Până să votăm un președinte, cum facem să ne alegem iar pe noi? Mic ghid de reparat rupturile dintre români

România democrată se confruntă cu cea mai mare criză din istoria sa, de când Curtea Constituțională (CCR) a decis, pe 6 decembrie, anularea turului 1 al alegerilor prezidențiale, invocând documentele desecretizate din Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT) despre o operațiune pregătită din timp, în favoarea candidatului Călin Georgescu, prin ingerința unui actor statal străin.

După o campanie care ne-a dezbinat mai mult ca oricare alta, ziua în care ar fi trebuit să știm numele următorului președinte ne găsește într-o neliniște profundă și cu multe întrebări și dezamăgiri. Există și multă neîncredere – întâi în instituțiile statului, dar și în cei din jurul nostru: vecini, colegi, rude.

În această atmosferă de tensiune și confuzie, până și Wikipedia a restricționat posibilitatea de editare a paginii legate de alegerile prezidențiale de la noi.

Nu știm când vor fi următoarele alegeri prezidențiale, nu mai știm nici cine vor fi candidații. Dar ne permitem oare să așteptăm până atunci pentru a ne împăca unii cu alții? Putem să lăsăm rănile din actuala campanie să stea deschise și cangreneze, poate, în următoarea?

Următoarea perioadă se va arăta decisivă pentru societatea română, iar unul din elementele-cheie va fi tocmai ce ne-a lipsit în criza electorală: o comunicare transparentă și competentă.

CCR e doar cea mai recentă instituție care nu a comunicat eficient și, drept urmare, decizia anulării alegerilor „nu a avut deloc darul nici să liniștească, nici să genereze încredere, nici să justifice într-o manieră publică decizia”, explică Emanuel Socaciu, prodecanul Facultății de Filosofie, din cadrul Universității din București. Socaciu e axat în cercetare pe etică aplicată, etică și economie, filosofia științelor sociale și istoria ideilor politice.

Într-o discuție cu Panorama, profesorul vorbește despre punctul de cotitură în care ne aflăm, despre lucrurile pe care atât cetățenii, cât și instituțiile trebuie să le facă în următoarea perioadă, precum și despre pericolul normalizării violenței în politica românească.

Se caută: consens parțial

Panorama: N-am mai ales un președinte pe 8 decembrie. Tensiunea din societate, pe care mulți o sperau încheiată după această dată, se prelungește. Nu putem aștepta până peste cine știe câte luni pentru a relua legăturile între oameni. Cum facem să ne alegem pe noi acum, să ne împăcăm unii cu alții și cu situația istorică în care ne aflăm?

Emanuel Socaciu: E o întrebare grea. Cred că va depinde foarte mult de felul în care se vor raporta actorii politici, mai ales partidele. Pentru că unul din riscuri este o eventuală întoarcere la tipul de comportament dominant în ultimii șase-șapte ani. Riscul este să se piardă și bruma de încredere și de mobilizare a votanților pro-europeni. În al doilea rând, cred că va depinde foarte mult de rezultatul și de ceea ce se va putea comunica public din rezultatul anchetelor penale. Astea ar fi cele două elemente la nivel practic.

La nivel mai filosofic, l-aș aduce în discuție pe John Rawls (filosof american –n.r.), care arată cum stabilitatea unei democrații liberale este dependentă de existența a ceva ce el numea „consens prin suprapunere parțială” (overlapping consensus). Asta nu înseamnă că toți trebuie să fie de acord cu toate, evident, ci mai curând că democrația presupune existența unor suprapuneri parțiale ale opțiunilor valorice. Voi fi de acord cu tine pe o temă economică, de acord cu Ana legat de o opțiune socială, de acord cu Gelu privind o posibilitate de politică externă etc. Și în același timp, voi fi în dezacord cu fiecare dintre voi.

Dar efectul cumulat al tuturor acestor relații, credea Rawls, este un minim grad de împărtășire a unor valori fundamentale. Acesta dispare dacă nu mai vedem acordurile, ci doar dezacordurile. Cum putem recrea astfel de consensuri parțiale? Nu știu foarte bine, dar cu siguranță nu o vom face dacă nu ne propunem asta.

Ne pierdem punțile care țin societatea laolaltă

Panorama: Nu avem la acest moment o democrație prea stabilă, suntem dominați de furie, de polarizare. Cum afectează ele identitatea individului? Suntem în această perioadă definiți mai mult de apartenența la o tabără decât de propriile valori?

Emanuel Socaciu: Cercetările unor autori ca Jonathan Haidt sau Joshua Greene în domeniul psihologiei morale și politice sugerează că tribalismul este extrem de puternic.

De aceea, e important, mai ales pentru electoratul, să spunem, mai cultivat – pentru că, de exemplu, majoritatea covârșitoare a celor cu studii superioare o votau pe Lasconi – să încerce deschiderea unor căi de comunicare cu cei care au votat pentru opțiunea „suveranistă”. Pentru că majoritatea nu au votat așa pentru că sunt legionari sau pentru că își doresc dictatură, ci mai curând dintr-un reflex antisistem.  Și din existența unor informații greșite despre candidat, cum ar fi că e un economist de geniu.

Problema cea mai mare este că pierdem punțile de legătură între camerele de ecou în care ne aflăm fiecare dintre noi, iar în lipsa lor rămâne prea puțin care să ne țină societatea laolaltă. Condescendența, perorația superioară, vorbirea unii la alții, toate acestea cred că sunt contraproductive și în campaniile electorale, dar devin dezastruoase dacă se prelungesc în perioada politicii „normale” dintre alegeri, așa cum au arătat-o din plin, din nefericire, ultimii opt-zece ani.

Am avut în ultimii ani episoade violente în democrații consolidate ca cea din SUA sau Franța, iar în istoria foarte recentă a României am reușit să evităm la mustață, aproape miraculos, riscul unor degenerări violente (10 august, pentru a da un singur exemplu). Faptul că mulți susținători ai partidelor „suveraniste” se revendică explicit de la mișcările interbelice, ce adoptau programatic violența politică, este în sine terifiant.

Panorama: Dumneavoastră cu ce gânduri rămâneți după decizia CCR?

Emanuel Socaciu: Nu comentez decizia CCR în sine, nu sunt jurist, nu am competența asta, probabil că nici nu s-au făcut publice toate argumentele care au dus la această decizie. Însă, chiar dacă decizia e justificată, tot ce s-a întâmplat de luni până vineri, în perioada care a dus la decizie, atât ca acțiune și comunicare a Curții Constituționale, cât și din partea celorlalte instituții ale statului, nu a avut deloc darul nici să liniștească, nici să genereze încredere, nici să justifice într-o manieră publică decizia.

Indiferent cum evaluăm rezultatul deciziei CCR, felul în care s-a văzut întregul proces a fost foarte rău. Adică s-a văzut într-o manieră care nu generează încredere, nici chiar pentru cei care înțeleg că în acest moment era o decizie care poate trebuia luată. Nu știu dacă trebuia luată. Dar procesul, cum s-a văzut în presă, a fost informal, era o discuție. Nu era o ședință formală, regulată, în care să se ia decizii. Deci toate elementele de tipul ăsta fac ca foarte multă lume să aibă probabil îndoieli serioase cu privire la proces și un exemplu de degradare a vieții democratice chiar în decizia care era menită să salveze viața democratică.

Costul moral provocat de decizia CCR

Panorama: Deci ăsta e costul moral pe care trebuie să-l suportăm.

Emanuel Socaciu: Da, costul moral este nu că s-a anulat scrutinul, că se poate întâmpla, ci faptul că întregul proces care a dus la anularea scrutinului nu a fost de natură să genereze încredere pentru niciuna dintre tabere.

Panorama: Ce consecințe produce acest lucru în rândul cetățenilor, mai ales în ceea ce privește raportarea la vot?

Panorama: Va duce acest moment electoral istoric și la scăderea importanței pe care o acordă românii votului?

Emanuel Socaciu: E una dintre consecințele plauzibile, dar nu e o predicție, pentru că de acum până la următorul vot se pot întâmpla foarte multe lucruri care să ridice din nou miza și importanța. De asta spun că e foarte important ce va rezulta ca și comunicare publică, ca informații la dispoziția publicului din aceste anchete penale. Pentru că dacă nu rezultă mare lucru din ele, atunci pentru cei care ar fi votat Călin Georgescu este dovada supremă că a fost un aranjament, că a fost un abuz, iar în cealaltă parte va fi un efect de furie. Niciun efect nu e bun.

Cel mai important e ca ancheta să ducă la descoperirea adevărului, indiferent care ar fi el. Dacă adevărul este că dovezile nu sunt puternice și suficiente, e important ca și public să se comunice adevărul, cred eu. Cu toate consecințele. Adică ar fi mai grav să fie ascuns.

Cum ne redobândim încrederea: problema teoriilor conspirației

Panorama: Vedem că decizia CCR a alimentat și teoriile conspirației, care nu fac decât să lărgească și mai mult falia dintre cetățeni. Există vreo „imunizare” care poate fi făcută în acest sens?

Emanuel Socaciu: E prea repede ca să putem decanta, după părerea mea. Ieri (8 decembrie, n.r.) era ziua în care ar fi trebuit să se întâmple alegerile, așa că, de ambele părți, lumea e surescitată. Iar oamenii surescitați spun multe. Cred că un răspuns la întrebarea asta îl vom avea peste trei săptămâni, o lună, odată cu începutul noii campanii.

Nu cred că va exista un candidat comun, pentru că raționalitatea individuală, raționalitatea vieții partid nu duce în zona asta. 

Dacă procesul de selecție e unul care arată democratic și poate să repare un pic deficitul de încredere, atunci s-ar putea să nu fie atât de rău. Unul din motivele pentru care Georgescu a luat atât de mult în turul întâi este că majoritatea votanților probabil că au fost în situația în care au ajuns la concluzia că n-au cu cine vota.

Panorama: În fața unor votanți cu încrederea atât de zdruncinată în vot, aducerea unui candidat „proaspăt”, să-i zicem, nu ar alimenta și mai mult conspirațiile și faliile dintre cetățeni?

Nu știu care ar fi asta, iarăși. E ușor de spus în teorie ce ar trebui să facă alții, mai greu când trebuie să faci.

Pentru că avem o precaritate evidentă și nemaiîntâlnită în istoria noastră postcomunistă a candidaților partidelor mainstream.  Din păcate, nici doamna Lasconi, nici domnii Ciolacu și Ciucă, fiecare din motive diferite, nu au un profil care să mobilizeze și să angajeze pozitiv și în masă alegătorii. Sigur, au adunat niște voturi de la nucleele dure de votanți PNL, USR sau PSD sau au beneficiat de votul strategic, bazat pe o predicție a șanselor de a ajunge în turul doi, dar din cauza neajunsurilor evidente ale fiecăruia, nu au reușit să genereze sprijin autentic extins. Ba mai mult, au creat mai curând o reacție negativă, de tipul „ ditamai partidele, și asta e tot ce au găsit, înseamnă că sunt chiar vai de ei”. Alegătorii care au simțit așa erau deja cu un picior deasupra liniei anti-sistem, au mai avut nevoie doar de un mic ghiont pe TikTok ca să o treacă.

Dar asta mi se pare că e foarte important pentru diminuarea riscului la alegerile din primăvară: cum vor proceda partidele europene la nominalizarea noilor candidați.

Partidele trebuie să înțeleagă că nu mai e business as usual

Panorama:  Care ar fi scenariul cel mai negru din acest punct de vedere?

Săptămâna trecută, simțeam nevoia, terapeutic, să să recitesc Anthony Downs, „An Economic Theory of Democracy” (O teorie economică a democrației). Și prin capitolul în care discută de sistemele pluripartite, deci nu de sistemele bipartite ca SUA, Anglia, ci de cele care în mod automat vor duce întotdeauna la coaliție,  el argumentează acolo că acest pluripartitism are built-in (integrat – n.r.) un soi de stimulent pentru votul irațional.

El zice că diferența e că într-un sistem bipartit, votul este un vot pentru formarea guvernului. Adică, votez cu republicanii în speranța că vor câștiga și vor face guvernul. Și știu exact cam ce vor face. Pe când, într-un sistem multipartit, votez cu unii, dar nu știu prea multe. Dacă sunt un votant de centru, votez cu un partid de centru, votez cu PNL în 2020. Dar nu știu ce va face, nu știu dacă se va alia cu USR sau cu PSD. Nu știu ce va rezulta ca aritmetică de coaliție. Și atunci el zice că alegerile din sistemele multipartite arată mai mult ca preference polls, ca un soi de sondaje privitoare la preferințe, decât ca un mecanism de alegere a viitorului guvern. Adică votul e mai curând expresiv.

Despre Emanuel Socaciu 

Este conferențiar și prodecan la Facultatea de Filosofie, Universitatea din București. Este, de asemenea, co-fondator și fost director al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată (www.ccea.ro). Printre cursurile pe care le susține se numără etică aplicată, etică și economie, filosofia științelor sociale și istoria ideilor politice.

Este și coordonatorul programului masteral de ,,Filosofie, politică și economie”, înființat în 2017 și premiat de Senatul Universității București, pentru ,,Cel mai inovator program universitar/post-universitar din domeniul științelor umaniste”.