CINE-ȘI REDUCE (ȘI CINE-ȘI CREȘTE) DEPENDENȚA DE CINE

Cum schimbă războiul dintre Rusia și Ucraina harta mondială a energiei

Computer Hope Guy

Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici


 

De la anexarea Crimeei încoace, UE caută și nu găsește alternative pentru gazul rusesc. Moscova, în schimb, și-a asigurat contractele pentru cele mai mari gazoducte care alimentează China, principalul importator mondial de gaze. Dependența Uniunii Europene de gaz rusesc este, de fapt, o dependență de gaze ieftine. Blocul comunitar are la dispoziție suficiente variante pentru a nu mai cumpăra de la Gazprom, doar că toate sunt semnificativ mai scumpe.

Pe 28 februarie, Volodimir Zelenski a semnat cererea oficială pentru aderarea Ucrainei la UE, iar Gazprom a semnat un contract de sute de miliarde de euro pentru a construi cel mai mare gazoduct din China. Sunt gesturi simbolice. Ambele au fost discutate, de fapt, ani întregi. Însă semnarea lor se face în aceeași zi și abia în contextul unui război deschis în Europa. 

Conflictul ruso-ucrainean s-a purtat mai bine de două decenii exclusiv pe plan energetic, până la anexarea Crimeei. Acum, în mod firesc, miza energetică a căzut pe plan secund în atenția publică, umbrită de șocul primului război transmis în direct pe rețelele de socializare. 

Vladimir Putin ține, însă, la simbolistică. A intrat cu tancurile în Ucraina pe 24 februarie, ziua în care Ucraina și Republica Moldova planificaseră primul lor test de „izolare energetică”: timp de trei zile, cele două foste țări sovietice ar fi trebuit să se bazeze doar pe producția internă de electricitate, complet deconectate de la infrastructura din Rusia și Belarus, moștenită de la sovietici. Testul fusese anunțat la începutul lunii februarie și era un pas crucial în planul celor două țări de a se rupe complet, din 2023, de infrastructura care le mai leagă de Rusia. 

Și fiecare pas din războiul ruso-ucrainean are câte o explicație energetică. Tancurile au intrat, în Crimeea, tot la sfârșitul unui februarie. Două luni mai târziu, în mai 2014, Rusia și China semnau cel mai mare contract bilateral din istoria lor. Simetria s-a păstrat și în 2022, iar contractul semnat acum este și mai mare, de ordinul sutelor de miliarde de euro.

Fără protocolul tipic „popoarelor prietene” etalat de Moscova și Beijing, Uniunea Europeană și-a găsit o nouă sursă de gaze naturale, care poate umple rapid țevile prin care nu mai curge gaz rusesc: SUA au devenit, pentru prima dată în istorie, principalul furnizor de gaz natural lichefiat (LNG) al UE, iar UE a devenit în ultimele trei luni cel mai mare client al americanilor. 

Deși în colțul noastru de lume LNG pare un produs hiper-nișat, adevărul este că gazele naturale lichefiate reprezintă, astăzi, una dintre cele mai tranzacționate resurse energetice din lume. LNG sunt pur și simplu gaze naturale care sunt lichefiate  pentru a putea fi transportate pe vapoare, și apoi regazeificate când ajung la destinație.

În 2020, volumul total al exporturilor de LNG a atins, la nivel mondial, aproape 500 de miliarde de metri cubi și, pentru prima dată, a depășit cantitatea exportată prin gazoducte. Cu alte cuvinte, comerțul mondial cu gaze naturale se bazează astăzi în primul rând pe LNG și abia apoi pe gazoducte.

UE are deja instalate terminale LNG cu o capacitate anuală de 150 de miliarde de metri cubi. Comparativ, importurile europene de gaz rusesc au fost, în 2021, de 172 de miliarde de metri cubi. Diferența poate fi acoperită fără emoții prin simpla suplimentare a cantităților de gaze stocate în depozite – cum a anunțat că va face și Germania. În total, UE are capacitatea de a depozita 120 de miliarde de metri cubi de gaze.

Harta exporturilor mondiale de gaze naturale, realizată de BP. Rutele colorate cu roșu reprezintă livrările prin gazoducte, cele albastre sunt livrări transcontinentale de LNG.

harta energie exporturi LNG sursă BP

„Gazul rusesc a fost pur și simplu cel mai ieftin”

Securitatea energetică a Uniunii Europene a devenit sinonimă cu decuplarea de Gazprom în 2014, când armata rusă a ocupat Peninsula Crimeea. De-atunci, liderii statelor comunitare și ai structurilor europene afirmă apăsat că soluția constă în diversificarea furnizorilor de gaze. 

În realitate, însă, singurii care au lucrat cu adevărat pentru a diversifica rutele prin care curge gazul în Europa au fost rușii. Dacă în urmă cu 15 ani 80% din gazele rusești exportate în Europa tranzitau Ucraina, astăzi mai puțin de un sfert din volumul de gaz vândut de ruși europenilor mai curge prin țevile ucrainene. 

Dependența de care UE nu s-a putut vindeca a fost, de fapt, cea care o leagă tradițional de contractele avantajoase cu Gazpromul.

„Gazul rusesc a fost pur și simplu cel mai ieftin. Decât să-și diversifice furnizorii străini, pur și simplu au fost diversificate rutele prin care se importă gaz rusesc”, explică pentru CNBC Tim Schittekatte, cercetător științific în cadrul institutului Energy Initiative din cadrul universității americane MIT. 

Decuplarea de Gazprom e posibilă de mâine. Dar costă 

Dacă UE ar decide astăzi să nu mai cumpere nici măcar un metru cub de gaz rusesc, niciun calorifer n-ar fi mai rece, nu s-ar închide nicio fabrică și aragazele s-ar aprinde în continuare. Doar pe baza contractelor existente, prin care UE primește gaze de la furnizori care nu sunt Gazprom, precum și a stocurilor pe care le au deja în depozite, țările din UE ar putea funcționa așa cum sunt obișnuite până la începutul iernii următoare. 

„Aceasta ar fi într-adevăr o acțiune eficientă a UE. Ar fi și o acțiune care să permită UE să se desprindă de trecut, să facă pași importanți spre viitorul energetic, pași mult prea mici realizați în ultimii ani, înspre asigurarea unei securități energetice europene, intitulată discret Green Deal”, explică Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă.

Este o acțiune care are riscuri energetice minime, însă cu potențial de a recalibra fața economică a Uniunii Europene:

„Pentru multe dintre țările europene, aceasta ar putea echivala cu rezilierea contractelor pe gaze pe termen lung încheiate cu Gazprom, contracte care au cantități și prețuri predictibile pe termen lung, mult inferioare față de prețurile existente în momentul de față pe piețele bursiere. Apoi, pierderea avantajelor economice, sociale și politice ale unor țări în raport cu altele, tocmai urmare a relațiilor și contractelor cu Gazprom și răcirea relațiilor deosebit de bune dintre Gazprom și anumite țări din UE.” – Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă

Uniunea Europeană nu are contracte în bloc cu Gazpromul, nici n-a reușit vreodată să-și negocieze prețurile cu forța unui singur cumpărător. Fiecare guvern și fiecare companie au propriile înțelegeri comerciale cu furnizorul rus, iar prețurile depind de cantitate și relație. Când aplicăm același principiu al individualității și defalcăm importurile de gaz rusesc pe fiecare țară comunitară, Germania nu rămâne doar cel mai mare consumator de gaz rusesc din UE, așa cum ne-am obișnuit să auzim. Germania este cel mai mare client din toată lumea al Gazpromului

„Pentru fosta Republică Democrată Germană (Germania de Est), gazul și petrolul rusesc erau singurele importuri de energie pe care și le putea permite”, explică Georg Erdmann, fost președinte în cadrul Institutului pentru Tehnologia Energiei al Universității Tehnologice din Berlin. 

Câteodată, Germania se răzgândește

Emoția stârnită după anexarea Crimeei s-a estompat, iar discuțiile despre securitatea energetică a Uniunii au pivotat, în ultimii ani, de la ruperea relațiilor cu rușii către nevoia de a asigura tranziția către „energia verde”. 

Cu atât mai mult cu cât nu doar gazele rusești erau problematice din punct de vedere moral pentru Europa. Cea mai mare parte a gazelor importate de țările europene provine din țări controlate de regimuri dictatoriale, pe care UE le-a finanțat astfel cu cel puțin 268 de miliarde de euro în ultimii 15 ani, arată calculele realizate de Canadian Energy Center pe baza informațiilor furnizate de Eurostat și mai multe ONG-uri care urmăresc respectarea drepturilor omului, printre care și Freedom House.

Vârful de lance în efortul de reducere a amprentei de carbon în energie a fost Germania, cea mai mare economie europeană, care și-a asumat cele mai ambițioase obiective și chiar a trecut la treabă: a închis majoritatea centralelor nucleare (care produc electricitate), precum și centralele care ardeau cărbune pentru termoficare și electricitate. Dacă nu izbucnea războiul, Germania urma să devină 100% curată de energie nucleară până la sfârșitul lui 2022 și să elimine complet cărbunele înainte de sfârșitul lui 2030. 

Întreaga sa strategie verde se baza, însă, pe asigurarea unei „punți de tranziție” prin înlocuirea energiei nucleare și a cărbunelui cu gaze naturale. Deși au existat voci din cadrul UE care acuzau că, sub umbrela ecologică, Germania crește de fapt dependența blocului de gaz rusesc, obiectivul verde era mai important. Duminică (27 februarie), întreaga strategie verde a Germaniei devenit, brusc, negociabilă. 

„Trebuie să schimbăm cursul pentru a ne depăși dependența de furnizori individuali de energie”, a anunțat cancelarul Olaf Scholz. Succesorul Angelei Merkel nu a făcut vreun efort pentru a ascunde că schimbarea la 180 de grade este cauzată de războiul din Ucraina. „Evenimentele din ultimele zile ne-au arătat că o politică energetică responsabilă, care privește spre viitor, este esențială nu doar pentru economie și mediu, ci și pentru securitatea noastră”, a declarat Scholz într-o sesiune extraordinară a Bundestagului pe tema războiului.  

Înapoi la nuclear și cărbune

Totuși, declarațiile ulterioare date de membrii cabinetului Scholz au arătat că, pe termen scurt și mediu, soluția este întoarcerea la sursele poluante. Concret, planurile Germaniei pot însemna o amânare de câțiva ani atât pentru eliminarea cărbunelui, cât și a energiei nucleare. 

„Nu există niciun tabu în deliberările noastre”, a întărit Robert Habeck, ministrul Economiei de la Berlin și membru al Partidului Verzilor, atunci când a fost întrebat dacă este luată în calcul și amânarea închiderii centralelor care ard cărbune. „Nu voi respinge asta pe motiv de ideologie”, a adăugat Habeck când a fost întrebat dacă Berlinul ar putea amâna și închiderea centralelor nucleare. 

Totodată, guvernul german a cerut companiilor RWE și Uniper să reia proiectele pe care le aveau pentru construirea a două terminale de gaz natural lichefiat (LNG). Germania are deja patru terminale LNG operaționale, însă importa prin ele cantități infime. 

Indiferent de deznodământul războiului, vom vedea mișcări similare în toate statele europene care au spațiu de manevră în domeniul energetic. Cele care pot amâna închiderea surselor poluante o vor face. În ciuda declarațiilor în favoarea tranziției verzi, pierderea rușilor ca furnizori stabili va întârzia, de fapt, reforma energetică ecologică. Înainte ca energia eoliană, solară sau hidrogenul să devină alternative viabile pentru industrie și consumatorii casnici, guvernele și companiile se vor concentra pe a-și asigura necesarul imediat de gaze naturale. 

Deocamdată, singurele consecințe resimțite de Rusia pe plan energetic sunt:

  • retragerea giganților vestici precum BP, Exxon și Shell din acționariatul unor proiecte în parteneriat cu companii rusești. Pentru BP, pierderea cauzată de o vânzarea rapidă a acțiunilor se va ridica până la 25 de miliarde de euro pentru compania britanică.
  • O doua este sistarea lucrărilor la gazoductul Nord Stream 2, care urma să fie inaugurat chiar anul acesta și care putea crește capacitatea de transport a gazului rusesc în Europa cu 55 de miliarde de metri cubi.

Pentru scurt timp, s-a discutat și despre posibilitatea de a bloca fluxurile de gaz pe Nord Stream 1, cu o capacitate tot de 55 de miliarde de metri cubi, însă compania germană E.ON, principalul client al gazoductului, s-a opus și a avut câștig de cauză. 

Vin americanii. Dar nu cum îi așteptam

În ceea ce privește piața gazelor naturale, vreau să mă concentrez pe piața europeană din două motive: este cea mai mare piață în care există o competiție activă gaz versus gaz și are un rol-cheie drept piață de echilibru pentru transporturile de gaz natural lichefiat”, nota Spencer Dale, economistul șef al gigantului energetic BP în ediția din 2021 a raportului Statistical Review of World Energy, etalonul în statistica energetică mondială. 

Competiția gaz versus gaz în Europa înseamnă importurile prin gazoducte - predominant din Rusia - împotriva importurilor de LNG - majoritar din SUA” - Spencer Dale, economistul șef al BP

Într-adevăr, în 2021, SUA au devenit principalul furnizor de gaz natural lichefiat al Europei. Iar în ultimele trei luni (decembrie 2021 - februarie 2022), Europa a devenit cel mai mare client al americanilor. O răsturnare fără precedent pe piața gazelor naturale lichefiate. 

„Exporturile de LNG american în creștere sunt rezultatul provocărilor de aprovizionare cu gaze naturale din Europa, precum și diferența semnificativă de preț între gazele din SUA față de cele tranzacționate acum pe bursele europene”, notează Administrația Americană pentru Informații în Domeniul Energiei (EIA). 

De la cel mai ieftin la cel mai scump gaz

Din cauza prețului restrictiv, gazul natural lichefiat a devenit o alternativă reală doar pentru statele cu industrii puternice, care nu-și permit să nu importe gaze - chiar și scumpe. Cei mai mari importatori mondiali de LNG sunt Japonia (21% din total), China (19,3%) și Coreea de Sud (11,3%). Împreună, cinci țări din Europa (Franța, Belgia, Italia, Spania și Marea Britanie) au cumpărat, în 2020, 15,6% din totalul de LNG exportat. 

În cazul Germaniei, spre exemplu, prețul gazului natural lichefiat este dublu față de prețul gazelor naturale importate, conform datelor BP. 

Costurile ridicate ale LNG-ului se datorează, în primul rând, faptului că la cele două capete ale contractului trebuie să existe terminale LNG: la exportatori pentru a lichefia gazul și a-l încărca pe un cargo, la importator pentru a descărca gazul lichid de pe vas și a-l schimba la loc în stare gazoasă. Instalațiile de lichefiere și regazificare sunt scumpe și costurile reale confidențiale. 

Înainte ca Australia să devină cel mai mare exportator mondial de LNG, marile companii energetice au făcut aici un pariu de 200 de miliarde de dolari. În plus, doar costurile neprevăzute pentru finalizarea celor mai mari proiecte LNG australiene au fost de încă 50 de miliarde de dolari, conform „Financial Times”. Un terminal de regazeificare este mai ieftin. Spre exemplu, o stație LNG din Olanda, cu o capacitate anuală de procesare de 12 milioane de metri cubi, a costat 1,1 miliarde de dolari pentru a fi construită în trei ani (2008-2011). Investiția majoră în proiectele LNG va fi mereu asumată de exportator. 

Apoi, cargoul care transportă gazul lichefiat costă între 200 și 250 de milioane de dolari, iar costurile operaționale sunt cuprinse între 80.000 și 100.000 de dolari pentru fiecare zi a voiajului, conform Departamentului American pentru Energie

Al doilea pariu energetic câștigat de americani în ultimii zece ani

În 2019, prețul gazelor naturale a atins un nivel minim istoric, pe fondul supraproducției, a cererii scăzute din Asia și a dezvoltării rutelor mondiale de export. Asta s-a reflectat și în prețul LNG, conform datelor compilate de International Gas Union în anuarul World LNG Report. După care a venit 2020, cu lockdownuri și frânarea activității industriale, iar gazele naturale și petrolul nu-și găseau cumpărători. Cotațiile internaționale au atins iar noi minime istorice și glumele despre prețul scriptic negativ al barilului de petrol au tradus, cumva, criza producătorilor. În cazul LNG, costurile operaționale nu mai puteau fi acoperite din valoarea pe care clienții erau dispuși s-o plătească în contextul unei piețe dominată de ofertă și prea puțină cerere. 

2021, însă, a adus strategia marilor producători energetici mondiali de a forța un deficit artificial pe piață, prin menținerea unor volume extrase scăzute, care n-a ținut pasul cu revenirea după pandemie. LNG a redevenit una dintre cele mai căutate resurse în țările cu dare de mână. În 2022, cele mai mari investiții din sectorul energetic mondial se vor concentra pe dezvoltarea infrastructurii LNG, arată o analiză a „Oil&Gas Journal”. Tot în acest an, pe baza contractelor deja semnate, SUA vor deveni cel mai mare exportator mondial de LNG, depășind Australia și Orientul Mijlociu. 

Acest lucru nu ar fi fost niciodată posibil fără decizia americanilor de a deveni cel mai mare producător mondial de gaze de șist - primul pariu care, la fel ca investițiile în LNG, s-a dovedit a fi câștigător. În proporție covârșitoare, gazul natural lichefiat exportat acum de americani este extras din șisturi.

„Este remarcabil cât de rapid au devenit SUA un furnizor de gaze naturale de importanță mondială. (...) Suplimentarea importurilor de LNG american în Europa nu va elimina presiunea pe prețul gazelor, care este determinat de un număr de factori precum vremea rece și îngrijorările cu privire la importurile din Rusia. Însă aceasta subliniază intrarea SUA ca jucător de frunte în piața mondială de LNG, furnizând livrări flexibile, care pot fi redirecționate oriunde prețurile sunt mai atractive ”, scria în ianuarie Ed Crook, vicepreședintele pentru America de Nord și de Sud al WoodMackenzie, una dintre cele mai vechi companii de consultanță în energie. 

Pe ce s-a bazat Putin când a deschis focul

Însă înainte de recalibrarea relațiilor economice și diplomatice între Vest și Est, o serie de factori au făcut ca o invazie cu bocanci pe teren în Ucraina să iasă din sfera inimaginabilului. Dintr-o dată, posibilitatea ca gazoductele ucrainene să se închidă, iar Rusia să piardă UE de client nu a mai fost de ajuns pentru a potoli ambițiile expansioniste ale președintelui Putin. 

Producția proprie de energie a Uniunii Europene a scăzut. În 2020 (cele mai recente date disponibile), UE a produs intern cu 17,7% mai puțină energie decât în 2010.  Scăderea producției vine pe fondul epuizării resurselor din Marea Nordului, care a atras și un declin al volumelor cumpărate de la norvegieni. Declinul înregistrat într-un singur an (2020 față de 2019) a fost de 7,1%. Însă 2021 a adus revenirea după pandemie, iar experții sunt de acord că, atunci când datele oficiale vor fi publicate, în 2023, vor confirma că a fost anul cu cel mai ridicat consum de energie din istorie.

Criza energetică mondială. Pe fondul acestei cereri fără precedent din 2021 și a unui 2020 slab, în care gazele și petrolul nu-și găseau cumpărători, a izbcnit actuala criză energetică mondială. Atât Rusia, cât și marii producători de petrol din OPEC au refuzat să crească volumele extrase. Cererea va rămâne, cel puțin până în vară, mai mare decât oferta, iar prețurile vor rămâne ridicate, indiferent de deznodământul războiului dintre Rusia și Ucraina. 

Rezervele financiare ale Kremlinului au atins, pe fondul crizei energetice, valoarea-record de 643 de miliarde de dolari. Nu este clar cât din aceasta sumă este comasată în bănci care, acum, au interdicție de a se atinge în orice fel de banii rușilor. Conform estimărilor Credit Suisse, în jur de 300 de miliarde din rezerva Rusiei ar putea fi acum blocate. 

Germania, cel mai mare client al Rusiei, consumă tot mai multe gaze. Revenirea economică, consumul de bunuri în creștere, dar mai ales planurile ambițioase de a renunța la cărbune și energie nucleară înseamnă o dependență tot mai mare de gaze naturale - care, în Germania, vin preponderent din Rusia. 

Iar gazul rusesc nu mai depinde de conductele ucrainene. În 2005, 80% din gazul rusesc care ajungea în Europa tranzita Ucraina. Astăzi, gazoductele ucrainene mai transportă doar 20-25% din gazul rusesc. 

În logica economică a URSS, Ucraina avea rolul „depozitului de gaze”. Producția era concentrată în Rusia, însă capacitatea de stocare a fost comasată, în cea mai mare parte, în Ucraina, pentru a fi mai aproape de „client” - Europa. De aceea, astăzi, Ucraina are cea mai mare capacitate de depozitare de gaze naturale din Uniunea Europeană, de aproximativ 35 de miliarde de metri cubi. Asta, plus rețeaua de gazoducte moștenite de la sovietici au permis Kievului să joace dur. 

În primele decenii după destrămarea URSS, Ucraina cerea - și primea - gaze naturale de la ruși în schimbul tranzitului de gaz rusesc spre Vest. De fapt, și astăzi, Ucraina își asigură necesarul de gaze tot de la ruși, dar cu un ocol. Deși nu a mai importat direct gaz rusesc din 2015, Ucraina primește înapoi din Vest o cotă-parte din volumul total de gaze pe care-l ajută să ajungă la destinație. Apoi, Kievul primește și tarife de la Gazprom pentru folosirea gazoductelor. Anul trecut, spre exemplu, valoarea totală a acestora a depășit 1,2 miliarde de euro. Paradigma s-a schimbat treptat în ultimii ani. În 2021, prin gazoductele ucrainene a curs cu 25% mai puțin gaz rusesc, volumul total fiind de 41,6 miliarde de metri cubi (dintr-un total de aproximativ 200 de miliarde). 

Însă niciunul dintre motivele de mai sus nu este mai important, din punct de vedere economic, decât parteneriatul tot mai strâns dintre Rusia și China. 

China poate înlocui UE în buzunarul Rusiei

China este, astăzi, al treilea consumator mondial de gaze naturale, depășită de SUA și Rusia. Spre deosebire de cele două, China nu-și poate asigura producția proprie și importă, anual, aproape jumătate din cât consumă. 

Este, însă, doar o chestiune de ani până va deveni cel mai mare consumator mondial. Compania americană McKinsey estimează că, până în 2035, consumul de gaze naturale al Chinei se va dubla. Nicio altă regiune din lume nu ar putea să înregistreze un astfel de avans. 

Cu o lună înainte să intre cu tancurile în Ucraina, Rusia a încheiat un acord strategic cu China pentru livrarea de gaze naturale. Cele două țări au semnat un contract de livrare pe 30 de ani, care va fi achitat de chinezi în euro

În cadrul aceleiași vizite la Beijing, prilejuită de participarea la Jocurile Olimpice de Iarnă, Vladimir Putin și Xi Jinping au prelungit cu 10 ani și un contract pentru livrarea de petrol către China prin intermediul conductelor din Kazahstan. Împreună, cele două contracte au o valoare estimată de jurnaliștii Reuters la aproape 120 de miliarde de euro

Pe 28 februarie, adică în plin război cu Ucraina, Beijingul și Moscova semnează un nou acord prin care rușii vor construi unul dintre cele mai mari gazoducte din lume pentru a se lega de China. Conducta Gazpromului (Power of Siberia 2) va traversa Mongolia și va avea o capacitate anuală de 50 de miliarde de metri cubi. Valorea contractului pentru construirea gazoductului nu a fost anunțată. Însă contractul pentru Power of Siberia 1, mult mai scurt și cu o capacitate anuală de 38 de miliarde de metri cubi, a fost de 400 de miliarde de dolari. 

Insistența Rusiei de a construi acel prim gazoduct care să o lege de China era notorie. Putin i-a cerut chiar lui Alexei Miller (șeful Gazprom) să înceapă să construiască Power of Siberia în 2012, fără a avea un acord semnat cu Beijingul. Acesta a venit abia în 2014, la o lună după ce Rusia a anexat Peninsula Crimeea de la Ucraina. 

La fel, discuțiile pentru Power of Siberia 2 se poartă de ani buni. Semnarea contractului s-a făcut însă la patru zile de când Rusia a invadat Ucraina. 

Împreună, aceste două gazoducte cresc capacitatea totală de export a rușilor către China la 88 de miliarde de metri cubi pe an - adică dublu față de cât livrează acum Germaniei.

Sursă: Gazprom

Consumul de gaze naturale al Chinei a cunoscut cea mai mare creștere din lume în ultimii ani. Cele mai recente date disponibile anunță o creștere anuală de 20% în 2021 față de 2020, când consumul total a fost de peste 330 de miliarde de metri cubi

Principalul furnizor de gaze naturale al Chinei este Australia, o relație comercială devenită tot mai șubredă. Beijingul continuă să cumpere gaz natural lichefiat australian doar pentru că nu are, deocamdată, o alternativă. 

În schimb, China a sistat importurile de cărbune australian în 2021, ca răspuns la solicitările Australiei pentru o anchetă amănunțită cu privire la izbucnirea pandemiei Covid din China. Beijingul a reușit să-și asigure noi furnizori de cărbune din Africa, dar a majorat și importurile de cărbune rusesc - mișcare ce a contribuit însă din plin la criza energetică mondială în care ne aflam dinainte de izbucnirea războiului în Ucraina. 

Totodată, importurile Chinei de gaze rusești au crescut cu 50% în 2021, conform datelor oferite de autoritatea vamală chineză, citate de Standard&Poors

Anterior acestor două acorduri emblematice, Rusia și China și-au cimentat parteneriatul economic în 2021 printr-o serie de contracte mai mici. 

Schimburile comerciale între cele două țări au crescut cu 36% în 2021, un avans spectaculos, ajungând la o valoare totală de aproape 147 de miliarde de dolari. China este, astăzi, cea mai mare piață de export pentru Rusia, care-i trimite gaze naturale, țiței, cărbune și produse agricole. 

Totuși, notează analiștii, natura relației dintre Moscova și Beijing este departe de poziția de forță cu care s-a obișnuit Putin în raport cu Europa. Partea chineză este descrisă drept „brutală” în negocierile privind achizițiile de energie. În cazul acestor contracte semnate exact după ruperea câte unei bucăți din Ucraina, Putin își asumă condițiile impuse de chinezi pentru a putea demonstra Vestului că Rusia încă are aliați în rândul marilor puteri mondiale.


Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.


Elena Dumitru

Elena lucrează în presă de 12 ani, de-a lungul cărora a acoperit două mari domenii: jurnalismul economic și cel de investigație. A început la ziarul „Adevărul”, iar din 2014 s-a alăturat platformei de investigații RISE Project, unde a făcut parte din echipa de jurnaliști care au lucrat la seria #PanamaPapers.


Abonează-te
Anunță-mă la
guest
0 Comentarii
Inline Feedbacks
Vezi toate comentariile

Abonează-te, ca să nu uiți de noi!

Îți dăm un semn pe e-mail, când publicăm ceva nou. Promitem să nu te sâcâim mai des de o dată pe zi.

    2
    0
    Ai un comentariu? Participă la conversație!x