DOCUMENTAR PANORAMA & MCKINSEY

Cum a ajuns sărăcia „o boală mintală” a copilăriei, care strâmbă viața financiară a românilor când se fac mari

Computer Hope Guy
Când o persoană crește și trăiește în sărăcie, mecanismele sale mentale se dezvoltă altfel. FOTO: Andrei Pandele

Deși veniturile medii ale românilor au crescut de 14 ori în ultimii 20 de ani, gradul de economisire rămâne unul dintre cele mai scăzute din Uniunea Europeană. În același timp, majoritatea românilor spun că sunt conștienți că nu se vor putea întreține din pensia pe care o vor primi de la stat, însă nu au un plan pentru a se pune la adăpost.

Explicațiile pentru care trăim în bătaia vântului chiar și atunci când ne-am permite o plasă de siguranță nu țin însă doar de nepăsare, inconștiență sau resemnare.

Una dintre premisele pe care am vrut să le lămurim prin documentarul „De ce trăim de azi pe mâine. Complicata istorie a relației românilor cu banii” a fost măsura în care traumele financiare din trecut ne afectează astăzi tiparele de consum și economisire.

Pilonul I: amânarea plăcerii

În esență, economisirea are la bază amânarea plăcerii. Ne refuzăm o recompensă imediată în așteptarea uneia mai intense. Unul dintre cele mai citate studii cu privire la amânarea plăcerii („delayed gratification”) este „Testul bezelei”. Primul experiment cu acest nume a avut loc în 1972, coordonat de o echipă de psihologi-cercetători de la Universitatea Stanford din Statele Unite ale Americii. Subiecții au fost doar copii, iar testul era simplu: fiecare avea de ales între o recompensă imediată (o bezea pe care o putea mânca pe loc) și o recompensă mai mare, dar amânată (dacă nu mânca bezeaua pe loc, primea încă una peste 15 minute). 

Cercetătorii au continuat să monitorizeze parcursul copiilor dincolo de sala de test, iar rezultatele colectate peste ani au arătat că indivizii care și-au amânat plăcerea au avut evoluții mai bune în viață – note mai mari la examene și condiție fizică mai bună.

Zeci de ani, concluzia studiului a fost rezumată în pilule simpliste despre „răbdarea trece marea” și despre cum poți obține orice în viață, cu ajutorul voinței.

Aproape 50 de ani mai târziu, în 2018, au fost publicate rezultatele unui studiu-replică, având la bază un eșantion de zece ori mai mare, diversificat pe criterii sociale și etnice. De data aceasta, din rezultate s-a putut determina că subiecții care proveneau din familii stabile, înstărite, aveau o capacitate mai ridicată de a-și amâna plăcerea. Ulterior, pe parcursul vieții, traiectoria rămânea precum cea indicată în studiul inițial: cei care au răbdare au un parcurs mai bun în viață. 

Doar că acum, cu ajutorul studiilor-replică, cercetătorii au înțeles că nu doar voința este cea care generează abilitatea individului de a-și nega o recompensă imediată în așteptarea uneia mai mari în viitor. Pentru ca acest mecanism psihologic să funcționeze, e nevoie de o altă variabilă esențială: încrederea

Cu alte cuvinte, voința și puterea de a-ți amâna plăcerea nu sunt trăsături înnăscute, ci sunt mai degrabă rezultatul mediului în care ne dezvoltăm. 

„E ca atunci când ți-e foame. Nu poți să spui ‘o să pun borcanul ăsta de gem în frigider și o să-l mănânc peste o săptămână’. Îl mănânci atunci. E un exemplu extrem, dar cam așa funcționează. Sau când ai foarte mulți frați la o masă și ai o cantitate limitată de mâncare, nu-ți poți permite să fii generos și să amâni actul hrănirii în felul acesta, zi după zi. Persoana își construiește acest mecanism: dacă ceva îți apare în cale, acel ceva trebuie consumat acum. Pentru că mai târziu nu știi dacă va mai fi acolo, dacă va mai fi disponibil”, explică psihiatrul Eugen Hriscu, specializat în adicții și directorul medical al clinicii Aliat. 

România se află încă în „faza valorilor de supraviețuire, conform teoriei modernității”, spune psihologul Daniel David, rectorul Universității Babeș-Bolyai și profesor de științe cognitive. „Trecem treptat în zona valorilor de autodeterminare, dar suntem în faza valorilor de supraviețuire. Într-o fază de supraviețuire, nu economisești, adică abia ai ca să faci cheltuielile legate de ceea ce ai nevoie”. 

Pentru a întări această descoperire, s-au realizat inclusiv studii care au încercat să măsoare influența încrederii asupra capacității de amânare a plăcerii. Eșantionul a fost împărțit în două grupe. Prima a făcut testul clasic al bezelei. Cealaltă a avut o altă etapă premergătoare: copiilor li s-au pus bezelele în față, cu aceeași promisiune – dacă așteaptă, vor primi încă o recompensă (creioane colorate).

Doar că pactul a fost rupt, iar copiii care au așteptat nu au primit și cea de-a doua recompensă. În cea de-a doua etapă, majoritatea copiilor nu au mai avut încredere în amânarea plăcerii și au consumat pe loc recompensa disponibilă. 

„Asta este o experiență pe care foarte mulți oameni din zona săracă o au. Nu poți să ai încredere că vei primi ceva ce ți se promite, pentru că viitorul este impredictibil și trebuie atunci să consumi imediat ceea ce găsești”, explică Eugen Hriscu. 

Iar efectele ne urmăresc pe tot parcursul vieții și ajung să ne influențeze tiparele de economisire și consum în viața adultă

Eugen Hriscu, psihiatru specializat în adicții, directorul medical al clinicii Aliat
Eugen Hriscu, psihiatru specializat în adicții, directorul medical al clinicii Aliat.

„Pentru o persoană care se naște și crește în sărăcie, dezvoltarea sa cerebrală și a mecanismelor sale mentale este diferită. Există o dificultate de a economisi. Este o dificultate de a-ți amâna plăcerile. Manifestată în felul în care acești oameni nu pot, realmente nu pot să economisească”, explică psihiatrul.

O persoană care nu a trăit în sărăcie extremă va reuși, când are 100 de lei, să pună deoparte 50 de lei, iar cu restul de 50 de lei să își cumpere ceva de mâncare și eventual să îi folosească pentru a ieși cu prietenii într-o seară în oraș. De cealaltă parte, cineva care are dificultăți de a amâna plăcerea, de a nu consuma totul deodată, își va cumpăra un pachet de țigări, o sticlă de vin și cu restul va cumpăra de băut la prieteni, dă un exemplu ipotetic Eugen Hriscu.

„Pentru oamenii aceștia nu există mai târziu. Creierul impulsiv este un creier care trăiește în prezent și atunci aceste persoane nu au încredere că vor avea un viitor într-un fel”, spune psihiatrul.

Concluzia la care au ajuns cei care studiază fenomenul sărăciei din punct de vedere sociologic și psihologic poate părea șocantă:

Sărăcia este o boală mintală. Persoanele născute în sărăcie, copiii născuți în familii sărace apoi adolescenții care trăiesc în medii de intensă pauperitate și adulții care trăiesc în sărăcie sunt oameni ale căror creiere au niște mecanisme speciale. De exemplu, o persoană care s-a dezvoltat într-un asemenea mediu are o mare problemă cu a-și amâna plăcerea”, spune Eugen Hriscu.

Pilonul II: încrederea

Al doilea pilon care stă la baza economisirii, pe lângă amânarea plăcerii, este încrederea că decizia de a ne refuza o recompensă imediată (cheltuirea banilor) ne va aduce un rezultat mai bun în timp. Strângem bani pentru a ne cumpăra o mașină sau o casă. Ce se întâmplă, însă, dacă avem în urmă cel puțin două generații pentru care acest pact social a devenit nul peste noapte?

În anii ‘90, sute de mii de români care fuseseră disciplinați s-au trezit exact în această situație. Carnetele CEC în care adunaseră zeci de mii de lei, cu sacrificii, pentru o Dacie sau un apartament, și-au pierdut pur și simplu valoarea. Inflația și scăderea puterii de cumpărare a leului au făcut ca banii de mașină să mai fie suficienți doar pentru un casetofon.

„Dacă fluxurile economice din jurul tău sunt firave, dacă locurile de muncă sunt nesigure, dacă există un element arbitrar, haotic în ceea ce privește planificarea la nivel local, la nivel județean sau regional, atunci vei spune că lumea asta este haotică și nu prea am încredere în ea, nu prea are sens să economisesc. Hai mai bine să consum. Ce este astăzi în mână nu-i minciună. Mâine, cine știe, poate va fi mai rău. Sunt și niște unde care pot să afecteze pe toată lumea și să radicalizeze. De exemplu, hiperinflația. În momentul când o țară trece prin hiperinflație, este literalmente o penalitate pentru cei care economisesc. Deci împinge și mai mult la consum. De aceea, sunt acele imagini apropo de Republica de la Weimar, cu șampanie și petreceri luxoase, pentru că banii trebuiau cheltuiți azi, n-are sens să ai un comportament frugal”, explică sociologul Barbu Mateescu

Barbu Mateescu, sociolog
Barbu Mateescu, sociolog.
„Sistemele financiare se bazează pe încredere, chiar și față de moneda națională a oricărei țări. Iar în România nu am avut o perioadă foarte lungă în care să putem să căpătăm încredere. După ce se încheie perioada asta de hiperinflație a anilor ‘90 și cu falimentele aferente la fiecare câțiva ani, mai apare ceva – criza globală din 2007. După aceea, iată, acum pandemia și tensiuni geopolitice foarte aproape de noi. Nu a fost foarte ușor să se creeze încrederea, nu am avut acei 50 de ani pe care i-au avut de exemplu Statele Unite între un război civil și chiar Al Doilea Război Mondial, sau Europa de Vest, mai ales după Al Doilea Război Mondial. De la Napoleon până la Primul Război Mondial sunt zeci și zeci și zeci de ani generații întregi deprinse să investească și să aibă încredere în sistemele financiare, în bănci. Și cred că recurența asta, fluxul foarte dinamic de evenimente nefericite și de instabilitate contează mai mult decât un traumatism punctual, adică un faliment uriaș, câtă vreme la noi vin unul după altul”, continuă Barbu Mateescu.

Intuim că gradul de încredere față de viitor ne afectează actualele tipare de consum, însă manifestarea efectelor diferă în funcție de mediul în care ne-am dezvoltat. Să luăm două scenarii, unul pozitiv, unul negativ.

În primul, presupunem că viitorul va fi mai bun decât prezentul, că vom câștiga mai mulți bani și vom avea mai multă stabilitate și predictibilitate. Doi indivizi se pot raporta foarte diferit la acest viitor prosper: unul poate vedea în el oportunitatea de a economisi pentru a face o achiziție majoră, posibilă pe baza acestor perspective optimiste. Altul poate interpreta aceleași prognoze drept stimulent pentru a cheltui mai mult acum, pentru că va putea să acopere un consum mai scump cu ajutorul câștigurilor viitoare. 

În cel de-al doilea scenariu, negativ, să presupunem că viitorul va fi mai greu, că perioada de inflație se va prelungi și că vom câștiga mai puțin sau că ne vom pierde sursele de venit. Reacțiile pot fi la fel de opuse: unii indivizi se vor concentra pe acumulare, pe economisire pentru a putea traversa perioada de penurie pe care o intuiesc. Alții vor înțelege să cheltuiască imediat ceea ce au, pentru că viitorul este impredictibil și ar putea să piardă și ceea ce au acum. 

Psihologul Daniel David, profesor de științe cognitive, rectorul Universității Babeș-Bolyai
Psihologul Daniel David, profesor de științe cognitive, rectorul Universității Babeș-Bolyai.
În SUA vedem generația millennials, care în perioada crizei a fost extrem de lovită și a trebuit să se reîntoarcă să locuiască cu părinții. Evident că se pare că acea situație le-a afectat ulterior comportamentul. Ei aveau oricum un pattern diferit față de generațiile trecute, s-au concentrat mai mult pe beneficii pe termen scurt. De exemplu, cei din generația Baby Boomers, născuți undeva între ‘46 și ’64, chiar cei din Generația X, născuți între ‘65 și ’81. Ei cred într-o lume mai predictibilă din punct de vedere financiar. De obicei, știau cam ce profesii or să aibă, până la pensie știau ce beneficii or să aibă, cum o să fie calculată pensia și aveau un anumit stil de a se raporta la bani și la viitor. Millennials însă, în prima fază de boom economic, s-au concentrat foarte mult pe câștiguri pe termen scurt. De exemplu, cei din Generația X sau Baby Boomers își luau mașină după ce aveau o casă. Investeau într-o casă în condițiile în care își făceau o familie, iar millennials și-au luat o mașină înainte să aibă unde să locuiască. Aceste beneficii pe termen scurt au fost afectate din plin de perioada crizei, iar ulterior se pare că patternul lor a început să devină mult mai definit de logica sustenabilității”, explică Daniel David

Încrederea este un vector extrem de important, măsurat constant în marile puteri industriale. Încrederea mediului de afaceri față de politicile economice din SUA și Germania sunt indicatori urmăriți cu la fel de multă atenție precum bursele. În România, sondajele care măsoară încrederea mediului de afaceri față de viitor arată că, în luna septembrie, aceasta era catalogată drept „moderat optimistă”, însă mai precaută față de investiții comparativ cu aceeași lună din 2021.

La nivelul populației, însă, lipsa de încredere rămâne norma. Indiferent față de ce e încrederea, românii nu o au. Suntem pe ultimele locuri din Europa la încrederea în alți români, adică în prietenii, vecinii și cei cu care ne întâlnim pe stradă. Încrederea românilor în autoritățile statului a fost mereu scăzută, însă tot s-a prăbușit în pandemie.

Chiar și încrederea față de Biserică și Armată, cele două entități care se bucurau în mod tradițional de încrederea românilor, au scăzut în sondaje. Rezultatele unei cercetări publicate la începutul lunii octombrie arată că 60% dintre tinerii români consideră că țara se îndreaptă într-o direcție greșită. Iar lipsa de încredere nu este doar un concept vag, ci produce efecte cuantificabile: numărul tinerilor care au plecat în străinătate s-a dublat în ultimul an, față de nivelul din 2011. 

„Această încredere se prăbușește la niveluri tot mai avansate ale societății. Adică nu trebuie să mai fi extrem de sărac pentru a nu mai avea încredere că la pensie vei avea o pensie. Unii dintre noi s-au resemnat și trăiesc într-un ‘vom vedea atunci ce va fi’. Unii fac glume, umorul este o altă formă de a face față unei tragedii. Spun ‘o să mă scoată cu picioarele înainte din birou’ sau ‘o să muncesc până o să mor’. Probabil că de asta vedem tot mai mulți oameni care intră în aceste mecanisme financiare riscante, care seamănă de multe ori cu jocurile de noroc. Tocmai pentru că încrederea în capacitatea statului de a le oferi protecție pe termen lung începe să dispară”, spune Eugen Hriscu. 

Apetitul pentru risc este, într-adevăr, mult mai ridicat în România față de societățile occidentale, spun experții. Rămânem îndrăgostiți de mirajul îmbogățirii peste noapte. Peste 23% dintre români declară că investesc în criptomonede, un instrument riscant și ale cărui mecanisme rămân în mare parte neînțelese de cei care le cumpără. Conform unor statistici din 2020, în România funcționează cel puțin 12.000 de săli de jocuri de noroc, ceea ce ne-ar situa pe locul al zecelea în lume după numărul lor. Eugen Hriscu consideră că dependența de „păcănele” este astăzi, în România, la fel de extinsă precum cea de alcool.

„Oamenii care sunt într-o situație economică precară, care s-au născut, au crescut sau trăiesc în prezent în sărăcie prezintă un risc suplimentar la a dezvolta probleme legate de consumul de jocuri de noroc și nu doar de jocuri de noroc. Există studii care demonstrează că persoanele în vulnerabilitate financiară, în stare de sărăcie, sunt mai vulnerabile la absolut toate dependențele. De aceea, în zonele sărace ale orașelor vom regăsi o concentrație mult mai mare de cazinouri, de magazine unde se pot consuma băuturi alcoolice, de baruri și așa mai departe. Pentru că firmele, cunoscând aceste lucruri, se îndreaptă în mod cinic spre această populație vulnerabilă, știind că de acolo își pot recruta mai mulți consumatori dependenți”.

Ruptura între spaima de investiții și apetitul pentru jocuri de noroc

Apetitul pentru risc este însă dublat în România de alte două fenomene specifice societății: o hiperprecauție generată de traumele financiare pe care le-am trăit, dar și o capacitate mult mai ridicată de efort și amânarea recompenselor. 

„În România nu suntem atât de ghidați de recompense, ci de evitarea greșelilor și de pedepse. Nu căutăm neapărat recompense, ci încercăm să evităm pedepse. În SUA, în schimb, ei caută recompense. Apare și o diferență în cum te raportezi la viitor. Spre exemplu, psiho-cultural vorbind, românii, cei din China, din Asia, au tendința să renunțe la beneficii din prezent pentru beneficii pe termen lung. Și noi am auzit la părinții noștri, de multe ori, ‘mă sacrific eu ca să le fie bine copiilor’. Într-o cultură vestică, definită de bunăstare, apare mai rar această opțiune. Psiho-cultural vorbind, cred că putem duce mai multe frustrări pentru niște așteptări pozitive pe termen mediu și lung, în timp ce în societățile vestice oamenii doresc să aibă gratificarea și în prezent, să nu fie generații de sacrificiu”, explică Daniel David.  

Amânarea plăcerii nu există fără încredere, iar încrederea nu există fără speranță. Primul deceniu de democrație ne-a arătat cum naivitatea ne transformă în victime sigure pentru escroci. În acei ani, între trei și cinci milioane de români au pierdut, în scheme piramidale, până la cinci miliarde de euro.

Studiul desfășurat de McKinsey România în parteneriat cu Panorama a arătat că există persoane adulte, active profesional, cu educație și venituri peste medie, care refuză oportunități de investiții, din cauza experiențelor pe care le-au avut părinții cu Caritas și FNI

„Deocamdată, cred că este o linie foarte fină care separă credulitatea de speranță. Oamenii au nevoie de speranță, ca să poată să trăiască. Absența speranței este echivalentă cu instalarea depresiei. Ceea ce fac aceste mecanisme financiare, jocurile de noroc, schemele piramidale, este să saboteze acest instinct de speranță al oamenilor. Este simplu de intuit că unei persoane care are patru clase îi va fi greu să înțeleagă mecanismul de funcționare a unui soft care generează păcănelele. Dar și acea persoană speră că va câștiga. La fel cum fiecare dintre noi speră ca la sfârșitul vieții va câștiga ceva. Așa că dacă numim credulitate sau speranță, până la urmă cred că vorbim oarecum de același lucru: nevoia fiecărui individ de a-i fi un pic mai bine. Și nevoia aceasta este o chestie profund umană”, crede psihiatrul Eugen Hriscu. 

Este o fotografie foarte celebră cu o mină de aur undeva, cred că în Brazilia sau în Africa. Un spațiu uriaș, plin de zeci de mii, poate chiar sute de mii de oameni, care realmente ocupă tot acel spațiu. Și de fapt oamenii aceia sunt acolo pentru că există un sistem în care jumătate de oră tot ce poți lua de acolo este al tău. Posibilitatea de a găsi aur într-un spațiu atât de întins este infim. Acele mii de oameni se înghesuie pentru a-și încerca norocul”, explică Eugen Hriscu.
Fotografie de Sebastia Salgado, surprinsă la mina Serra Pelada din Brazilia, în 1986. Sursă foto: International Center of Photography
Fotografie de Sebastia Salgado, surprinsă la mina Serra Pelada din Brazilia, în 1986. Sursă foto: International Center of Photography.

Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.


  • Elena Dumitru

    Elena lucrează în presă de 12 ani, de-a lungul cărora a acoperit două mari domenii: jurnalismul economic și cel de investigație. A început la ziarul „Adevărul”, iar din 2014 s-a alăturat platformei de investigații RISE Project, unde a făcut parte din echipa de jurnaliști care au lucrat la seria #PanamaPapers.


Urmărește firul poveștii
Urmărește subiectul

Panorama războiului

Abonează-te la newsletter ca să primești singurele analize și reportaje care contează. Punem în context local războiul Rusia - Ucraina și te ajutăm să-l înțelegi.

    Nu mulțumesc