Cărți pentru vremuri tulburi. Opt personalități din România recomandă o listă de lecturi împotriva resemnării
Atunci când lumea se schimbă mai repede decât ne-am putea imagina, cărțile rămân cea mai bună resursă care ne ajută să înțelegem ce ni se întâmplă.
„Când vremurile sunt confuze, toată lumea e puțin pierdută. Nimeni nu este atât de încrezător în sine pe cât se prezintă. Prin urmare, acesta este motivul pentru care trebuie să citim, băiatul meu. Cărțile, precum felinarele de hârtie, ne oferă lumină în mijlocul ceții” – e un citat memorabil din cel mai recent roman al scriitoarei turce Elif Șafak, „There are rivers in the sky”.
Și tocmai pentru că vremurile pe care le traversăm sunt pline de polarizare și de anxietate cu privire la viitor, la Panorama, am invitat oameni importanți din societatea civilă, din lumea literară și artistică și din sfera de business să ne vorbească despre cărți care ne-ar putea ajuta să punem în perspectivă evenimentele actuale.
Ne-au oferit recomandări de lectură care să ne aducă o mai mare claritate asupra prezentului Elena Calistru (președinte și cofondator al asociației Funky Citizens), Cristina Cioabă (scriitoare și profesoară de limba română), Armand Goșu (istoric), Cătălina Dumitrescu (psiholog și psihoterapeut), Alina Purcaru (scriitoare, jurnalistă și traducătoare), Radu Burnete (directorul executiv al Confederației Patronale Concordia), Ada Galeș (actriță) și Dragoș Stanca (antreprenor tech).
Cărțile recomandate de ei merg de la politică și geopolitică, la literatură contemporană și neuroștiințe și ne invită să ne punem întrebările corecte chiar și atunci când răspunsurile sunt greu de găsit.
recomandată de
„Autocracy, Inc.” așază structurat elementele prin care ar trebui să înțelegem ceea ce este deja o certitudine – regimurile autoritare contemporane, dar și tendințele care duc înspre astfel de modele și care deja se propagă inclusiv în democrațiile occidentale. Applebaum demonstrează că dictatura secolului 21 nu mai funcționează izolat, ci ca un sistem interconectat, în care diferite state autoritare se susțin reciproc, cu autocrați care „învață” mult unii de la ceilalți și creează aproape un club.
Cartea este convingătoare și pentru că Applebaum cunoaște și acoperă Europa Centrală și de Est timp de decenii. Ea a observat metodele autocraților când acestea erau încă în fază incipientă, mult înainte ca aceleași tactici să fie adoptate în Occident. Astfel, analiza ei nu e reactivă, ci predictivă.
Punctul forte al cărții stă în detaliile concrete: cum oligarhii ruși, chinezi și din alte state colaborează financiar; cum tehnicile de propagandă sunt rafinate și distribuite între regimuri; și cum metodele de suprimare a opoziției sunt perfecționate prin schimb de experiență.
Pentru contextul românesc, cartea oferă un cadru pentru a înțelege episodul Călin Georgescu nu ca un incident izolat, ci ca parte din strategii testate în alte țări (și apropo, dacă nu ați citit deja „The New Rasputins”, vi-l recomand!). Applebaum explică mecanismele prin care democrațiile pot fi subminate din interior, folosind chiar instrumentele lor.
Ce diferențiază „Autocracy, Inc.” de alte analize politice este abordarea pragmatică. În loc să ofere doar diagnosticul, Applebaum propune un plan concret de acțiune, inspirat de strategiile de „containment” din Războiul Rece, dar adaptat noilor realități. Iar pentru cine vrea să rămână conectat la gândirea ei, recomand newsletterul Substack, unde publică regulat.
recomandată de
„Timpul ce ni s-a dat” (Editura Humanitas) e o carte despre cum să răzbești în vremuri de restriște. Generația autoarei s-a trezit în 1945 în plin dezastru. După un război teribil, au urmat 45 de ani de comunism. Împărțiți în pușcăriași și exilați, tinerii au fost pur și simplu deposedați de viitor. Au fost nevoiți să răspundă, cu propria lor viață, unei provocări limită: Ce mai rămâne din om când istoria îl desființează? Memoriile lui Annie Bentoiu răspund la această tulburătoare întrebare: rămâne umanitatea din om. Mărturia ei, care împletește experiența personală cu cea istorică, bazată pe documente din epocă, este o carte despre curaj, iubire și speranță.
Această ființă atât de fragilă a reușit să țină piept tuturor nenorocirilor care s-au abătut asupra ei, asupra familiei ei, asupra țării ei. A suferit mult, dar nu a renunțat la privilegiul, devenit între timp culpă, al nobleței. Rezistența ei a fost discretă, simplă, eficientă. A știut să răz-bune timpul ce i-a fost dat – adică, într-un sens originar, să-l readucă în matca binelui – povestindu-l, înțelegându-l, dăruindu-l mai departe. Cu alte cuvinte a învins vremurile, oferindu-ne povestea vieții ei drept îndreptar pentru viitor.
recomandată de
Cărțile lui Peter Zeihan sunt lecturi fundamentale despre geopolitică, demografie și lumea de astăzi. „Accidental Superpower”, „Desunited Nations” și „The End of the Word is just the Beginning” au fost comentate cu interes și entuziasm de multe publicații de profil americane, iar paginile lor sunt citite cu creionul în mână. De curând, în România, Editura Litera a publicat în traducerea Deliei Anghelescu, cea mai recentă carte a lui Peter Zeihan, „Sfârșitul lumii este doar începutul”. Autorul a lucrat pentru ambasada SUA de la Canberra, pentru Stratfor ca analist, iar după 2012 este consultant privat (firma Zeihan on Geopolitics) pentru guverne străine, firme private și diverse instituții americane din domeniul securității și apărării.
Autorul afirmă că în ultimele șapte decenii omenirea a trăit o epocă de aur, cu puține războaie, epidemii, o epocă de prosperitate, pace și bogăție „de-a dreptul jenante”. Însă această epocă se încheie. Lumea care va fi nu va mai semăna cu cea care a fost. Urmează o tranziție rapidă către o lume mai scumpă, mai proastă, dominată de incertitudini și conflicte.
Globalizarea, care a însemnat industrializare și dezvoltare, pentru o mare parte a planetei, și a produs societățile de consum și un progres tehnologic copleșitor, a schimbat destinul omenirii. Astăzi, retragerea americană aruncă în aer scena globală. Despre cum va arăta tranziția în finanțe, transporturi, energie, agricultură și încotro se va îndrepta omenirea, puteți citi în cartea lui Peter Zeihan.
recomandată de
Cartea pe care o recomand este una tare profundă și care are răspunsuri ce țin de biologia noastră, de genele noastre, de mediul în care trăim, de cum mediul intrauterin și sănătatea mentală a părinților noștri, dar și cum neurotransmițătorii noștri și sistemul endocrin ne determină structura personalității, comportamentele cele mai bune și cele mai rele și se reflectă în modul cum ne implicăm și apărăm democrația.
Este vorba despre cartea „Behave”, scrisă de profesorul și neurocercetătorul Robert Sapolsky de la Stanford University. Acesta explorează modul în care biologia influențează comportamentele umane, inclusiv tendința de a împărți lumea în „noi” și „ei”.
Profesorul Sapolsky menționează studii care arată că regiunile creierului, cum ar fi amigdala, sunt activate atunci când percepem persoane din grupuri percepute ca „ei”. Această activare este asociată cu reacții de frică, neîncredere și prejudecăți. Cortexul prefrontal, implicat în reglarea emoțiilor și în luarea deciziilor, poate modera aceste reacții instinctive, dar această reglare necesită un efort conștient și este influențată de experiențele de viață și de educație.
De asemenea, discută despre rolul oxitocinei, un hormon asociat cu atașamentul și încrederea. Deși oxitocina poate stimula sentimentele pozitive față de „noi”, ea poate, de asemenea, accentua neîncrederea sau ostilitatea față de grupul „ei”. Dopamina și serotonina sunt, de asemenea, implicate în modul în care experimentăm recompensa și plăcerea în legătură cu apartenența la un grup.
Acesta arată că favorizarea celor din grupul „noi” a avut un avantaj de supraviețuire și reproducere. Această favorizare a dus la formarea de alianțe și a facilitat cooperarea în cadrul grupurilor, iar discriminarea împotriva „celorlalți” („ei”) a avut, la rândul său, rolul de a proteja resursele și a reduce riscurile.
Cultura și contextul social joacă un rol crucial în definirea grupurilor de „noi” și „ei”. Sapolsky explorează cum normele culturale și propaganda pot amplifica sau reduce aceste distincții. Spre exemplu, el citează studii care demonstrează că expunerea la diversitate și educația pot reduce prejudecățile și pot schimba răspunsurile neuronale asociate cu percepția „noi” vs. „ei”.
Robert Sapolsky arată că distincția dintre „noi” și „ei” contribuie la conflicte sociale, discriminare, rasism și chiar la acte de violență în masă. Totuși, el subliniază că natura umană este extrem de maleabilă și că, în circumstanțe favorabile, oamenii pot depăși aceste distincții.
Acesta combină cercetări din neuroștiințe, psihologie, antropologie și alte domenii pentru a oferi o înțelegere integrată a modului în care distincțiile dintre „noi” și „ei” modelează comportamentele umane. Mesajul său principal este că, deși aceste tendințe au baze biologice, ele nu sunt fixe și pot fi influențate și modificate prin educație, experiențe pozitive și intervenții sociale. Lasă loc unei ferestre de acțiune, deși introduce conceptul de determinism. Dar pe acesta îl dezvoltă în ultima sa carte – „Determinat” -, care e o carte-tratat și care merită citită de asemenea.
recomandată de
Aleg să recomand o carte care arată și ce s-ar putea întâmpla într-o societate în care se instalează teroarea și ce se întâmplă, de fapt, aici și acum, în societăți în care teroarea e deja la ea acasă. Vorbesc despre „Cântecul profetului” de Paul Lynch (trad. Iulia Gorzo, Editura Humanitas Fiction), un roman descris și ca distopie, și ca ficțiune realistă, tocmai pentru că prezintă un potențial coșmar venit odată cu instaurarea unui regim violent, descriind, în același timp, orori cu care semeni de-ai noștri se confruntă deja în țări în care astfel de regimuri au ajuns la putere. E, cu alte cuvinte, avertisment pentru unii și descriere precisă a unei realități deja trăite, pentru alții, în funcție de cine și din ce loc citește.
„Cântecul profetului” descrie alunecarea lentă într-o dictatură militară a unei democrații de a cărei rezistență nu se îndoia nimeni. Acțiunea e plasată în Dublin și urmărește parcursul unei femei, Eilish, care își vede, rând pe rând, membrii familiei dispăruți sau amenințați cu dispariția. Mai întâi, soțul ei, care lucrează în sindicatul profesorilor, e ridicat sub acuzația că pune în pericol stabilitatea statului. Apoi, tot mai mulți oameni din jur dispar, după cum dispare transparența deciziilor pe care le iau agenții puterii, dispar drepturile garantate, dispare mâncarea, dispare liniștea, dispare siguranța elementară, pe care nimeni din comunitate liniștită a unui mare oraș european nu o putuse pune la îndoială. La putere se instaurează un regim de extremă dreapta, care începe să-și suprime inamicii și să genereze o atmosferă în care întunericul, frica, violența și neîncrederea ajung repere ale realităților zilnice. Eilish, care se trezește singură cu trei adolescenți și un bebeluș, încearcă să-și scoată familia la liman, făcând zilnic pași prin această beznă.
„Cântecul profetului” a luat Premiul Booker în 2023 și e o demonstrație strălucitoare de stil și conștiință analitică, performată de un creator profund preocupat de chipurile prin care tragedia se poate manifesta la nivel colectiv, fără ca nimeni să vadă cu adevărat semnele sau să poată acționa cu adevărat pentru a o împiedica. Este un roman profund poetic, rămânând, în aceeași măsură, unul politic, o emanație a angoaselor care mușcă din mulți dintre noi, fie că citim sau nu ficțiune.
recomandată de
Deși nu este o carte nouă, aș vrea sa recomand „Lumea de ieri” a lui Stefan Zweig (Editura Humanitas). Cartea este un fel de jurnal al lui Zweig despre prima jumătate de secol XX, până în 1942 când s-a sinucis.
Cartea debutează în liniștea sfârșitului de secol XIX vienez, cel puțin pentru oamenii și clasele sociale cărora Zweig le aparținea. Totul avea sens, direcție, piloni de stabilitate. Cartea lui Zweig descrie memorabil cum această lume se prăbușește în tumultul celor două războaie mondiale, al nazismului și comunismului, marii crize economice din 1929 și a tuturor tensiunilor sociale, politice și culturale care compun fundalul acestor evenimente.
Cartea este relevantă astăzi pentru că eu cred că traversăm un moment similar. O întreagă lumea se prăbușește și alta îi va lua locul în Occident, dar din mijlocul și interiorul pereților care se clatină este greu să vezi ce aduce viitorul.
recomandată de
„Laptele fierbinte” de Deborah Levy (Editura Litera) nu e o carte care se lasă citită liniștit.
E o coastă toridă, o clinică nehotărâtă între real și fantasmă, o mamă și o fiică prinse într-un dans de dependență și furie reținută.
Levy scrie tăios și straniu. Ca și cum ar despica fiecare gest de iubire cu un bisturiu lent.
Și, pentru că nu pot să mă abțin, vă spun și despre altceva: romanele de crime ale mamei mele, Tony Mott, pe care am norocul să le citesc înaintea celorlalți cititori. Nimic nu egalează bucuria de a păși prima într-o poveste despre enigme, crime și adevăruri ascunse.
Dacă e ceva în care cred fără rezerve, e că lumea s-ar salva mai întâi printr-un lucru simplu: să citim mai mult.
recomandată de
Le recomand cititorilor Panorama.ro cartea „Cum să înfrunți un dictator”, scrisă de jurnalista (laureată a Premiului Nobel) Maria Ressa, apărută în România în traducerea jurnalistei Mona Dîrțu, la ZYX Books.
De ce? Iată cinci argumente, sper convingătoare:
1/ Pentru că jurnalismul corect este doar prima victimă.
Ressa avertizează corect în cartea ei că: „Fără fapte, nu există adevăr. Fără adevăr, nu există încredere. Iar fără toate trei, nu mai avem realitate comună, iar democrația, așa cum o știm — și toate eforturile umane semnificative — sunt moarte.”
Într-o epocă dominată de social media, în care algoritmii privilegiază emoția în locul adevărului, jurnalismul devine un bastion esențial al realității.
Cartea este un bun reminder de a nu crede în propaganda care ne spune că mai multă informație înseamnă o mai bună informare și o foarte utilă „libertate de exprimare”.
E exact pe dos: sufocată de algoritmi, informația de interes public devine irelevantă. Și așa se nasc dictaturile, profitând de democrațiile care nu mai pot funcționa coerent în societăți divizate.
2/ Pentru că tehnologia folosită în scopul opus intereselor unei societăți democratice ne fură libertatea, pe „nesimțite”.
Ressa, care la început a colaborat cu Facebook (aici, mă simt vizat si eu, cât se poate de direct), arată cum entuziasmul ei s-a transformat în oroare când platformele au devenit arme ale manipulării.
„Ceea ce vedem este moartea democrației printr-o mie de tăieturi” — câte o mică renunțare, câte o mică minciună, până când nu mai rămâne aproape nimic.
3/ Pentru că situația din Filipine este un avertisment si pentru România.
Ascensiunea naționalismului, atacurile asupra presei libere și discursurile anti-NATO și anti-UE din România de azi amintesc de traseul Filipinelor sub dictatorul Duterte.
Ressa ne amintește că „tăcerea este complicitate, pentru că tăcerea înseamnă consimțământ.” Citiți cartea și veți avea un șoc: seamănă “by the book” (so to speak…) cu ce ni se întâmplă si nouă.
4/ Pentru că democrația poate fi răsturnată chiar „în numele” justiției.
Un exemplu: cartea subliniază o realitate amară: „Nu există tiranie mai mare decât cea comisă sub scutul legii și în numele dreptății.”
Când liderii folosesc legea pentru a înăbuși libertatea, fără o presă curajoasă sau cu o presă transformată în agenție de comunicare publică pentru politicieni, nu mai există apărare.
Cartea ne învață cum să deosebim, în „gălăgia algoritmică” permanentă, jurnalismul onest de manipulare și comunicare comercială.
5/ Pentru că lupta pentru democrație a devenit acum și lupta pentru a înțelege ce (mai) e, de fapt, jurnalismul.
Experiența Mariei Ressa nu este doar despre Filipine — este despre fiecare loc unde adevărul este relativizat (mai nou, o chestiune devenită strategie „oficială” de comunicare a Casei Albe).
„Amuzant” aici: Ressa a spus, recent, că SUA nu știu cum să se apere de dictatură pentru că, din fericire pentru istoria sa — și din nefericire pentru acest moment istoric — nu a avut încă de-a face cu una.
În concluzie, cartea este un ghid de supraviețuire a democrațiilor din întreaga lume, prin ochii unui jurnalist onest (o „specie” tot mai rară), dar și o chemare la acțiune. Tăcerea nu ne va salva. Înțelegerea problemei și, mai ales, acțiunea, da.
Tăcerea e complicitate.
