DOCUMENTAR PANORAMA & MCKINSEY

Tranziția nesfârșită: când a intrat în capitalism, România semăna mai mult cu Coreea de Nord decât cu China

Computer Hope Guy
Un muncitor pe linia de producție a Uzinei Vulcan din București, în 1989. FOTO: Armand Rosenthal / AgerpresFoto

Trecerea de la regimul comunist la capitalism s-a produs brutal în România. Tranziția noastră a durat mai bine de un deceniu și a devenit, peste ani, sinonimă cu sărăcia, corupția și incompetența. Ceea ce scăpăm totuși din vedere este că, dincolo de evenimentele din anii ’90, România a pășit în democrație cu un handicap uriaș față de celelalte țări ex-sovietice. 

Panorama a lansat, la începutul lunii octombrie, documentarul „De ce trăim de azi pe mâine. Complicata istorie a relației românilor cu banii, realizat în parteneriat cu McKinsey România. Ne-am propus să înțelegem resorturile care-i determină pe români să rămână în bătaia vântului din punct de vedere financiar, deși câștigă mai bine decât oricând în istoria țării. 

Pentru asta, ne-am uitat cu atenție la toate crizele economice și evenimentele sociale din ultimii 50 de ani. Deloc surprinzător, primul deceniu după Revoluție a reieșit drept cel mai traumatizant pentru majoritatea populației active, cu efecte psihologice mai persistente chiar decât lipsurile și greutățile din anii ’80. 

Tranziția a fost, în România, un fenomen economic și social nemaîntâlnit în celelalte țări din fostul bloc comunist. S-a preungit mai mult decât era nevoie – și mai mult decât au putut suporta sute de mii de români, care au ales să plece în străinătate încă de pe atunci. 

Însă haosul acelor ani și toate dezechilibrele financiare nu au fost doar rezultatul deciziilor neinspirate și al loviturilor politice, al grevelor, Mineriadelor sau al falimentelor bancare. De fapt, toate acestea își găsesc o explicație în felul în care a funcționat economia românească înainte de Revoluție. 

Regimuri comuniste erau și în alte țări europene. Comunismul din România, însă, se asemăna mai degrabă cu ceea ce vedem astăzi în Coreea de Nord decât în China. A fost regimul socialist cu cea mai mare opacitate și cele mai mari constrângeri. Nu exista nicio noțiune de antreprenoriat. În Ungaria și Polonia, spre exemplu, meșteșugarii și legumicultorii aveau voie să formeze cooperative, să-și lucreze împreună pământurile și să-și vândă împreună producția. În România, „cooperativele” însemnau încă o agresiune a statului totalitarist, iar oamenii, pe bună dreptate, făceau orice pentru a se distanța. 

Tot ce însemna comerț stradal în România era de stat. Nu exista comerț privat decât în piețe, unde veneau țăranii să își vândă propriile produse. În Ungaria, de exemplu, existau micii producători, iar comerțul stradal nu era de stat, era în proprietate privată. Deci diferențele între noi și alte țări socialiste erau vizibile din punctul ăsta de vedere. Gândiți-vă la Polonia, unde agricultura era cooperativizată. Ce însemna asta: că țăranii de acolo, fermierii din Polonia, aveau obișnuința lucrului pe piață. La fel în Ungaria”, ne-a explicat fostul premier și ministru de Finanțe, Theodor Stolojan.
Theodor Stolojan. Sursă: De ce trăim de azi pe mâine, Alex Varninschi
Theodor Stolojan, fost premier și ministru de Finanțe al României / sursa: captură ecran, Panorama

„România a fost și înainte de ’89 codașă în blocul țărilor socialiste. Germania de Est era situată foarte sus, din punct de vedere al performanței economice, al productivității și al dezvoltării de capital. Cehia era de asemenea destul de bine dezvoltată. Polonia și Ungaria avuseseră niște încercări de liberalizare parțială a economiei și experimente cu economia de piață. Care, după anii ’80, le-au creat un avantaj și le-au permis să pornească mai bine la reformele de după ’90. Dar noi, România și Bulgaria, am fost din păcate la coada clasamentului atât din punctul de vedere al economiei, cât și din punctul de vedere al rigidității sistemului politic si administrativ. A fost sistemul cu cele mai mari constrângeri și a trebuit să demolezi mult până a avea terenul pe care să începi să construiești ceva”, adaugă și economistul Aurelian Dochia.

„Și ca să faci o excursie într-o țară vestică trebuia aprobare de la Securitate, viză. Deci nouă nu ne-au lipsit doar lucrurile din țară. Ne-au lipsit și cunoștințele despre ce înseamnă economia, ce înseamnă democrație, o țară democratică”, spune Stolojan.


Citește și:

INTERACTIV | Cum s-a schimbat viața în România după 1990

Tranziția României pe înțelesul tuturor. De la deceniul pierdut la succesul care s-a putut


Economia reală, cenzurată și ținută în beznă

La nivelul statisticii și cercetării economice, de asemenea, era „întuneric”. Acum este de notorietate faptul că raportările se făceau cu un singur scop: acela de a nu supăra Partidul. Pe-atunci, însă, nici măcar cei care lucrau cu aceste cifre nu aveau acces la situația reală a economiei românești. 

Economistul Aurelian Dochia lucra, pe atunci, lal Institutul de Economie Națională din cadrul Academiei Române. Ne-a povestit, în interviul pe care ni l-a acordat pentru documentarul „De ce trăim de azi pe mâine”, cum se proceda la Institut atunci când cercetătorii chiar voiau să publice cifrele reale, necosmetizate, care să atragă atenția asupra situației precare a economiei românești în socialism. 

„Existau mulți cercetători care încercau să se strecoare printre furcile cenzurii și de multe ori apăreau probleme. Mi-aduc aminte de două dezbateri la care am participat și eu și alți câțiva cercetători din institut de la noi. (…) Undeva, în cabinetele de la Comitetul Central, nu știu exact unde. Și a venit apoi mustrarea. Fusese publicată în revista economică. Și atunci unul dintre colegii care fusese prezent la dezbaterea aceea a publicat un articol în care a încercat să susțină aceleași idei de bază, dar argumentând cu citate din tovarășul Nicolae Ceaușescu. Era ușor să găsești un citat, că doar cât vorbea el la discursurile lui, puteai să găsești un citat care să bată la ceea ce vrei tu acolo. Îl scoteai din context și îl puneai, asta a fost o soluție, asta cu citatele”.
Aurelian Dochia. Sursă: De ce trăim de azi pe mâine, Alex Varninschi
Aurelian Dochia, economist / sursa: captură ecran, Panorama

Theodor Stolojan, care pe vremea aceea era directorul adjunct al Direcției de Relații Valutare și Financiare Internaționale, confirmă lipsa de informații reale: „Toate institutele de cercetări din România în timpul socialismului nu aveau acces la datele din Finanțe sau din comisiile de planificare. Actualul Institut Național de Statistică era și în socialism. Era un institut numai sub misiunea de statistică. Tot ce ne trimitea nouă erau date secrete. Datele despre Produsul Intern Brut erau date secrete. Asta era marea lor problemă, că nu aveau acces la aceste date secrete care astăzi sunt disponibile”. 

„Ca să plătească anticipat datoria externă, Ceaușescu a limitat drastic importurile. A tăiat până și abonamentele la reviste de specialitate. Ce să mai spunem de institute de cercetare? De asta nu mai nu mai puteau merge nici la congrese, în străinătate. Eu, la vremea respectivă, răspundeam de Direcția Valutară din Ministerul Finanțelor și toate aceste cheltuieli erau la operațiunile comerciale. E o presupunere a mea, nu știu sigur, dar Elena Ceaușescu se pare că a tras concluzia că e o mare risipă la ambasade, că au bani prea mulți și au redus fondurile de așa manieră încât primeam zeci de sesizări că nu pot plăti gunoiul, nu pot plăti lumina. Plăteam cotizațiile la ONU, de exemplu, doar în momentul în care eram amenințați că pierdem dreptul de vot și atunci plăteam cu țârâita”, povestește Stolojan.

De aceea, explică fostul premier, România a pornit în capitalism cu un handicap „mult mai mare decât alte țări ex-comuniste”. 

Industria românească era, într-adevăr, un morman de fiare vechi

„Pentru că nu era numai acest aspect, adică o deconectare totală de tot ce înseamnă proprietatea privată, de tot ce înseamnă competiție pe piață, de tot ce înseamnă prețuri libere, cerere și ofertă. O altă specificitate în România a fost că tot comerțul exterior era monopol de stat și concentrat. Nu mai știu exact, erau 45-50 de întreprinderi de comerț exterior, pentru vin, pentru ciment, întreprinderi pentru materiale de construcții, pentru tractoare și autocamioane și așa mai departe, pentru metalurgie. Deci doar acești oameni, care erau în aceste întreprinderi, știau ce înseamnă un contract real de comerț exterior. Contractele în România între întreprinderi erau pe bază de repartiție. Comitetul de Stat al Planificării Ministerul Aprovizionării, în baza planului, emiteau o repartiție care spunea cu cine faci contract și dădea marfa și la ce preț. Prețurile erau fixate, se actualizau o dată la zece ani de zile prin așa zisele reașezări de preț. Deci prețul nu avea funcția care o are astăzi, să-ți arate ce se cere și la ce costuri poți să produci”, arată Stolojan.

Astfel că, după Revoluție, unul dintre principalele șocuri resimțite de populație a fost falimentarea industriei socialiste și șomajul-record cu care a venit la pachet. Fostul premier Petre Roman a fost printre primii oficiali care au vorbit deschis despre starea reală a fabricilor, fosta mândrie a regimului. „Industria românească este un morman de fiare vechi”, a spus acesta, stârnind furia angajaților din întreprinderi. 

Contextul era unul violent, cu mari tulburări sociale. Pe lângă Mineriade, trebuie să ținem cont de faptul că, în anii ’90, grevele muncitorilor erau săptămânale și scoteau în stradă zeci de mii de oameni. Cu toții se temeau că închiderea fabricilor le va distruge viețile. Pentru majoritatea, așa a și fost. Doar că aceste mișcări au reușit să convingă politicienii să țină „în priză” fabrici care nu mai produceau nimic sau care scoteau produse și piese proaste, care nu erau cumpărate de nimeni, doar pentru a nu deconta electoral pierderea locurilor de muncă. 

Imediat după Revoluției, Aurelian Dochia fusese adus ca tehnocrat în primul Parlament al României. În 1993, a fost numit președinte al nou-înființatei Autorități Naționale pentru Privatizare. A demisionat după doar câteva luni, însă nu s-a îndepărtat de domeniu, fiind consultant pentru diverse companii străine care analizau totuși posibilitatea unei investiții în România. Ne-a povestit cum arăta industria românească pe atunci:

„În perioada asta a anilor ’90 am bătut țara de la cap la cap, mai ales după ’93. Și cu ocazia asta am vizitat probabil sute de întreprinderi în România, pe toate, de la Tulcea la Pitești la Bihor, peste tot în țară am fost. Și vreau să spun că abia atunci am înțeles remarca lui Petre Roman. Pentru că într-adevăr, în multe mari complexe în care intrai, peisajul era dezolant. Erau hectare de hectare de ruine care nu mai erau folosite nu de doi, trei ani, ci poate de 10-15 ani nu mai fuseseră folosite. Erau uzine mari, combinate mari, care aveau o singură linie care mai producea ceva. Erau directori care se întrebau în ce direcție să se îndrepte cu unul care aveau un mare complex”. 

Una dintre explicațiile degradării industriei a fost lipsa investițiilor necesare, explică economistul:

„Se mersese numai pe improvizații. Dacă un combinat avea nevoie de înlocuirea unei instalații care ajunsese la limita de uzură, nu putea să înlocuiască această instalație. Era încurajat să găsească soluții proprii. Evident că nimic nu mai funcționa la parametri. Și toate aceste probleme au dus la încetarea multor linii de producție, deși toată lumea spunea că avem multe fabrici. Jumătate din capacitatea lor era terminată, nu mai puteau să producă nimic, iar în anii de după ’90 lucrurile s-au deteriorat și mai mult. Deci perioada lui ’80 a fost agravată în primii ani de după ’90 pentru că nu existau resurse, n-au avut capital pentru a investi și, evident, erau grămezi de fiare vechi. Erau hale de sute de metri, de 200 de metri lungime, în care umblam. Erau negre de fum și pustii. Geamuri sparte. Erau pur și simplu dezolante”, își mai amintește Aurelian Dochia.

Singura soluție ar fi fost o privatizare cu succes a acestora însă, din păcate, și la acest capitol România a fost altfel: investitorii au fost mult mai reticenți față de țara noastră. Violențele de pe străzi, politicienii care nu inspirau încredere, inflația, corupția și lipsa de statistici și informații clare a ținut capitalul străin departe de România în anii ’90. Când au început cu adevărat privatizările, era deja cumpăna mileniului trei.

Sub mandatul de premier al lui Adrian Năstase au fost semnate cele mai controversate memorandumuri pentru privatizarea marilor active de stat din domenii de securitate națională, precum energie, agricultură, transporturi. La toate, miliardarii români rezultați din tranziție au fost în pole-position. Aceștia fie au păstrat companiile cumpărate de la stat în condiții obscure și au făcut propriile business-uri, fie le-au vândut mai departe unor investitori străini, pe sume considerabil mai mari, în decursul acelor ani.


Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.


  • Elena Dumitru

    Elena lucrează în presă de 12 ani, de-a lungul cărora a acoperit două mari domenii: jurnalismul economic și cel de investigație. A început la ziarul „Adevărul”, iar din 2014 s-a alăturat platformei de investigații RISE Project, unde a făcut parte din echipa de jurnaliști care au lucrat la seria #PanamaPapers.


Panorama războiului

Abonează-te la newsletter ca să primești singurele analize și reportaje care contează. Punem în context local războiul Rusia - Ucraina și te ajutăm să-l înțelegi.

    Nu mulțumesc