filme sau muzică sau jocuri descărcate chiar făceau profit. Eu, cât am tradus și am urcat subtitrări, nu am câștigat niciun ban, sub nicio formă”.

Astăzi, Robert lucrează în IT și nu crede că mai are vreun sens să stai să faci subtitrări, zona fiind acaparată de platformele de streaming. De altfel, s-a lăsat de subtitrat de mai bine de un deceniu, ajungând să aibă propria firmă de traduceri și colaborând în acest sens și pentru canale TV din străinătate, precum Discovery.

File sharing-ul va continua să fie o prezență importantă pe internet, în special dacă regimul proprietății intelectuale va deveni mai restrictiv decât este în prezent. Iar o amenințare nu va deveni, dacă modelele de business vor fi avantajoase pentru toată lumea, mai crede Vică.

Acest schimb pe sub radarul legii nu o să dispară. Colecționarii lumii digitale sunt mulți, comunitățile transnaționale în jurul unor autori, opere sunt mari, iar platformele nu vor fi niciodată universale, totale, să cuprindă tot ce vrei. Mai interesante vor fi biopirateria și pirateria genetică, copiile ilegale ale diverselor modele de machine learning, pirateria obiectelor sau artefactelor virtuale (din VR sau XR). Primele semne sunt deja aici”, explică Constantin Vică felul în care ar putea să se schimbe la față pirateria online, în viitor.


Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.


Dana Mischie

Și-a început drumul în presă în facultate, scriind recenzii de filme și cărți pentru un blog cultural. Apoi, la master, s-a angajat la ziarul Adevărul, unde a fost pe rând redactor, reporter și apoi editor. Aici, a realizat interviuri, analize și reportaje despre personalități culturale, fenomene sociale, subiecte medicale și despre digitalizare.


Abonează-te
Anunță-mă la
guest
0 Comentarii
Inline Feedbacks
Vezi toate comentariile

Abonează-te, ca să nu uiți de noi!

Îți dăm un semn pe e-mail, când publicăm ceva nou. Promitem să nu te sâcâim mai des de o dată pe zi.

    2
    0
    Ai un comentariu? Participă la conversație!x