3 documentare despre „băieții răi” din business

Unele povești par prea frumoase ca să fie adevărate. Dar atunci când vorbim despre business sau investiții financiare, dramele sunt cu atât mai mari atunci când mirajul se sparge, cu cât duc la pierderea tuturor economiilor strânse de o viață, la drame în familie sau naționale. 

Imaginați-vă că un stat pariază toată încrederea pe o companie din generația nouă, care nu se dovedește a fi nimic altceva decât un paravan pentru fraude. Sau că un manager vizionar ajunge să se agațe prea mult de putere sau cum o minte sclipitoare profită de foamea de bani a oamenilor, în plină recesiune, în 2008. Toate aceste povești au un numitor comun: banii și faptul că personajele au fost contemporane cu noi. 

Pentru că vara tocmai s-a încheiat, vă recomandăm să puneți din nou mâna pe telecomandă, pentru a urmări trei documentare disponibile pe Netflix, care vă arată lumea în care trăim – aceea a business-urilor care ajung să fie corupte.

Citește și:

De la „războiul like-urilor” la cimitirul de piane și zgomotul care ne bruiază deciziile, șase cărți de citit până trece vara

Șase filme de văzut vara asta, de la umor negru britanic, la sperieturi coreene

Șase seriale de văzut vara asta

„Fugarul: Straniul caz al lui Carlos Ghosn”

Un fost președinte al Alianței Renault-Nissan părăsea Japonia, în urmă cu câțiva ani, pentru a ajunge în Liban, țară a cărei cetățenie o avea. N-ar fi nimic neobișnuit până aici, dacă plecarea nu s-ar fi făcut în lada unui instrument muzical. 

A fost poate unul dintre cele mai cunoscute și admirate nume din industria auto a deceniului trecut, dar, în aceeași măsură, a și căzut la fel de brusc de pe piedestal. Carlos Ghosn, născut în Brazilia, din părinți libanezi, este omul de al cărui nume se leagă alianța Renault-Nissan, devenită cel mai mare producător auto la nivel mondial, după vânzări. 

Documentarul este o poveste despre decăderea unui simbol care a reușit să alăture două companii aflate aproape în pragul închiderii. 

În 1996, Carlos Ghosn a fost adus pentru a salva compania Renault, care înregistra pierderi foarte mari. Așa că directorul executiv de la vremea respectivă, Louis Schweizer, era, de fapt, în căutarea unui director adjunct și a unui succesor, în același timp. Inteligența lui Ghosn, personalitatea sa directă, faptul că părea un outsider față de establishmentul francez, omul căruia nu îi plăceau „discuțiile mărunte”, după cum îl descriu în documentar cei care au lucrat alături de el, a fost alegerea potrivită.

De origine libaneză, Carlos Ghosn și-a luat și cetățenia franceză, pentru că „e important ca directorul Renault să fie francez”, după cum i-a sugerat Schweizer. La scurt timp după ce a primit postul, a decis să închidă o fabrică Renault din Belgia. 3.000 de locuri de muncă au fost desființate, ceea ce a dus la ample proteste. A devenit cunoscut în presă drept „tăietorul de costuri”.

În ciuda deciziilor mai puțin populare, Renault a reușit în câțiva ani să redevină profitabilă.

Renault simțea totuși că este prea mică pentru Europa și prea dependentă de piața de aici, așa că era în căutarea unei alianțe cu un producător din afara continentului, care trebuia să fie asiatic: fie coreean, fie japonez.

În 1999, s-a format al patrulea cel mai mare grup auto la nivel mondial, prin alianța Renault-Nissan. Rolul lui Ghosn în alianță a devenit esențial, căci, la vremea respectivă, și Nissan avea probleme financiare: 20 de miliarde de dolari, datorii. „Dacă nu voi reuși, mă retrag”, ar fi spus Ghosn, potrivit surorii lui.

Pentru japonezi, a fost foarte greu de digerat prezența unui director străin. Scund și chel, cu ochelari demodați – așa și-a făcut apariția în Japonia Ghosn, pregătit, și de această dată, să facă reduceri de costuri: 21.000 de locuri de muncă, reprezentând 14% din forța de muncă a Nissan. Nu e foarte ușor să te faci plăcut luând astfel de decizii. Dar a reușit: Nissan a reintrat pe linia de plutire, a reușit să obțină un profit considerabil și a lansat o mașină emblemă pentru Nissan: GT-R. 

„Și-a construit o carapace și se credea invincibil”, îl descrie unul dintre apropiați. Îi plăcea să fie în atenția presei, iar povestea lui de succes a fost ilustrată în reviste manga. 

Inevitabil, după atâtea succese, Ghosn a ajuns la conducerea Renault. Dar înțelegerea era să nu mai fie și director executiv al Nissan. Lucru pe care Ghosn nu l-a făcut. 

A devenit un director care conducea două companii, pe două continente diferite, iar să conduci companiile din avion te desprinde de realitatea din teren. Iar atunci lucrurile încep să devină mai dificile. A început să pună presiune foarte mare pe angajați, care ajungeau să lucreze cu mult peste norma legală, unii au ajuns în burnout, alții au ales decizia mai radicală de a se sinucide.

 „Nu știu dacă el e singurul responsabil. Dar e responsabil de presiunea pe care a pus-o pe companie, pentru ce a încurajat ca metodă de management”, a spus soția unuia dintre angajații de la Centrul Tehnic Renault, din Franța, care și-au luat viața.

Apoi, au început dezvăluirile legate de veniturile pe care le obținea: câștiga de șapte ori mai mult decât omologul său, directorul executiv de la Toyota: adică 8 milioane de euro, de la Nissan. De la Renault, mai câștiga încă 1,2 milioane de euro, ceea ce însemna că avea venituri de 9,2 milioane de euro.

Paranoia, ideea că directorii săi puteau face spionaj industrial în favoarea Chinei, petreceri fastuoase la Palatul Versailles, oficial cu ocazia aniversării a 15 ani de alianță, dar organizată chiar în ziua în care Ghosn împlinea 60 de ani. Costul: 630.000 de dolari, plătiți din banii alianței Renault-Nissan, în condițiile în care reducerile drastice de costuri erau cuvântul de ordine, pentru restul angajaților.

„Ucigașul de costuri” a fost acuzat că își făcuse, de fapt, din alianța pentru care lucra, o pușculiță uriașă pentru el. 

Apoi, abaterile lui au început să fie investigate de către japonezi, care erau supărați că alianța ar fi trebuit să devină fuziune. Așa că și-au dat seama că, dacă vor să scape de influența Renault din Nissan, trebuiau să scape de Ghosn.

În 2018, a fost arestat pe aeroport, în Japonia, fiind acuzat că a folosit banii companiei pentru uz personal. Cum a ajuns un an mai târziu, în noiembrie 2019, din Japonia în Liban, a povestit într-un interviu ulterior, pentru BBC. Ghosn a fost dat în urmărire și în Franța, pentru evaziune fiscală și o presupusă spălare de bani, fraudă și utilizarea abuzivă a activelor companiei, cât timp a fost la cârma Renault-Nissan.

De când s-a întors în Liban, în decembrie 2019, Carlos Ghosn a dus o viață relativ departe de lumina reflectoarelor, dar în 2023 s-a decis să dea în judecată, în Liban, pe fostul angajator, Nissan, cerând despăgubiri de un miliard de dolari, drept compensații pentru „daunele grave” aduse finanțelor și reputației sale.

„Madoff: Monstrul de pe Wall Street”

„Singurul lucru pe care îl aveau în comun cei din industria financiară era lăcomia”. Este o filosofie simplă, care a stat la baza uneia dintre cele mai mari scheme de fraudă financiară din istorie. Cuvintele îi aparțin lui Bernie Madoff, fost președinte al NASDAQ și artizanul acestei scheme Ponzi care, de-a lungul câtorva decenii, i-a păcălit pe investitori cu zeci de miliarde de dolari.

Madoff s-a născut la New York, în 1938, iar părinții lui au avut, la un moment dat, afaceri în industria financiară, dar fără prea mare succes. Tânărul Madoff a urmat studii de Științe Politice, la Universitatea din Hofstra, din New York. Tot acolo a cunoscut-o pe viitoarea soție, Ruth, cu care, ulterior, a pus bazele Bernard L. Madoff Investment Securities LLC.

Nu este clar când a început să folosească schema Ponzi, căci potrivit apropiaților care lucrau în compania lui Madoff încă din anii 70, „schema funcționa dintotdeauna”.

În ciuda promisiunilor sale legate de câștiguri foarte mari, practic, Madoff atrăgea bani de la noi investitori pe care îi punea într-un singur cont, din care îi plătea pe clienții care voiau neapărat să își retragă banii. Schema a funcționat foarte bine până la criza financiară din 2008, când nu a mai reușit să acopere din noi investiții banii celor care cereau să se retragă. 

Frauda s-ar ridica la 64,8 miliarde de dolari.

În decembrie 2008, Madoff le-a mărturisit celor doi băieți ai săi, care lucrau și ei în companie, că totul s-a terminat și că banii nu există. Cei doi l-au denunțat la poliție, a doua zi.

Modul în care a gândit și a ascuns, inclusiv de familie, întreaga schemă și etajul special creat de Madoff și de oamenii săi de încredere pentru a realiza aceste operațiuni sunt descrise minuțios în documentar, asemenea unui thriller polițist. La fel de bine sunt descrise și dramele celor care și-au lăsat toate economiile în mâinile companiei lui Madoff.

Legenda vie a Wall Street-ului, omul care era privit ca un guru în lumea investițiilor, Madoff a fost judecat și condamnat, în 2009, la 150 de ani și la plata a 170 de miliarde de dolari. Casele sale și cele patru bărci au fost scoase la licitație de către autoritățile americane.

A fost constituit și un fond al victimelor, Madoff Victim Fund, în care au fost strânși peste 4 miliarde de dolari. Fondul a primit peste 65.000 de petiții din 136 de țări. Printre păgubiți, s-au numărat și nume celebre precum actorul John Malkovich, Ellie Wiesel, supraviețuitor al Holocaustului, sau celebrul prezentator Larry King.

Madoff a spus pe tot parcursul procesului că a acționat singur, însă câțiva colaboratori de-ai săi au fost arestați. La doi ani după ce a fost condamnat, unul dintre fii s-a sinucis, iar în 2014, cel de-al doilea a murit de cancer. 

Madoff a murit la vârsta de 82 de ani, în închisoare. 

„Skandal! Declinul companiei Wirecard” (2022)

„Escrocii profită de dorințele oamenilor. În Germania, doreau să fie în prima linie”, explică un membru al Bundestagului, din partea Partidului Liber Democrat (FDP). Este o filosofie similară cu cea pe care a aplicat-o și Bernie Madoff, însă de această dată vorbim de o companie germană. Wirecard a oferit această iluzie: că Germania poate avea o companie nouă de tech în prima linie și în directă competiție cu cele ieșite din Silicon Valley-ul american, gâdilând orgoliul german. 

Wirecard era o companie procesatoare de plăți pentru comerțul și magazinele online, fondată de finanțistul austriac Markus Braun, supranumit „Steve Jobs din Alpi”. A devenit un simbol pentru companiile din noul val fintech, ajungând rapid în topul celor mai valoroase companii din Germania. A înlocuit, la un moment dat, Commerzbank (CBKG.DE) în indicele german DAX blue-chip și a atins chiar o valoare de piață de 28 miliarde de dolari.

Câștigase atât de mult încrederea elitei politice, încât în momentul în care compania a vrut să achiziționeze o altă entitate chineză, cancelara Angela Merkel a vorbit despre acest lucru cu președintele Xi Jinping. 

Doar că totul părea prea frumos ca să fie adevărat. 

Cazul a fost adus în atenția lumii de Dan McCrum, jurnalist la Financial Times, care a început să investigheze modelul de creștere al companiei. Financial Times a descoperit ulterior, alături de KPMG, că Wirecard făcea spălare de bani pentru activități precum pornografia sau jocurile de noroc.

„Practic, o bancă germană trimitea bani prin nordul Angliei, dintr-un orășel minier, pentru toate aceste afaceri dubioase din alte locuri ale lumii. Vorbim despre miliarde de dolari ascunse în umbră”, povestește jurnalistul Financial Times. 

Cum îți scapă pur și simplu câteva miliarde de dolari? Cum a putut funcționa atâția ani această companie care reprezenta de fapt „un jaf în văzul tuturor”? Sunt câteva dintre întrebările la care încearcă să răspundă documentarul Netflix. Pe de altă parte, aveți și o imagine asupra pericolelor individuale la care s-au expus ziariștii implicați în această investigație care a arătat cum lipsesc 1,9 miliarde de dolari din conturile companiei.

În iunie 2020, Wirecard a intrat în insolvență, iar la finalul lui 2022, Markus Braun, împreună cu alți doi directori au fost puși sub acuzare pentru fraudă și arestați preventiv. Braun nu recunoaște că ar fi făcut ceva greșit. Din proces lipsește însă mâna dreaptă a lui Braun, directorul de operațiuni al companiei, Jan Marsalek, care, în iunie 2020, cu puțin timp înainte de izbucnirea scandalului, a fugit prin Viena, în Belarus, cu un avion privat. De acolo, există suspiciuni că a plecat în Rusia, cu toate că guvernul de la Moscova a negat că Marsalek ar fi fost un apropiat al serviciilor secrete rusești.

Un verdict în acest caz este așteptat cel mai devreme anul viitor.

Articol editat de Andrei Luca Popescu