Scenarii pentru economia americană și globală, după alegerile din SUA: război economic sau „business as usual”?
Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici
Statele Unite ale Americii sunt cea mai mare economie a lumii și consumatorul global numărul unu. Asta înseamnă că ce se întâmplă în SUA, din punct de vedere electoral, setează tonul comerțului în lume, al relațiilor internaționale și al economiei globale pentru cel puțin patru ani. Iar asta se întâmplă acum într-un context de protecționism economic, dublat de populismul intensificat de contextul electoral, care, cumulate, creează un mix cu potențial foarte toxic.
Mai mult: turbulențele actuale nu se vor liniști indiferent care din candidați câștigă. Ce vor decide alegerile americane e dacă țara o va lua sau nu pe drumul unui război economic sau dacă va continua, cu ușoare reinterpretări, direcția economică din ultimii ani, inclusiv valul de măsuri protecționiste.
- Cele mai comune caracteristici ale perioadelor populist-protecționiste sunt alegerile strâns disputate, confruntările globale, deglobalizarea, inflația mare și cheltuielile guvernamentale ieșite de sub control. Politicienii folosesc îndatorarea pentru a atrage votanți.
- Planurile economice ale unei administrații Trump 2.0 ar produce un șoc de ofertă inflaționist, război economic, dobânzi mari și volatilitate în piețele financiare. Și planurile economice ale Kamalei Harris au fost criticate drept populiste.
- În ultimii doi ani, s-au implementat peste 3.000 de măsuri protecționiste pe comerț, de cinci ori mai mult decât media normală. Avansul economic al lumii este fundamentat de comerțul liber, iar economiile mari, deschise, bazate pe comerț, precum cea europeană, au cel mai mult de suferit de pe urma protecționismului.
- Cu toate tarifele vamale și activismul anti-China din lume, chinezii au cel mai mare surplus comercial din istorie. Administrația democrată de la Washington a pus și mai multe sancțiuni de export asupra Chinei, care face acum mai multe investiții în capacități industriale decât tot restul lumii.
- Protecționismul și naționalismul economic devin, ușor-ușor, tema dominantă a ciclului actual.
Abonează-te la newsletter, ca să nu uiți de noi!
Și unii, și alții. Virajul populist din SUA
Nu doar că ambele partide americane au devenit populiste, dar au ajuns chiar să își copieze măsurile. Un exemplu sunt tarifele comerciale impuse de administrația Trump și păstrate în vigoare de administrația președintelui Joe Biden.
Atât democrații, cât și republicanii propun versiuni de protecționism pe plan internațional, iar pe plan intern vin cu măsuri menite exclusiv să atragă votanți (fără taxe pe bacșișuri, cea mai recentă măsură copiată de campania Harris de la Donald Trump) și ceea ce americanii numesc „bigger government”. În limba română, un stat maximal care să dirijeze ce se întâmplă în economie.
Vorbim despre o culme a schimbărilor culturale și politice din ultimii 20 de ani în America, în special post-2008.
În anii ‘90, democrații erau populiștii, poziție abandonată pentru a deveni partidul elitelor educate, cu platforma economică „trickle-down economics”.
Grație progresiștilor de tip Bernie Sanders și Elizabeth Warren, partidul a virat înapoi spre stânga și spre populism. În același timp, republicanii s-au transformat din partidul bogaților, al „big business” și al responsabilității fiscale (măcar la nivel de discurs politic) într-o struțocămilă populistă, care deși și-a păstrat etosul (taxele mici pentru bogați și conservatorismul social), a tras și el spre stânga spectrului politic, promovând cheltuieli bugetare masive în favoarea votanților săi.
Desigur, există diferențe între populismul progresist de tip Harris (Biden)/Walz și populismul conservator de tip Trump/JD Vance. Dincolo de aceste diferențe, progresiștii văd problema economică ca una ce ține de distribuția veniturilor în economie (săraci vs. bogați). Statistic, au dreptate – inegalitatea în America a explodat în ultimii 30-40 de ani.
2023
Soluția, din perspectiva democraților, este „poliția capitalismului” imoral. Democrații nu sunt însă dispuși să identifice băncile centrale, axate pe maximizarea PIB și umflarea activelor financiare și imobiliare, ca sursă a problemei bogați vs. săraci.
În același timp, populiști ca Trump sau JD Vance descriu problema prin prisma demolării (economice a) Americii rurale și a clasei de mijloc din statele republicane. Ei nu vor să pună capitalismul „în cătușe”, ci mai degrabă să readucă în inima Americii fabricile plecate în China, de dragul avantajelor comparative și a profiturilor facile, acum 20-30 de ani.
Din acest motiv se concentrează Trump atât de puternic pe tarife vamale, ca unealtă de politică economică. El și republicanii cred cu tărie că tarifele pot redirecționa investițiile sectorului industrial global înapoi în America.
Din anumite privințe, 2024 seamănă cu haoticul an ‘68, când președintele Lyndon B. Johnson a anunțat că nu va mai candida.
Totuși, e posibil ca retragerea din scenă a președintelui Joe Biden să nu faciliteze atât de mult pe cât se vehiculează cursa democraților.
Pentru imaginea de ansamblu și înțelegerea realității electorale din America, trebuie înțeles că matematica Colegiului electoral este foarte dificilă pentru Kamala Harris. Nu e vorba că Harris nu poate să câștige, pentru că lucrurile se pot schimba foarte rapid până în noiembrie. Dar dacă Harris pierde statul-cheie Pennsylvania, șansele sale de victorie ajung la 4%. În schimb, dacă Trump pierde Pennsylvania, șansele sale la președinție rămân de 1:2.
Per total, doar câteva sute de mii de votanți, din câteva state-cheie, vor decide rezultatul acestor alegeri. Vorbim despre Carolina de Nord, Wisconsin, Michigan, Pennsylvania, Georgia, Arizona și Nevada.
Wisconsin, ca exemplu, a fost câștigat în 2016 de Donald Trump la o distanță de doar 25.000 de voturi, dintr-un total de 1.6 milioane și apoi pierdut în 2020, în fața lui Biden, la distanță de 20.000 de voturi. Și celelalte cinci state au fost câștigate cu marje extrem de mici de Biden, în 2020.
Mai departe, dacă Trump câștigă președinția, este aproape imposibil ca democrații – pe baza locurilor care sunt la realegere în noiembrie – să recâștige Senatul. Deci dacă Trump se întoarce la Casa Albă, republicanii, care dețin deja Camera Reprezentanților, vor câștiga și Senatul și, implicit, toate pârghiile politice ale puterii.
Pentru cei care cred că democrații ar putea „fura” Camera Reprezentanților de la republicani: răsturnarea camerei inferioare din Congresul american, de către partidul aflat în minoritate, nu s-a întâmplat în nicio rundă de alegeri în care candidatul prezidențial nu a câștigat președinția.
Asta înseamnă că, dacă Donald Trump va câștiga, va avea un mandat larg.
Acest mandat s-ar cupla formidabil cu decizia istorică a Curții Supreme a Statelor Unite din 1 iulie 2024, care efectiv îi oferă ocupantului fotoliului prezidențial imunitate (aproape) totală în fața legii. Un astfel de cec în alb pentru un președinte ca Trump va schimba dinamica mandatului său, comparativ cu cel anterior.
Mandatul larg, cu putere totală în Congres, imunitate și mai mare în cazul deciziilor executive și un sprijin mult mai mare în rândul bazei sale electorale creează un mediu foarte volatil. Comparativ, o administrație Harris ar fi blocat[ la fiecare pas important de republicani, în Congres.
Citește și:
Cum a deraiat campania electorală din SUA. Marile strategii și greșeli ale lui Trump și Harris, în lupta pentru America
„Sfânta treime” a lui Trump
Dacă va câștiga, Trump va purcede la implementarea „sfintei lui treimi”. Vorbim despre setul de măsuri macroeconomice din așa-numitul curent Trumponomics, care ar putea să creeze schimbări structurale importante pentru ani buni. Același lucru s-a întâmplat și cu măsurile trumpiste din primul mandat, multe din ele fiind menținute sau adoptate de administrația Biden.
Cap de listă aici e protecționismul. Vorbim despre majorarea tarifelor în raport cu întreaga lume și, mai ales, ridicarea unui veritabil zid tarifar în fața comerțului cu China.
În al doilea rând, e reducerea imigrației, care a fost până acum una din cele două valve de eliberare a presiunii inflaționiste din America, alături de exportul inflației prin managementul dolarului. Granițele deschise pentru imigranți au jucat un rol masiv, în SUA, în ținerea sub control a salariilor (cost pentru firme) și implicit a inflației de tip „demand-pull”. Închiderea granițelor riscă să accelereze inflația de pe componenta salarii din SUA.
A treia componentă-cheie din „sfânta treime” este activismul trumpist în raport cu banca centrală americană, Federal Reserve (Fed). O caracteristică distinctivă a administrației Trump este încercarea de influențare a politicii Fed.
Chiar dacă nu s-ar întâmpla imediat, aceasta este intenția vădită a lui Donald Trump, care cel mai tare își dorește ca SUA să funcționeze cu o economie supraturată, dublată de dobânzi mici, totul ca parte din trusa de unelte Trumponomics, definită de mesajul anti-globalist „Make America Great Again”.
Interesul Statelor Unite ale Americii, pe termen scurt, este să „taxeze” întreaga lume și să-și folosească puterea pentru rezultate mai bune, pentru sine, comparativ cu restul națiunilor cu care se află în competiție strategică. Motivul pentru care America are această putere este faptul că mare parte din lume vede SUA drept „răul cel mai mic”, din moment ce oferă protecție, posibilități de negociere și un sistem care permite mișcări libere de capital și comerț liber.
Comparativ cu sancțiunile internaționale, tarifele sunt privite mai pozitiv, deoarece, în cazul acestora din urmă, poți răspunde foarte simplu cu măsuri de retorsiune. Altfel spus, ochi pentru ochi, tarif pentru tarif.
În plus, până acum, SUA chiar au înregistrat rezultate mult mai bune comparativ cu restul lumii. Dar, pe termen lung, efectul este tot erodarea puterii. Retragerea de pe scena internațională și politica „America First”/„Make America Great Again” sunt genul de viziuni care se concentrează exclusiv pe termenul foarte scurt. Cu o bancă centrală activistă de partea sa, Trump ar putea degrada și mai mult încrederea în sistemul actual.
Prețul protecționismului
Caracteristicile cele mai comune ale perioadelor populiste sunt:
- alegerile strâns disputate
- confruntările globale
- deglobalizarea
- inflația mare
- cheltuielile guvernamentale ieșite de sub control, de ambele părți ale spectrului politic, menite să atragă votanți.
Prețul protecționismului, după perioade lungi de comerț liber la nivel global, este aproape întotdeauna plătit de către consumatori. În general, pentru firmele care importă bunuri, practica este să își acopere costurile adiționale cu tarifele majorând prețurile, pentru păstrarea marjelor.
Pe de altă parte, tarifele și, implicit, prețurile în creștere au puterea de a descuraja importurile ieftine. Asta ajută jucătorii locali să își dezvolte afacerile și per total dezvoltă producția internă națională, prin ceea ce în esență este un sprijin guvernamental.
Alte industrii, care depind de input-uri importate, sau industriile care exportă își pierd însă din competitivitate sau sunt lovite de măsuri de retorsiune.
În cazul de față, impactul ar putea fi dublat de o probabilă întărire a dolarului american, care ar scumpi exporturile americane și le-ar face mai puțin atractive. Având însă în vedere calitatea Americii de cel mai mare consumator și inovator mondial, investițiile străine ar putea fi atrase să investească local, pentru a scăpa de tarife.
Donald Trump propune un tarif de 60% pentru toate importurile provenite din China, combinat cu un tarif universal de 10% pe toate celelalte țări (inclusiv țările UE). Asta ar echivala cu un război economic, la care țările țintă vor trebui să răspundă. O rețetă pentru „mama tuturor stagflațiilor” (stagnare economică + inflație).
În cazul primului efect, cel evident, rezultatul ar fi o explozie a inflației la toate bunurile nealimentare provenite din China, principalul partener comercial al SUA. Asta ar reduce venitul disponibil pentru alte categorii de bunuri de consum.
Mai mult, tarifele și măsurile de stimulare monetară la care visează Donald Trump nu doar că ar lovi cel mai dur tocmai traiul zilnic al americanilor de rând, dar ar necesita implementarea de dobânzi mai mari, nu mai mici. Asta ar duce mai departe la un posibil șoc valutar internațional, prin creșterea explozivă a dolarului. Și am vedea stagflație în tot restul lumii. Cel mai probabil, pe plan intern, pentru a contrabalansa impactul negativ, America ar trebui să vină cu alte măsuri de stimulare fiscală doar pentru a ține economia pe linia de plutire.
Media sondajelor de opinie naționale pentru alegerile din SUA, pe 3 septembrie. Totuși, alegerile nu sunt decise, în realitate, așa, ci la nivelul câtorva state-cheie / sursa: New York Times
Cine este „Regele Tarifelor” pe care vrea Trump să-l copieze
Această dragoste a lui Donald Trump pentru tarife se trage dintr-o fascinație pentru William McKinley, președinte al SUA între 1897 și 1901, supraintitulat „Regele Tarifelor” și considerat unul din părinții protecționismului republican la trecerea în secolul 20. Politicile sale protecționiste, sub formă de tarife și restricții comerciale, au produs o epocă de aur pentru industria americană, o evoluție similară cu ce s-a întâmplat în China, în ultimii 30-40 de ani.
Partidul Republican, la nivel de ADN, este un partid protecționist. A fost pentru mare parte din istoria sa, pe când democrații din sud, la trecerea în secolul 20, voiau comerț liber, pentru că statele sudice erau mari exportatoare. Republicanii au devenit susținători ai comerțului liber abia după 1945, iar de partea globalizării au trecut abia din 1990 încolo.
În acest sens, Trump pare foarte conectat la tradiția protecționistă a secolului 19 și se vede un fel de William McKinley modern. Pe palierul substanței și al viziunii ideologice, Donald Trump pare că încearcă în mod serios să reîntoarcă republicanismul către protecționismul originar. E o formă de republicanism care e atractivă pentru o majoritate a americanilor din inima SUA.
Atracția lui Trump pentru tarife provine și din nevoia pragmatică de a umple cumva groapa bugetară pe care ar crea-o orice noi scăderi de taxe pentru bogați și clasa de mijloc, pe care fostul președinte vrea cu ardoare să le implementeze.
Veniturile bugetare din tarifele instituite la finalul secolului 19 de către McKinley au produs destui dolari cât să amâne implementarea unei taxe federale pe venituri până în 1913.
Problema este că implementarea de tarife pentru scăderea taxelor ar fi o mișcare regresivă, care ar muta povara fiscală de pe plătitorii de taxe pe cei mai săraci dintre americani și pe clasa de mijloc. Adică pe consumatori.
Consumatorii sunt mereu cei care plătesc
În plus, indiferent de numele președintelui, America va cheltui și mai mult pe domeniul militar și al apărării, iar dacă administrația Biden a fost deja foarte agresivă pe partea de cheltuieli bugetare și impuls fiscal – cele mai mari deficite bugetare în lipsa unei recesiuni sau a unui război din istorie –, este foarte probabil ca o administrație Trump 2.0 să fie și mai agresivă.
Pe de altă parte, nu e exclus nici ca o nouă administrație Trump să fie în stare să „reîmprietenească” SUA cu China (pe modelul Nixon 1972), în domeniul comercial. Tarifele vamale sunt, de altfel, o unealtă menită să-i aducă pe chinezi la masa de negociere. Dincolo de efectul negativ inițial al tarifelor, care e de așteptat să nu fie stabilite la 60% din start, Trump ar putea să fie cel care să normalizeze cât de cât relația cu China.
Spre deosebire de Trump, o administrație Harris probabil nu va impune noi tarife vamale nici asupra Chinei și nici asupra UE, ci doar le va menține pe cele aflate în vigoare. Pe de altă parte, o președinție Harris, la fel ca cea a lui Joe Biden, nu pare că va fi capabilă să realizeze niciun fel de noi înțelegeri comerciale cu partenerii săi. Mai mult, riscul unei confruntări serioase cu China, sub forma unei mișcări militare asupra Taiwanului, pare mai substanțial sub o administrație Harris.
De ce? Pentru că liderii chinezi cred că se poate negocia ușor cu Trump, care deja a luat o poziție de non-combat în raport cu China pe tema Taiwanului, insulă autonomă pe care chinezii o consideră teritoriu separatist. Asta deschide o ușă de negociere pentru America, la finalul căreia Taiwanul ar putea intra, mai puternic, sub sfera de influență chineză. Un eventual conflict militar, cu Taiwanul drept miză, ar pune în umbră, ca severitate, orice conflict tarifar dintre SUA și China.
Introducere în Kamalanomics
Pe palierul planurilor economice, nici Kamala Harris nu promite o întoarcere la „ortodoxie” economică.
Într-un discurs susținut pe data de 16 august, Harris și-a detaliat câteva din planurile sale, menite să sprijine clasa de mijloc și să reducă inflația. Vorbim despre o subvenție la achiziția de locuințe printr-un program de tip Prima Casă (25.000 dolari la avans), stimulente fiscale pentru construcția de locuințe destinate familiilor tinere, deduceri de taxe pentru familii (măsură copiată de la JD Vance, estimată să aibă un cost de 1,2 trilioane de dolari pe 10 ani) sau controale pe chirii, prețul medicamentelor și al alimentelor.
Printre rânduri, se înțelege că Harris vrea să reducă inflația prin cheltuirea și mai multor bani publici, printarea și mai multor dolari și plafonări de prețuri la nivel național, plus atacarea corporațiilor pe piețe de consum esențial (bunuri alimentare). Măsuri copiate parcă de la Richard Nixon, implementate în debutul anilor ’70, ce au exacerbat inflația structurală din acea perioadă.
Trump le promite americanilor marea cu sarea și bogaților taxe mai mici
Finalul de an 2025 este important pentru republicani, pentru că atunci vor expira o parte din reducerile de taxe decise în 2017, primul an de mandat al lui Trump. Vorbim despre taxe pe proprietăți și pe venituri – destinate în principal bogaților – și despre un cost fiscal în deficite, pe 10 ani, de 3,4 trilioane de dolari. Cu tot cu zona de corporații, costul fiscal pe 10 ani se ridică la 4,6 trilioane de dolari.
Pe lângă prelungirea acestor măsuri, Trump le-a promis deja șefilor marilor corporații americane reducerea taxării pe companii de la 21% la 15%. Dacă Harris ar câștiga alegerile, mare parte din măsuri probabil vor reintra în vigoare, iar taxarea companiilor va rămâne la același nivel.
Aici intră în scenă tarifele, pentru că Trump vrea să finanțeze gaura bugetară exclusiv prin taxe vamale. Mai mult, într-o vizită în Congres, Trump le-ar fi propus republicanilor înlocuirea tuturor taxelor pe venit din America (pe salarii, câștiguri de capital, etc.) cu bani pe care SUA ar putea să-i primească în urma ridicării unui „zid tarifar”.
Funcționează zidul contra China?
Economia și afacerile globale sunt acum extrem de interconectate și complet diferite față de începutul anilor ’90, când globalizarea făcea primii pași serioși după revoluția neoliberală a anilor ’80 (Reaganism/Thatcherism) și prăbușirea URSS. Nu doar internetul a modificat comerțul internațional, cât mai ales intrarea Chinei în Organizația Mondială a Comerțului (OMC), în 2001, care a dus la un declin masiv al job-urilor din industria americană, relocate în China.
Plecarea capacităților industriale în China a produs surplusuri comerciale imense în favoarea țării asiatice, în special în relație cu Statele Unite, cu care surplusul devine tot mai mare, în fiecare an. Acest dezechilibru în balanța comercială este unul din cele mai frecvent invocate argumente, în SUA, în favoarea protecționismului pe relația cu China.
Statisticile americane arată nu doar că sancțiunile s-au înmulțit în ultimii ani, ci că administrația Biden a impus semnificativ mai multe sancțiuni internaționale decât administrația Trump. Inclusiv restricții comerciale pe tehnologie și componente AI, așa-numita tehnologie a viitorului unde SUA domină, la nivel global, în termeni de calitate, impact și dezvoltare.
Mai mult, politicile industriale ale țărilor cu care America face comerț sunt parțial responsabile (indirect, pe canalul comercial) pentru nivelul șomajului din SUA și al competitivității industriei americane. Multe alte aspecte și condiții economice din America, printre care și nivelul dobânzilor, sunt dictate de condițiile globale și de politicile industriale ale țărilor cu care SUA fac comerț. Ideea că guvernul american are un control absolut asupra condițiilor economice interne, fără restricții pe mișcarea capitalului, este un produs al imaginației trumpiste.
Într-adevăr, Statele Unite înregistrează în fiecare an deficite comerciale masive, dar asta pentru că SUA sunt cel mai mare consumator global. Nu doar cumpără bunuri ieftine produse de alte țări, dar multe firme americane produc peste hotare și apoi vând americanilor. Țările de la care SUA cumpără bunuri ieftine investesc înapoi dolarii în active supraapreciate, prin sistemul financiar american, în beneficiul Americii, care absoarbe profiturile internaționale. În prezent, undeva la jumătate din surplusurile comerciale internaționale – marele inamic al lui Donald Trump – se întorc în sistemul financiar și economic al SUA.
Mai mult conflict global în viitor?
Faptul că în anii ’70 au existat multiple șocuri petroliere nu este o coincidență. La fel, nici inflația masivă din perioada respectivă nu a fost un fenomen independent. Dacă ne uităm la anii ’70 dintr-o perspectivă simplistă, am putea spune că inflația respectivă a fost produsă de trei lucruri: politica fiscală (programele Great Society ale administrației lui Lyndon Johnson), războiul din Vietnam și șocurile petroliere.
Doar că cele trei sunt de fapt același lucru. Șocurile petroliere și conflictele geopolitice sunt o funcție a protecționismului și tranziției de la un mediu colaborativ de tip „business first” la o abordare dominată de competiție strategică. O abordare dominantă și acum, în care America spune că vrea să aibă grijă în special de propria populație: „America First”.
Asta duce la mai mult conflict internațional, mai multe șocuri petroliere sau pe alte materii prime – țările utilizează în interes propriu toate pârghiile de putere pe care le au la îndemână, fie că vorbim de cupru ori petrol, fie că vorbim despre controlul cererii, al ofertei sau al prețului – și la o politică fiscală și mai expansionistă. Toate înseamnă o inflație mai mare.
Articol editat de Alina Mărculescu Matiș
Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.
Mihai Gongoroi
Cu o experiență de patru ani în presă, Mihai a lucrat la ziarul Bursa și la Mediafax, unde a scris despre economie, bănci centrale și piețe financiare. E pasionat de istorie economică și politică externă și crede că George Carlin e cel mai bun comediant din istoria recentă a comediei.
- Alegeri SUA. Șansele ca miercuri să NU aflăm câștigătorul și o ultimă întrebare: ar putea fi asta surpriza din octombrie?
- Alegeri SUA. Trump și inamicul invizibil, Putin e sunat cu prefix de America și s-a prăjit un Burgergate
- Alegeri SUA. Elon-racheta electorală, acuzații de plagiat și Donald europeanul se molipsește de la Donald americanul
- Cum a deraiat campania electorală din SUA. Marile strategii și greșeli ale lui Trump și Harris, în lupta pentru America