Alegeri în Bulgaria: Filmul unei crize politice de proporții și câteva scene pe care le are în comun cu România

Niciuna din reprizele de alegeri care s-au scurs din aprilie 2021 nu a scos la iveală un partid cu suficiente voturi pentru o coaliție cu doi jucători cu viziuni similare pe tema corupției sau a geopoliticii (pro-Vest sau pro-Rusia), principalele falii în funcție de care se împarte politica bulgară. 

„Înainte de asta, era mai ușor (să faci coaliție, n.r.), pentru că erau puncte în jurul cărora se putea crea consens. Guvernele au avut mereu în centru GERB, dar după trei astfel de guverne, e o nemulțumire uriașă la nivelul populației în ceea ce-l privește pe Borisov, iar partidele care erau împotriva GERB nu pot face un guvern anti-GERB”.

A fost o încercare de coaliție de nevoie, între GERB și proeuropeni, cu planul unei rocade pe modelul actual al coaliției PSD-PNL. Dar când să se facă rocada, a picat guvernul și s-au organizat noi alegeri. „Acest guvern scurt de nouă luni s-a prăbușit tocmai când ar fi urmat să aibă loc adevăratele schimbări concrete împotriva corupției politice și a statului profund”, punctează Vesselin Stoynev.

El amintește cum, în 2021, progresiștii anticorupție ieșiți din mișcările de protest erau pe val. Ajunși la putere, au făcut greșeli, au dezamăgit (așteptările erau mari) și au scăzut la alegerile următoare. Scenariul ne va suna cunoscut: tehnocrații (așa-zișii „harvardiști” cu educație occidentală și parcursuri profesionale impresionante până să intre în politică) n-au știut cum să se descurce în jungla politică bulgară. 

„Aceste formațiuni politice erau totuși prea populiste și/sau lipsite de experiență pentru a forma un guvern”, spune Vesselin Stoynev.

Nu au reușit nici să comunice eficient cu publicul, a cărui încredere au început s-o piardă repede. Pentru paralela românească, citiți această analiză Panorama despre ascensiunea și prăbușirea USR, partidul născut din mișcarea românească anticorupție.

În tot acest timp, Boiko Borisov a făcut ce știa el mai bine: pe modelul maghiarului Viktor Orban, a jucat la toate capetele și a exploatat toate fricile – ale partenerilor externi, ale bulgarilor care se temeau de ruși, ale celor care se temeau de instabilitate și de Vest. Faptul că nu s-au dezis de Borisov rămâne o critică majoră la adresa președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, și a familiei politice din care face parte, cea a Popularilor Europeni, al cărei membru rămâne GERB-ul bulgar.

Déjà-vu

Felul în care a fost deturnată și stoarsă de energie mișcarea de protest din Bulgaria a fost, de fapt, o reluare mai abilă a ceea ce s-a mai întâmplat și deceniul trecut.

În 2013-2014, a avut loc un alt episod de proteste în Bulgaria. Așa a căzut, de fapt, întâiul guvern condus de Boiko Borisov și de GERB.

La fel cum și acum pare lipit de vârful puterii politice, Borisov nu a stat nici atunci prea mult timp departe de fotoliul de prim-ministru. S-a întors în 2014, a mai demisionat în 2017, pentru a reveni, la câteva luni distanță, în funcție.

Elementul rusesc

De altfel, în toată această criză, elementul rusesc e esențial. Și la nivel de cauze, și de efecte. Pentru a-l înțelege, dăm filmul înapoi. Îl derulăm nu în aprilie 2021, ci chiar cu trei decenii în urmă, pentru un scurt context istoric. 

În anii ‘90, la fel ca în România, fostele elite comuniste au fost cele care au preluat puterea. S-a dovedit, cum s-a întâmplat și la noi, cel mai fertil teren pentru corupție. În Bulgaria, ea a fost alimentată de Rusia, mai ales după 2000. Asta pentru că vorbim de o țară cu puternice tendințe rusofile.

Odată cu ascensiunea lui Vladimir Putin și a noului expansionism rusesc, influența Moscovei a crescut foarte mult în Bulgaria, lucru care s-a suprapus cu perioadele aderărilor la NATO și UE.

Kanev amintește de interesele economice ale lui Putin din acei ani.

South Stream, spre exemplu, a fost unul din cele mai răsunătoare proiecte energetice din sudul continentului european. Planurile inițiale au fost anunțate în 2007 și vizau un gazoduct care să transporte gaz din Rusia până în Italia, cu traversarea Mării Negre și cu Bulgaria ca punct de intrare în UE. Proiectul suna atât de bine, că numeroase țări din sud, Balcani și centru au vrut să participe. Liderii politici și oamenii de afaceri roiau în jurul lui Vladimir Putin care, la momentul semnării acordului pentru construcția conductei, în 2009, era premierul Rusiei. Planurile s-au evaporat la finalul lui 2014, după ce Uniunea Europeană a decis să respingă proiectul, ca urmare a anexării ilegale a Peninsulei Crimeea de către ruși.

South Stream avea o miză uriașă pentru Putin, pentru că rivaliza cu răposatul Nabucco, o conductă care trebuia să ofere alternativa la gazul rusesc. Proiectul a fost evocat prima dată în 2002 și urma să fie construit pe teritoriul Turciei, Bulgariei, României, Ungariei și să ajungă în Austria. Sursele de gaz ar fi trebuit să fie Irak, Azerbaidjan, Turkmenistan și Egipt. Proiectul a fost abandonat și el, în 2013, în favoarea unei rute care ocolește Bulgaria – conductele Trans-Anatoliană și Trans-Adriatică, ce transportă gaz azer către Italia.

Dar tot în perioada în care pica South Stream, adică după anexarea Crimeei, Rusia a devenit și mai activă în Bulgaria, spune Evgeni Kanev.

Războiul din Ucraina și pivotarea spre Vest

În ciuda acestui istoric, războiul din Ucraina a schimbat complet calculele politice din Bulgaria și, implicit, cursul crizei politice. 

Lupta anticorupție a devenit mai puțin importantă, în contextul de criză de securitate. Așa că partidele anticorupție proeuropene au ajuns să dea mâna fix cu sistemul împotriva căruia s-au format și să aibă ca obiectiv de guvernare nu reformele din justiție și redistribuirea puterii în stat, ci mai degrabă stabilitatea, colaborarea cu Vestul și ajutarea Ucrainei. 

Cel mai important lucru, inclusiv în ochii partenerilor externi, era ca Bulgaria să nu alunece de tot sub papucul Moscovei în aceste vremuri tulburi. Și da, dacă exista o majoritate parlamentară, se puteau face și reforme: primele pe listă erau legate de puterile procurorului general și ale președintelui. Deși Bulgaria e republică parlamentară, ceea ce înseamnă că președintele nu e întâiul decident, Rumen Radev a condus, de facto, țara mare parte din ultimii trei ani și jumătate.

„Când a început războiul, în 2022, a apărut o realiniere la nivelul partidelor, de la status quo vs partidele-protest, la partide proruse sau euroatlantiste. Așa au ajuns partidele anti-GERB cu GERB”, spune politologul Dimitar Ganev. „Nu suntem mai proeuropeni sau pro-occidentali, dar e o dinamică a opiniei publice referitoare la Rusia”, adaugă el.

În februarie 2022, luna începerii ofensivei rusești, mai bine de jumătate din bulgari aveau o părere pozitivă despre Rusia și puțin peste o treime, o părere negativă. Un an mai târziu, ponderile se inversaseră, potrivit unei cercetări a institutului sociologic bulgar Trend. 

 „Această dinamică nu e replicată și în interiorul partidelor. Renașterea (extrema dreapta, n.r., top 3 în sondaje, n.r.) e partid prorus cu retorică antioccidentală, anti-UE. Socialiștii sunt împotriva sancțiunilor impuse Rusiei, a ajutorului militar pentru Ucraina, dar nu sunt anti-UE. Și nu și-au schimbat pozițiile”, explică Dimitar Ganev.