7 filme care îți vor condimenta mini-vacanța de Paște

Ca în orice perioadă de sărbători, când ne bucurăm de familie și de câteva zile libere de muncă, veți găsi cu siguranță timp să strecurați și un film. Panorama și-a făcut un obicei din a aduna periodic, de la jurnaliștii din echipă, recomandări de filme, seriale și cărți pe care le devorează cu plăcere, de-a lungul timpului.

Listele noastre cu siguranță nu mulțumesc pe toată lumea și nici nu au pretenția de a fi mai mult decât preferințele personale ale autorilor care le recomandă. Nu sunt nici cele mai noi, nici cele mai în vogă producții. Avantajul? Pentru că a tunat și ne-a adunat oameni atât de diferiți la Panorama, fiecare avem gusturi și preferințe diferite. Așa că pe lista noastră de recomandări de filme sigur veți găsi și ceva care să vă atragă.

Oameni de treabă (2022, regia: Paul Negoescu)

Deși e un film apărut deja de doi ani, încerc să recomand cât de des posibil „Oameni de treabă”, după mine, una dintre cele mai bune producții românești din ultimii ani. Plus că îl găsești pe Netflix, e la îndemână.

Filmul lui Negoescu prezintă realitatea românească la zi, cu micile sate în care primarul și preotul fac legea, nederanjați de nimeni. Aici, polițistul, jucat de unul dintre cei mai talentați actori de la noi, Iulian Postelnicu, vrea să închidă ochii la mânăriile celor doi și să-și ia liniștit o livadă a lui, numai a lui. Problemele apar, însă, când acesta primește un nou ajutor, pe Vali (Anghel Damian) care, atunci când apare o crimă în sat, se pune pe investigat. Complet greșit, după capii satului.

De aici încolo, ar fi spoiler, așa că mă voi opri. Dar ideea e că „Oameni de treabă” e genul ăla de film pe care la final te vei bucura că l-ai văzut: o să te și supere, dar o să te facă și să râzi. Cert e că nu te va plictisi, căci are multe elemente de film de acțiune. Scena finală o să te țină încordat în fotoliu, iar ultima replică e pur și simplu perfect așezată acolo. (Dana Mischie)

Civil War (2024, regia: Alex Garland)

La prima vedere, Civil War e un film despre un viitor distopic al Statelor Unite, în care polarizarea din ce în ce mai intensă din ultimii ani a ajuns în punctul culminant, considerat de unii inevitabil și a erupt într-un război civil. Sigur, e și despre asta, însă filmul explorează mult mai mult jurnalismul și cum arată el în momentele cheie.

La începutul filmului, regizorul Alex Garland ne trimite deja în fazele finale ale Războiului Civil, fără să avem prea mult context. Îi urmărim pe patru jurnaliști care încearcă să ajungă la Washington, pentru a-i lua un ultim interviu actualului președinte, care cel mai probabil urmează să fie capturat de forțele statelor California și Texas (o alianță neverosimilă pentru mulți, dar nu asta e relevant). 

Pe parcursul celor aproape două ore, întreaga noastră perspectivă asupra războiului e oferită de jurnaliști și suntem martori la dilemele lor etice. 

E o poveste despre niște jurnaliști care văd cum propria țară se prăbușește în jurul lor și aleg să-și pună viața în pericol, pentru a relata povestea acestui război către oameni. Dilema cea mai importantă, prezentată de film, e reprezentată de rolul jurnaliștilor în astfel de momente: e singura lor datorie să relateze ce se întâmplă? Sau trebuie să ia partea cuiva, să aleagă cauza pe care o consideră justă?

Se poate face jurnalism cu adevărat obiectiv în aceste condiții? Sau în orice condiții? Discuțiile acestea etice sunt intense în lumea jurnalismului și Civil War oferă o nouă lentilă prin care să le privim. (Vlad Dumitrescu)

Poor Things (2023, regia: Yorgos Lanthimos)

Pentru mine, acesta a fost filmul care merita crema premiilor Oscar și unul din cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultima vreme. Regizorul grec Yorgos Lanthimos e celebru pentru filmele „artsy” și pline de ciudățenii vizuale și narative pe care le pune pe ecran. În „Poor Things”, reușește o treabă grozavă și oarecum mai accesibilă publicului larg: o poveste cu o structură narativă clasică, un univers vizual absolut genial (nici prea realist, nici prea de basm, care m-a dus cu gândul la trademark-urile vizuale ale lui Wes Anderson) și niște personaje principale memorabile atât ca poveste, cât și ca interpretare.

Rezultatul e o magie de film plin de umor și cu cinematografie răpitoare vizual, care i-a adus Oscarul actriței Emma Stone, care o joacă pe protagonista Bella Baxter. Pe scurt, e povestea unei femei sinucigașe, readuse la viață printr-o metodă sinistră de un savant de tip Frankenstein (jucat memorabil de Willem Dafoe), care evoluează de la statutul de biată păpușă umană cvasifuncțională, folosită de bărbați pentru a-și satisface fanteziile sexuale sau psihozele egoiste, la cel de femeie pe propriile picioare, stăpână asupra vieții și trupului ei. 

Parcursul între cele două puncte e savuros, încărcat de umor negru, scene tari și lucruri spuse fără ocoliș. Bella Baxter trece, ca femeie, prin cele mai dubioase ipostaze – de la amantă/sclavă sexuală, la prostituată de succes, până la mastermind criminal – deschizându-și deopotrivă picioarele și mintea.

Suntem martorii înfloririi și evoluției unei femei, fără să fim supuși supliciilor ideologice ale feminismului și tezismelor moderne despre femei vs bărbați, care te îneacă pentru a-și demonstra validitatea.

„Poor Things” e tot ceea ce nu a fost Barbie, în materie de discurs pro-femeie. În materie de film, sunt la ani lumină distanță. Sunt diferențele care contrapun o capodoperă de cinema cu o uriașă gogoașă de marketing, plină de clișee și concepută ca un material de propagandă pentru preșcolari. Puteți vedea filmul pe Disney+. (Andrei Luca Popescu)

Killers of Flower Moon (2023, regia: Martin Scorsese)

Un western cu tot ce-i trebuie: regia lui Martin Scorsese și personaje jucate de Leonardo DiCaprio, Robert De Niro și până acum necunoscuta Lily Gladstone. Filmul e un slow burn despre o serie de crime care au avut loc în anii ‘20, într-o rezervație a indienilor Osage, în care se descoperise petrol. E un portret migălos al corupției și al pervertirii, al luptei dintre tradiție și nou, al dorinței uneori imposibile de a te integra fără să-ți pierzi identitatea. 

Filmul, care a strâns zece nominalizări la Oscarurile din 2024, e bazat pe o poveste reală, povestită în cartea unui jurnalist american. 

Are 3 ore și jumătate, deci dacă nu-l pui deoparte pentru o mini-vacanță, când să-l vezi? Îl găsești pe Apple TV (poți testa platforma gratuit șapte zile) sau pe Amazon Prime. (Alina Mărculescu-Matiș)

A Man Called Otto (2022, regia: Marc Forster)

Atunci când Tom Hanks îmbracă haina morocănosului pensionar Otto Andersen, iar filmul este inspirat din cartea suedezului Fredrik Backman („Un bărbat pe nume Ove”), nu poate ieși decât un film care te ține, timp de două ore, lipit de scaun (și recunosc că sunt subiectivă, pentru că mi-a plăcut foarte mult și cartea scrisă de Backman). 

Otto este bărbatul care nu își mai găsește un rost în viață, după moartea soției, și este gata să își încheie socotelile cu viața. Mai mult, Otto este vecinul pe care nu ți l-ai dori niciodată, fiindcă e veșnic pus pe harță și vrea respectarea tuturor regulilor care existau în cartier, încă de pe vremea când s-a mutat el acolo.

Dar, atunci când în casa vecină se mută Marisol și familia ei, formată dintr-un soț care nu se prea pricepe la lucruri tehnice și din două fetițe mai mereu puse pe șotii, viața ordonată și disciplinată de până atunci a lui Otto se dă complet peste cap. Redescoperă ce înseamnă puterea iubirii și a generozității, dar și gustul vieții.

„Un bărbat pe nume Otto” e un film la care cu un ochi râzi și cu altul plângi. Îl poți vedea pe HBO Max. (Cristina Dobreanu)

King Richard (2021, regia: Reinaldo Marcus Green)

Filmul bazat pe fapte reale îl are în centru pe Richard Williams, tatăl celor două surori Williams, Serena și Venus, celebrele jucătoare de tenis care au cucerit, împreună, 30 de titluri Grand Slam la simplu.

În film, Richard Williams (Will Smith) este determinat să le ducă pe cele două fete spre succes, prin metode neconvenționale și chiar militărești. Este un film despre perseverență, voință și dorința de a atinge imposibilul, care te ține în fața ecranului mai bine de două ore. 

Aflăm, între altele, că cele două surori nu au avut o copilărie deloc simplă, ajungând de pe străzile din Compton, California, legende ale sportului alb și reușind să scrie istorie. (Claudia Spridon-Drăgodan)

Saltburn (2023, regia: Emerald Fennell)

Filmul ți-l prezintă pe Oliver Quick (Barry Keoghan), student la Oxford, care, în încercarea de a se integra în cercul studenților bogați, devine extrem de interesat de viața pe care o duce Felix (Jacob Elordi), unul din colegii săi.

După un incident banal (premeditat de Oliver, după cum o să afli), Felix îl invită să petreacă vacanța de vară la casa părinților săi aristocrați. Zilele curg lent, pe șezlonguri la soare, iar nopțile aduc petreceri extravagante, presărate cu droguri și alcool.

Doar că obsesia pe care Oliver o are pentru Felix (și, pe mai departe, pentru familia lui) devine din ce în ce mai puternică, iar povestea ia o cu totul altă turnură. 

Saltburn e genul de film care-i poate face pe mulți să se ridice și să plece din sala de cinema cu mult înainte de final. La o căutare rapidă pe net, îl vei găsi prezentat drept: „cel mai controversat film”, „deranjant”, „intrigant” și altele similare.

Cu Saltburn, e simplu: fie îți place, fie nu. Dacă ești în căutare de cadre cinematice extrem de atent și frumos construite, le vei găsi: peisajul din jurul conacului părinților lui Felix e mai mult decât ofertant din punctul ăsta de vedere. Doar că de la frumosul de afară se trece și la cadre întunecate la interior, de unde nu lipsește sângele. Și, crede-mă, nu pentru scenele cu sânge trebuie să ai stomacul tare.

Poate că regizoarea și scenarista Emerald Fennell a gândit aici o metaforă, poate că așa sunt și personajele principale: aparent frumoase la exterior, dar extrem de găunoase pe măsură ce ajungi să le descoperi. Şi fiecare dintre ele te invită treptat să le descoperi, câteodată mult prea direct și agresiv.

Dacă ești curios, îl găsești pe Amazon Prime. (Ciprian Ioana)

Articol editat de Andrei Luca Popescu