Scenarii pentru economia americană și globală, după alegerile din SUA: război economic sau „business as usual”?

Cine este „Regele Tarifelor” pe care vrea Trump să-l copieze

Această dragoste a lui Donald Trump pentru tarife se trage dintr-o fascinație pentru William McKinley, președinte al SUA între 1897 și 1901, supraintitulat „Regele Tarifelor” și considerat unul din părinții protecționismului republican la trecerea în secolul 20. Politicile sale protecționiste, sub formă de tarife și restricții comerciale, au produs o epocă de aur pentru industria americană, o evoluție similară cu ce s-a întâmplat în China, în ultimii 30-40 de ani.

Partidul Republican, la nivel de ADN, este un partid protecționist. A fost pentru mare parte din istoria sa, pe când democrații din sud, la trecerea în secolul 20, voiau comerț liber, pentru că statele sudice erau mari exportatoare. Republicanii au devenit susținători ai comerțului liber abia după 1945, iar de partea globalizării au trecut abia din 1990 încolo.

În acest sens, Trump pare foarte conectat la tradiția protecționistă a secolului 19 și se vede un fel de William McKinley modern. Pe palierul substanței și al viziunii ideologice, Donald Trump pare că încearcă în mod serios să reîntoarcă republicanismul către protecționismul originar. E o formă de republicanism care e atractivă pentru o majoritate a americanilor din inima SUA.

Atracția lui Trump pentru tarife provine și din nevoia pragmatică de a umple cumva groapa bugetară pe care ar crea-o orice noi scăderi de taxe pentru bogați și clasa de mijloc, pe care fostul președinte vrea cu ardoare să le implementeze.

Veniturile bugetare din tarifele instituite la finalul secolului 19 de către McKinley au produs destui dolari cât să amâne implementarea unei taxe federale pe venituri până în 1913.

Problema este că implementarea de tarife pentru scăderea taxelor ar fi o mișcare regresivă, care ar muta povara fiscală de pe plătitorii de taxe pe cei mai săraci dintre americani și pe clasa de mijloc. Adică pe consumatori.

Consumatorii sunt mereu cei care plătesc

În plus, indiferent de numele președintelui, America va cheltui și mai mult pe domeniul militar și al apărării, iar dacă administrația Biden a fost deja foarte agresivă pe partea de cheltuieli bugetare și impuls fiscal – cele mai mari deficite bugetare în lipsa unei recesiuni sau a unui război din istorie –, este foarte probabil ca o administrație Trump 2.0 să fie și mai agresivă.

Pe de altă parte, nu e exclus nici ca o nouă administrație Trump să fie în stare să „reîmprietenească” SUA cu China (pe modelul Nixon 1972), în domeniul comercial. Tarifele vamale sunt, de altfel, o unealtă menită să-i aducă pe chinezi la masa de negociere. Dincolo de efectul negativ inițial al tarifelor, care e de așteptat să nu fie stabilite la 60% din start, Trump ar putea să fie cel care să normalizeze cât de cât relația cu China.

Spre deosebire de Trump, o administrație Harris probabil nu va impune noi tarife vamale nici asupra Chinei și nici asupra UE, ci doar le va menține pe cele aflate în vigoare. Pe de altă parte, o președinție Harris, la fel ca cea a lui Joe Biden, nu pare că va fi capabilă să realizeze niciun fel de noi înțelegeri comerciale cu partenerii săi. Mai mult, riscul unei confruntări serioase cu China, sub forma unei mișcări militare asupra Taiwanului, pare mai substanțial sub o administrație Harris.

De ce? Pentru că liderii chinezi cred că se poate negocia ușor cu Trump, care deja a luat o poziție de non-combat în raport cu China pe tema Taiwanului, insulă autonomă pe care chinezii o consideră teritoriu separatist. Asta deschide o ușă de negociere pentru America, la finalul căreia Taiwanul ar putea intra, mai puternic, sub sfera de influență chineză. Un eventual conflict militar, cu Taiwanul drept miză, ar pune în umbră, ca severitate, orice conflict tarifar dintre SUA și China.

Introducere în Kamalanomics

Pe palierul planurilor economice, nici Kamala Harris nu promite o întoarcere la „ortodoxie” economică.

Într-un discurs susținut pe data de 16 august, Harris și-a detaliat câteva din planurile sale, menite să sprijine clasa de mijloc și să reducă inflația. Vorbim despre o subvenție la achiziția de locuințe printr-un program de tip Prima Casă (25.000 dolari la avans), stimulente fiscale pentru construcția de locuințe destinate familiilor tinere, deduceri de taxe pentru familii (măsură copiată de la JD Vance, estimată să aibă un cost de 1,2 trilioane de dolari pe 10 ani) sau controale pe chirii, prețul medicamentelor și al alimentelor.

Printre rânduri, se înțelege că Harris vrea să reducă inflația prin cheltuirea și mai multor bani publici, printarea și mai multor dolari și plafonări de prețuri la nivel național, plus atacarea corporațiilor pe piețe de consum esențial (bunuri alimentare). Măsuri copiate parcă de la Richard Nixon, implementate în debutul anilor ’70, ce au exacerbat inflația structurală din acea perioadă.

Trump le promite americanilor marea cu sarea și bogaților taxe mai mici

Finalul de an 2025 este important pentru republicani, pentru că atunci vor expira o parte din reducerile de taxe decise în 2017, primul an de mandat al lui Trump. Vorbim despre taxe pe proprietăți și pe venituri – destinate în principal bogaților – și despre un cost fiscal în deficite, pe 10 ani, de 3,4 trilioane de dolari. Cu tot cu zona de corporații, costul fiscal pe 10 ani se ridică la 4,6 trilioane de dolari.

Pe lângă prelungirea acestor măsuri, Trump le-a promis deja șefilor marilor corporații americane reducerea taxării pe companii de la 21% la 15%. Dacă Harris ar câștiga alegerile, mare parte din măsuri probabil vor reintra în vigoare, iar taxarea companiilor va rămâne la același nivel.

Aici intră în scenă tarifele, pentru că Trump vrea să finanțeze gaura bugetară exclusiv prin taxe vamale. Mai mult, într-o vizită în Congres, Trump le-ar fi propus republicanilor înlocuirea tuturor taxelor pe venit din America (pe salarii, câștiguri de capital, etc.) cu bani pe care SUA ar putea să-i primească în urma ridicării unui „zid tarifar”.

Funcționează zidul contra China?

Economia și afacerile globale sunt acum extrem de interconectate și complet diferite față de începutul anilor ’90, când globalizarea făcea primii pași serioși după revoluția neoliberală a anilor ’80 (Reaganism/Thatcherism) și prăbușirea URSS. Nu doar internetul a modificat comerțul internațional, cât mai ales intrarea Chinei în Organizația Mondială a Comerțului (OMC), în 2001, care a dus la un declin masiv al job-urilor din industria americană, relocate în China.

Plecarea capacităților industriale în China a produs surplusuri comerciale imense în favoarea țării asiatice, în special în relație cu Statele Unite, cu care surplusul devine tot mai mare, în fiecare an. Acest dezechilibru în balanța comercială este unul din cele mai frecvent invocate argumente, în SUA, în favoarea protecționismului pe relația cu China.

Statisticile americane arată nu doar că sancțiunile s-au înmulțit în ultimii ani, ci că administrația Biden a impus semnificativ mai multe sancțiuni internaționale decât administrația Trump. Inclusiv restricții comerciale pe tehnologie și componente AI, așa-numita tehnologie a viitorului unde SUA domină, la nivel global, în termeni de calitate, impact și dezvoltare.

Mai mult, politicile industriale ale țărilor cu care America face comerț sunt parțial responsabile (indirect, pe canalul comercial) pentru nivelul șomajului din SUA și al competitivității industriei americane. Multe alte aspecte și condiții economice din America, printre care și nivelul dobânzilor, sunt dictate de condițiile globale și de politicile industriale ale țărilor cu care SUA fac comerț. Ideea că guvernul american are un control absolut asupra condițiilor economice interne, fără restricții pe mișcarea capitalului, este un produs al imaginației trumpiste.

Într-adevăr, Statele Unite înregistrează în fiecare an deficite comerciale masive, dar asta pentru că SUA sunt cel mai mare consumator global. Nu doar cumpără bunuri ieftine produse de alte țări, dar multe firme americane produc peste hotare și apoi vând americanilor. Țările de la care SUA cumpără bunuri ieftine investesc înapoi dolarii în active supraapreciate, prin sistemul financiar american, în beneficiul Americii, care absoarbe profiturile internaționale. În prezent, undeva la jumătate din surplusurile comerciale internaționale – marele inamic al lui Donald Trump – se întorc în sistemul financiar și economic al SUA.

Mai mult conflict global în viitor?

Faptul că în anii ’70 au existat multiple șocuri petroliere nu este o coincidență. La fel, nici inflația masivă din perioada respectivă nu a fost un fenomen independent. Dacă ne uităm la anii ’70 dintr-o perspectivă simplistă, am putea spune că inflația respectivă a fost produsă de trei lucruri: politica fiscală (programele Great Society ale administrației lui Lyndon Johnson), războiul din Vietnam și șocurile petroliere.

Doar că cele trei sunt de fapt același lucru. Șocurile petroliere și conflictele geopolitice sunt o funcție a protecționismului și tranziției de la un mediu colaborativ de tip „business first” la o abordare dominată de competiție strategică. O abordare dominantă și acum, în care America spune că vrea să aibă grijă în special de propria populație: „America First”.

Asta duce la mai mult conflict internațional, mai multe șocuri petroliere sau pe alte materii prime – țările utilizează în interes propriu toate pârghiile de putere pe care le au la îndemână, fie că vorbim de cupru ori petrol, fie că vorbim despre controlul cererii, al ofertei sau al prețului – și la o politică fiscală și mai expansionistă. Toate înseamnă o inflație mai mare.