CÂT DE MARE E PREA MARE?

Zece adevăruri nepopulare despre datoria publică

Computer Hope Guy
Palatul Parlamentului, în timpul festivalului de proiecții iMap, ediția 2018. FOTO: Simion Mechno / Agerpres Foto

Datoria publică a României a ajuns în 2021 la un record absolut. O consecință firească a crizei Covid și a tendințelor macroeconomice observate încă dinainte de pandemie, spun analiștii. Și anul acesta vom plăti, în total, dobânzi de peste 16 miliarde de lei pentru ea – încă un record. Mantra guvernamentală spune că nu avem motive de îngrijorare: față de restul Uniunii Europene, încă stăm bine. Opoziția vorbește însă de „îndatorarea copiilor” din cauza unei guvernări incapabile. 

Adevărul este că prognoza e mai sumbră ca oricând și ar trebui să ne sperie, însă datoria publică ar fi crescut la cote-record chiar și fără pandemie. 

Poate doar în 2009-2010, când Troika (reprezentanți ai Fondului Monetar Internațional, Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană) vizita regulat Bucureștiul, mai vorbeau românii atât de aprins despre datoria publică. Au urmat ani grei, când împrumutul extraordinar de 20 miliarde de euro a fost dublat de o politică dură de austeritate. Era al doilea moment decisiv în care o generație a înțeles că, mereu, populația este cea care plătește datoria publică. Anii ‘80, când obsesia lui Nicolae Ceaușescu de a rambursa datoria externă a adus cea mai neagră perioadă, era încă vie în amintirile celor care, în 2010, aflau că salariile vor scădea și taxele vor crește. 

Acum, explozia datoriei este tradusă de orice român drept un viitor nesigur și este asociată cu austeritatea și scăderea nivelului de trai. Însă nu toate cifrele desenate pe whiteboard-uri în studiouri de televiziune sunt reale sau puse corect în context. Dincolo de tonuri ridicate, multe se bazează doar pe o interpretare îndoielnică a statisticilor și a contextului macroeconomic. Să le luăm pe rând. 

1. Datoria publică este mai mare ca oricând

Cu toate dezechilibrele ei, economia românească a păstrat, în ultimii ani, un atribut diferențiator față de alte țări: nivelul datoriei publice rămânea în jurul pragului confortabil de 35% din PIB, cu oscilații nesemnificative.

În 2021, datoria publică a României a crescut la 50% din Produsul Intern Brut. Cu alte cuvinte, datorăm jumătate din tot ceea ce se produce în această țară. Concret, valoarea totală a împrumuturilor României depășește astăzi 526 de miliarde de lei. Dacă ne raportăm la cele mai recente date oficiale ale Institutului Național de Statistică, reiese că fiecare dintre cei 19,3 milioane de români are o datorie publică per capita de peste 2.700 de lei. Adică două salarii minime nete pe economie. 

2. Nu este cea mai mare creștere înregistrată vreodată de datoria publică a României

Pentru a avea o dimensiune corectă de comparație, am analizat evoluția datoriei în timpul precedentei crize economice, cea izbucnită în 2008. Observăm astfel că, în termeni absoluți (adică în miliarde de lei), datoria publică a României a crescut atunci cu 180% în perioada 2008-2011. Pentru acuratețe, am ales tot un calup de patru ani pentru a urmări evoluția datoriei în timpul crizei cauzată de pandemie. Astfel, vedem că în ultimii patru ani datoria a crescut cu 60%.

Cifrele sunt confirmate și dacă le interpretăm ca raport cu Produsul Intern Brut (cea mai uzuală unitate de măsură pentru datoria publică). Astfel, între 2008 și 2011 datoria a crescut cu echivalentul a 21,7 puncte procentuale din PIB (adică de la 12,3% din PIB la 34% din PIB), în timp ce între 2018 și 2021 s-a observat o creștere de 14 puncte procentuale din PIB (de la 35,3% din PIB la 49,3%).

Argumentul celor susțin că datoria publică a României a crescut mai mult ca oricând se bazează pe evoluția în termeni absoluți (adică în miliarde de lei). Nu este însă corect să analizăm astfel datoria pe niciun plan. Întotdeauna și peste tot în lume, datoria publică este exprimată ca procent din PIB. Doar acest raport poate da o interpretare limpede a poverii datoriei publice. Deseori, el poate fi citit și ca numărul de ani de care țara are nevoie pentru a rambursa datoria. Altfel, românii s-ar felicita pe stradă că nu sunt în „tragicul” caz al Germaniei, a cărei datorie publică depășește 2 trilioane de euro față de un „mărunțiș” de 106 miliarde de euro al României. 

3. Nu suntem datori la străini

Deseori, datoria publică este confundată cu datoria externă. În realitate, doar jumătate din datoria publică a României din prezent este deținută de străini. În urmă cu 13 ani, datoria externă se ridica la mai bine de 60% din total.

Practic, ceea ce numim datoria externă (adică obligațiunile și titlurile guvernamentale deținute de cetățeni și entități din alte țări) a scăzut de la 60% din totalul datoriei la 50% din total, în timp ce datoria internă (adică obligațiunile și titlurile de stat deținute de bănci, fonduri și alte companii înregistrate în România și cetățeni români) a crescut de la 40% din total la 60% din total.

Dincolo de creditori, structura datoriei publice a României s-a schimbat semnificativ în ultimii 20 de ani. Practic, vedem că s-au schimbat și datornicii. În 2008, peste 14% din datoria publică era contractată de administrațiile locale (în special primăriile și alți ordonatori locali de credite). Astăzi, ponderea acestora a scăzut la 3% din total.

Un alt criteriu pe care l-am analizat în structura datoriei publice este moneda în care ne împrumutăm. Ponderea valutei a crescut de la 40% la 47%, în primul rând datorită accesului României la finanțare din piețele internaționale.

Cifrele pentru fiecare dintre aceste patru criterii (datornic, creditor, scadență, monedă) pot fi urmărite anual în graficul de mai jos, prin apăsarea butoanelor cu același nume:

4. Datoria României nu a crescut mai mult decât în alte țări. Dimpotrivă

Datoria publică cumulată la nivel mondial este la un nivel record. Tendința de creștere era prezentă încă din anii anteriori pandemiei, în mare parte datorită perioadei de stabilitate economică. Guvernele erau impulsionate de creșterea economică și împrumutau pentru a se dezvolta, investitorii erau liniștiți de creșterea economică și acceptau dobânzi mici pentru a împrumuta guvernele.

Dobânzile mici deveneau stimulent pentru guverne să se împrumute. În prezent, doar patru țări comunitare au astăzi datorii mai mici decât aveau în anul 2000. Acele țări sunt Suedia, Danemarca, Bulgaria și Malta. Să nu confundăm, însă: și aceste țări datorează astăzi mai multe miliarde decât în 2000. Diferența este însă dată din raportarea la PIB, prin creșterea căruia datoria a scăzut proporțional. Și mai clar: și în 2017, și în 2019, datoria publică a României a fost de 35% din PIB. În 2017 însă, 35% din PIB însemna 300 de miliarde de lei, în timp ce 35% din PIB în 2019 însemna 373 de miliarde de lei. 

În afară de cele patru țări de mai sus, toate celelalte țări din UE au datorii semnificativ mai mari și ca procent din PIB. Cel mai mult au crescut datoriile publice în Grecia, Portugalia și Cipru. 

La nivelul Uniunii Europene, creșterea cumulată a datoriei publice a fost în ultimii doi ani  15,4 puncte procentuale din PIB (de la 77,5% din PIB în 2019 la 92,9% din PIB în primul trimestru din 2021). În același interval, datoria publică a României a crescut cu 12,2% din PIB (de la 35,3% din PIB la 47,7% din PIB). Creșterea datoriei publice a României este cu 320 de puncte de bază sub media UE. Deci ne-am îndatorat mai puțin și mai lent decât vecinii din UE.

5. Dobânzile pentru datoria publică au scăzut

În termeni absoluți, anul acesta vom plăti cele mai ridicate dobânzi din istoria României: 16,6 miliarde de lei. Costurile totale ale datoriei publice (adică dobânzile, comisioanele și ratele rambursate către creditori) ajung și ele la un record până la sfârșitul lui 2021: 68 de miliarde.

Din nou trebuie să ne întoarcem la felul în care interpretăm dobânda. La fel ca orice altă dobândă, unitatea corectă de măsură nu poate fi în termeni absoluți (miliarde de lei), ci doar ca procent din datoria totală. Este firesc că valoarea absolută a dobânzii să crească – și datoria totală a crescut, deci dobânda se calculează dintr-o sumă totală mult mai ridicată.

Însă nivelul dobânzilor achitate anul acesta și anul trecut este cel mai scăzut din ultimii nouă ani.

Fiecare pătrat din graficul de mai jos este reprezentarea vizuală pentru 10 miliarde de lei. Cele verzi ilustrează datoria, cele mov costurile datoriei, cele albastre arată dimensiunea PIB-ului. Este important să le putem compara dintr-o privire. Vedem cum costurile datoriei pornesc ca un pătrat și o fracțiune în 2008 și ajung la aproape șapte pătrate în prezent. 

Dar ceea ce numim „costurile datoriei” (sau „serviciul datoriei”, în termeni și mai tehnici) contorizează nu doar dobânzile, ci și ratele efective pe care le achităm anual din datorie. 

Dacă dăm la o parte ratele, dobâzile rămân prea mici pentru a putea fi urmărite pe grafic. Au crescut în valoare absolută, dar nu și ca rată efectivă a dobânzii. Mai clar: anul acesta plătim dobânzi de 16,6 miliarde de lei, adică 3,16% din datorie. Anul trecut am plătit dobânzi de 2,79% din datorie. Sunt cele mai mici dobânzi pe care le-a plătit România în ultimii zece ani pentru datoria publică. 

Scăderea dobânzilor este explicată printr-un cumul de factori. Primul este că dobânzile sunt scăzute la nivel mondial – datoriile publice ale guvernelor rămân unul dintre cele mai sigure plasamente pentru investitori, cu risc scăzut de default. 

6. Povara datoriei stă, măcar parțial, pe umerii generației tinere

Graficul de la punctul 3 arată cum s-a schimbat structura datoriei publice și din punctul de vedere al scadenței. Astăzi, 96% din datorie are scadența pe termen mediu și lung, față de 81% în 2008. 

Totuși, o scadență mai lungă aduce și o serie de beneficii. Primul și cel mai evident: un nivel mai scăzut al dobânzilor. Apoi, scadența îndelungată permite un spațiu de manevră mai lax pentru politicile fiscale pe perioada în care trebuie rambursat împrumutul. Nu trebuie să dăm banii înapoi imediat, deci suntem mai puțini expuși volatilității piețelor sau crizelor neprevăzute. 

Apoi, datoria cu scadență medie sau lungă reprezintă și o confirmare de încredere pentru investitori – guvernul își asigură astfel accesul continuu la finanțare. 

7. Deficitul bate datoria

Când vorbim de datoria publică, cea mai limpede oglindă este evoluția deficitului bugetar – adică diferența dintre ce încasează statul și ce cheltuiește. Ca regulă generală, guvernul trebuie să se împrumute pentru a acoperi această diferență. 

Uneori, împrumută mai mult – și banii merg în finanțarea acelor sectoare unde guvernanții și-au propus o dezvoltare. Se suportă astfel cheltuieli pentru proiecte de investiți. Alteori, suma împrumutată într-un an este mai scăzută decât deficitul bugetar. Atunci, veniturile statului au crescut suficient încât să acopere parțial deficitul.

Discursul conform căruia împrumutăm mai mult și irosim banii nu se poate demonstra cu statistici. Deși greu de crezut, în patru din ultimii șase ani (2015, 2016, 2017 și 2019) am împrumutat sume mai mici decât deficitul bugetar. Estimările pe acest an arată că și 2021 se va încadra în aceeași categorie. Practic, doar în 2018 și în 2020, acesta din urmă fiind anul crizei Covid, am împrumutat mai mult decât deficitul bugetar.

În cazul României, dezechilibrele sistemice din economie și societate fac ca cele mai mari deficite să fie în sectoare precum sistemul de pensii și cel de sănătate. Esențiale, dar care nu întorc banii în economie. Mai grav, banii merg pentru acoperirea cheltuielilor curente, care vor continua să crească an de an, și nu către consolidarea acestor sectoare.

Degeaba avem una dintre cele mai scăzute datorii publice din UE dacă vine la pachet cu unul dintre cele mai ridicate deficite bugetare. Într-adevăr, datoria României rămâne printre cele mai scăzute din UE și încă se încadrează în condițiile impuse prin Tratatul de la Maastricht – „manualul” disciplinei fiscale la nivel comunitar setează pragul de 60% din PIB pentru datoria publică.

Însă nivelul deficitului bugetar (adică cea mai mare cheltuială care trebuie acoperită anual din împrumuturi guvernamentale) este unul dintre cele mai ridicate din UE. 

8. Mărimea nu contează

Când tragem linie, adevărul despre datoria publică este că mărimea contează mai puțin. Adevăratul criteriu după care trebuie să judecăm și să înțelegem datoria publică este sustenabilitatea acesteia.

Sustenabilitatea are definiții diferite în funcție de domeniul lângă care este așezată. Când stă lângă datoria publică, ea înseamnă, în termeni simpliști, dacă ne permitem sau nu să susținem acea datorie. Primul factor la care ne uităm când vorbim de sustenabilitatea datoriei sunt dobânzile.

Apoi, la prognoza privind necesarul de finanțare – folosim banii pe care-i împrumutăm pentru a construi și îmbunătăți sau doar pentru a ne plăti cheltuielile curente, care vor continua să se adune an de an?

Evident, dobânzile sunt cele care dictează solvabilitatea unei țări. Câtă vreme te poți împrumuta la dobânzi scăzute, poți spune că îți permiți datoria publică. Cu cât dobânda e mai mare, cu atât datoria este mai greu de susținut – chiar dacă valoarea ei totală este mică.

A fost cazul României în 2009, când dobânzile cerute de investitori pentru a împrumuta statul crescuseră alarmant, deși, ca mărime, datoria era nesemnificativă, ridicându-se la doar 12% din PIB. De vină era însă deficitul bugetar, care atinsese un record. 

Fără împrumuturi, nu puteam acoperi deficitul bugetar – iar asta înseamnă intrarea în incapacitate de plată – sintagma tehnică și îmblânzită a falimentului suveran. De fapt, era o reverberație a crizei datoriilor suverane din UE – cu apogeuri în Grecia, Spania și Italia, Portugalia și Irlanda – care a făcut investitorii să devină mult mai atenți la politicile fiscale din regiune. Riscul de contagiune era mai ridicat ca oricând, în special din cauza expunerii sistemelor bancare la datoriile guvernelor.

Astfel că majorările de salarii și de pensii promise la București cu un an înainte, în 2008, transformate într-un deficit bugetar de 9,3% din PIB, au făcut ca România să intre pe lista roșie a datoriilor suverane. Dominique Strauss Kahn, încă șeful FMI, vorbea despre „iminența falimentului României”. Afirmația a fost vehement contestată de guvernanți și chiar de Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale a României.

Totuși, un an mai târziu, pentru a scăpa de dobânzile ridicate din piețe, Guvernul condus de Emil Boc a contractat un împrumut sindicalizat, în condiții preferențiale, de la Troika (FMI, Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană). Creditul era diferit de notoriile bailouturi primite de Grecia, Italia sau Portugalia, însă se asemăna prin unele puncte esențiale: condiționarea eliberării tranșelor de bani de reforme și austeritate fiind cea mai evidentă.

S-a ales, atunci, strategia reducerii drastice a cheltuielilor bugetare pentru echilibrarea deficitului și, indirect, a dobânzilor și a datoriei. Austeritatea era norma în întreaga lume. A urmat momentul mai 2010, când președintele Traian Băsescu a anunțat reducerea salariilor bugetarilor cu 25% și eliminarea unei serii de sporuri și bonusuri care, cumulat, au însemnat o scădere cu până la 40-50% a salariilor din sectorul public. În paralel, Taxa pe Valoarea Adăugată a fost majorată de la 19 la 24%. A fost anunțată și scăderea pensiilor cu 15%, însă măsura nu a fost niciodată aplicată, după o decizie a Curții Constituționale. Președinte Băsescu a împământenit atunci și una dintre imaginile care încă rămâne vie în mentalul colectiv: 

„Statul arată ca o persoană foarte grasă care s-a cocoțat în spinarea unui om slab”, cu variațiunea „fiecare angajat din privat duce în spate patru bugetari”

De-atunci, doctrina s-a schimbat la nivel mondial. Economiștii sunt de acord că astfel de măsuri au cauzat recesiune și au întârziat redresarea economică. Astfel că, deși acum datoriile și deficitele bugetare cresc, este foarte puțin probabil să vedem tăieri de o asemenea duritate. Cum era de așteptat, mai multe guverne europene cer acum renegocierea pragurilor pentru deficit și datorie. 

9. Datoria publică va continua să crească alarmant în următorii ani

Cheltuielile extraordinare cauzate de pandemie sunt evident reflectate în avansul datoriei și au dat peste cap estimările pe termen imediat. Dacă vorbim doar de cheltuielile medicale adiționale suportate de Guvernul României , o centralizare preliminară arată că acestea s-au ridicat la peste 800 de milioane de euro doar în 2020. Din start, asta înseamnă o creștere de aproape patru miliarde de lei în deficitul bugetar, într-un an în care economia a suferit o contracție de 3,9% din PIB.  


Panorama a centralizat și analizat costurile guvernamentale cauzate, în ultimul an și jumătate, de pandemia Covid-19. Le-am împărțit în două mari categorii – medicale și economice- pentru a le putea înțelege și compara la nivel comunitar.
Un an și jumătate de război. Cât ne-a costat pandemia
Am luat cele mai bune măsuri economice?

Cumulate cu toate celelalte costuri suportate de bugetul de stat pentru gestionarea crizei economice cauzate de pandemie (șomajul tehnic, IMM Invest, amânarea impozitelor), cheltuielile bugetare din 2020 s-au adunat într-un deficit-record, de 46,5 miliarde de lei. Continuarea acestor cheltuieli în 2021 a atras încă o explozie a deficitului, la peste 103 miliarde de lei. Astfel că, în cei doi ani peste care s-a suprapus până acum pandemia, România a avut unul dintre cele mai mari deficite bugetare din UE.

Însă prognoza pe termen mediu și lung arăta, încă dinainte de pandemie, că datoria guvernamentală va crește exponențial. Estimările aveau la bază tendințele macroeconomice observate în România ani buni înainte de 2019. 

Iar pandemia n-a făcut altceva decât să accelereze o tendință limpede: datoria publică a României va crește constant în următorul deceniu. Prognozele Bruxelles-ului avertizau asta încă dinainte de pandemie. În 2020, în raportul de țară al Comisiei Europene pentru România (cel mai recent raport publicat) anunța că datoria publică va ajunge aproape de 100% din Produsul Intern Brut înainte de 2030.

„Datoria publică va crește semnificativ, iar decalajul în materie de sustenabilitate a finanțelor publice pe termen mediu se va adânci, conducând la riscuri ridicate în materie de sustenabilitate a datoriei pe termen mediu. Având în vedere deficitul primar structural ridicat (care este determinat de majorările semnificative adoptate ale pensiilor) și în ipoteza menținerii politicilor actuale, ponderea datoriei în PIB se înscrie pe o traiectorie ascendentă abruptă. Se preconizează că aceasta va depăși 90% din PIB până în 2030 ”, se arată în raportul Comisiei. 

„Traiectoria datoriei este sensibilă la șocurile legate de creștere, la șocurile fiscal bugetare și la șocurile ratei dobânzii. Structura
datoriei publice în ceea ce privește scadența mai mare de 1 an contribuie la atenuarea vulnerabilităților”, continuă documentul.

Pandemia a înghițit câțiva ani, iar pragul va fi atins mult mai curând. Prognoza nu ia în calcul lebede negre. „Părintele” conceptului de lebădă neagră, Nicolas Taleb, insistă că pandemia nu se încadrează nicidecum în această categorie – în primul rând pentru că existau, încă de acum 10-15 ani, numeroase avertizări medicale privind răspândirea unui astffel de virus. Cu toate acestea, lipsa de pregătire și investiții pentru contagiune a făcut ca efectele pandemiei să fie resimțite, cel puțin în unele sectoare economice, drept consecințele unei lebede negre. 

Spre exemplu, în 2019, prognoza autorităților anunța că datoria publică nu va depăși pragul confortabil de 35% din PIB nici măcar în 2022. În realitate, acea bornă a rămas în urmă încă din acel an, datoria crescând la 47% în 2020 și la peste 52% în 2021. 

10. Legătura dintre inflație și datorie

Corelația între rata inflației și creșterea datoriei publice a devenit o temă de interes pentru economiști în ultimii ani, însă legătura dintre cele două încă nu poate fi comprimată într-o formulă de calcul. Regula de bază rămâne, însă, că atâta vreme cât rata inflației la un nivel tolerabil, îngrjorările generale privind datoria publică se vor domoli. 

Totuși, criza de acum este altfel. Spre deosebire de alte recesiuni, pandemia nu a adus după sine o scădere generală a ratei inflației (cauzată de prăbușirea consumului). Măsurile de stimulare a revenirii economice se reflectă, acum, în tot mai multe țări într-un avans al ratei inflației. În România, avansul economic spectaculos din ultimul an s-a bazat în proporție covârșitoare pe consum și stimulentele oferite companiilor. Întotdeauna, un astfel de tipar de creștere economică va atrage o scumpire a prețurilor de consum și, evident, avansul ratei inflației. Același fenomen s-a observat și în India, altă vedetă pe podiumul creșterii economice mondiale din ultimii ani. 


Panorama a analizat strategia de redresare economică aplicată de București în lupta cu pandemia. Citește materialul complet:
Am luat cele mai bune măsuri economice?

Acum, tot mai multe bănci centrale – inclusiv cea a României – au început să ia treptat măsuri pentru combaterea inflației. Cea mai la îndemână măsură, creșterea dobânzii de politică monetară, taie din elanul creșterii economice. Săptămâna trecută, BNR (Banca Națională a României) a majorat dobânda-cheie de la 1,25% la 1,5%. Anterior, dobânda fusese scăzută, în ianuarie 2021, de la 1,5% la 1,25%. Menținerea acestei dobânzi de referință la niveluri scăzute este specifică perioadelor de criză. 

Abordările sunt însă diferite, iar inflația este resimțită altfel în economiile dezvoltate versus cele emergente. Banca Centrală Europeană, spre exemplu, a anunțat că nu va avea un răspuns „exagerat” pentru această perioadă tranzitorie de creștere a inflației și va menține dobânda-cheie la nivelul minim istoric de minus 0,5%. 

Pentru țări precum România, unde deficitul bugetar este finanțat din împrumuturi (adică datoria publică), o încetinire a creșterii economice înseamnă, automat, o pondere mai mare a deficitului raportat la PIB (în lipsa unor măsuri de scădere a acestuia, care acum sunt nerealiste). Iar importanța nivelului deficitului bugetar în finanțarea datoriei este esențial – influențează, în primul rând, nivelul dobânzilor. 

În sens invers, costurile inflației asupra creșterii economice pot fi calculate. Într-un raport prezentat în fața Rezervei Federale în 1997, economiștii OECD (Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare) au arătat că o creștere cu 1% a ratei inflației atrage, pe termen lung, o contracție de 2% a veniturilor per capita. 

De aceea, există economiști care insistă că astfel de tipare de creștere economică, bazate pe consum, nu doar că nu sunt sănătoase și sustenabile, ci chiar riscă să taie dramatic perspectivele de creștere pe termen mediu și lung, în favoarea unor avansuri imediate. 

În țările emergente, corelația între creșterea datoriei publice și avansul inflației este cu atât mai vizibil. „Rezultatele evidențiază provocările în stabilizarea prețurilor în țările emergente supraîndatorate  pentru că avansul datoriei publice afectează factori variabili care sunt sensibili în procesul decizional al agenților economici, precum inflația, venituri și ratele dobânzilor”, arată un studiu din 2017 al Băncii Centrale din Costa Rica.

Epilog: De ce este datoria publică a României altfel 

Pe foarte scurt, pentru că nu are perspective reale de a scădea. Dar nici de a deveni mai ușor de administrat. 

Creșterea economică ne ajută, parțial, să jonglăm cu datoria prin acoperirea deficitului bugetar. Totuși, deficitele sistemice din sectoarele publice esențiale (sănătate, pensii) vor continua să lărgească prăpastia. 

Scăderea deficitului se poate face în trepte. Pentru atingerea acestui obiectiv pe termen imediat, creșterea economică este esențială. Spre exemplu, deficitul de 90 de miliarde de lei estimat pentru acest an înseamnă 8% din PIB pe 2021. Dacă PIB ar fi rămas la același nivel de anul trecut, adică nu ar fi crescut, același deficit de 90 de miliarde însemna 8,6% din PIB.

Apoi, pe termen mediu, analiștii sunt de acord că doar creșterea veniturilor statului poate reduce deficitul bugetar. În cazul României, specialiștii au subliniat de mai multe ori că acest rezultat trebuie să fie atins prin creșterea bazei de impozitare și nu prin majorarea taxelor. Adică prin „albirea” unei părți cât mai mare din economia neagră, vom impozita mai mulți, nu mai mult

Abia pe termen lung putem lua în calcul o echilibrare a balanței de plăți, în care statul să încaseze suficient pentru a-și acoperi cheltuielile. Până acolo, însă, trebuie să parcurgem un drum lung de reformă, investiții și eficientizare. Și, nici măcar în acest scenariu idilic, datoria publică n-ar dispărea. 

Chiar și cele mai eficiente economii din lume rulează pe datorii publice. Trebuie să cheltuiești bani pentru a face bani, iar proiectele mari de investiții și datoriile vin la pachet oriunde în lume.

Bonus: Ce mai face Jeffrey Franks, cândva cel mai detestat om din România

Jeffrey Franks, șeful misiunii FMI în România, în 2012. FOTO: Laura Țurculeanu / Agerpres Foto
Jeffrey Franks, șeful misiunii FMI în România, în 2012. FOTO: Laura Țurculeanu / Agerpres Foto

Americanul Jeffrey Franks a condus misiunea Fondului Monetar Internațional în România în perioada 2009-2012, motiv pentru care rămâne, și astăzi, emblematic în mintea unei părți importante a populației pentru doctrina de austeriatate cerută de creditorii internaționali în schimbul creditului extraordinar luat de statul Român.

Pe când vizita periodic România, Jeffrey Franks avea postul de șef al Diviziei Europa de Sud 1 din cadrul Fondului. Imediat după finalizarea programului cu statul român, Franks a devenit șeful misiunii FMI în Pakistan.

Cu studii la Oxford, Princeton și un doctorat de la Harvard, Jeffrey Franks este, în prezent, directorul Biroului FMI în Europa, cu sedii la Paris și Bruxelles. După plecarea din România, americanul a fost implicat în programele de finanțare extraordinară ale mai multor țări cu probleme de finanțare din Uniunea Europeană, printre care Grecia și Portugalia. Franks a făcut parte și din echipa care a negociat termenii în care s-a realizat Brexitul.


Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.


  • Elena Dumitru

    Elena lucrează în presă de 11 ani, de-a lungul cărora a acoperit două mari domenii: jurnalismul economic și cel de investigație. A început la ziarul „Adevărul", iar din 2014 s-a alăturat platformei de investigații RISE Project, unde a făcut parte din echipa de jurnaliști care au lucrat la seria #PanamaPapers.