Sfaturile unei experte americane în conflict pentru românii dezbinați de alegeri: „Dacă îi acuzi că sunt extremiști sau ignoranți…”
Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici
Și dacă reluarea alegerilor prezidențiale „nu rezolvă nimic”? Da, vom avea, în sfârșit, un președinte ales. Dar cum facem cu noi? Cum reînvățăm să ne alegem pe noi, să vorbim unii cu alții? Să nu fugim de mesele cu familia extinsă, de teamă că ne vom certa pe politică sau teorii ale conspirației?
Primul pas, spune Amanda Ripley, jurnalistă americană devenită expertă în conflict, este să încercăm să nu-i convingem pe ceilalți că ei greșesc și noi avem dreptate. Chiar și când simțim până în măduva oaselor că așa e.
„Dacă scopul tău este să-i convingi că greșesc, să te cerți cu ei, îți garantez că vor fi mai fermi pe pozițiile lor. Dacă le pui o etichetă, dacă îi acuzi că sunt extremiști sau ignoranți, garantat vor ieși din acea interacțiune mai radicalizați decât erau înainte”.
Iar șansele să facem niște străini să-și schimbe complet o părere sunt aproape zero, spune Amanda Ripley, într-un interviu pentru Panorama.
Autoare de bestseller de pe lista New York Times, contributoare Washington Post și antreprenoare (compania ei se numește Good Conflict), Amanda Ripley a fost recent la București. A participat la conferința de jurnalism The Power of Storytelling, unde a vorbit despre diferența dintre conflictul distructiv și cel sănătos, constructiv.
E o distincție esențială în aceste vremuri. Conflictul în sine nu este problema, spune Ripley, avem nevoie de el. Problema e tipul de conflict dominant, iar acum trăim vremuri de conflict distructiv, cel mai comun dintre ele fiind de tipul „noi versus ei”. E o împărțire a societății, a ideilor, a fricilor în două categorii, una albă, alta neagră, în care e greu și să rostești cuvântul „gri” sau să te întrebi, ca-n iluzia optică virală de acum câțiva ani, ce culoare are o situație. Umilirea oamenilor e unul din lucrurile care alimentează conflictul distructiv.
Venită dintr-o țară care seamănă tot mai mult cu o distopie și unde pare că e nevoie ca de aer de expertiza unor mediatori de conflict, Ripley vorbește și despre așa-zișii „antreprenori ai conflictului”. Sunt cei care creează, întrețin sau inflamează conflicte, pentru propriile interese – clickuri sau rating, în cazul presei; voturi, în cazul politicienilor populiști sau extremiști; atenție și engagement, în cazul rețelelor sociale și al algoritmilor care răsplătesc furia mai mult decât orice altă emoție.
Antreprenorii conflictului se bazează pe nevoia oamenilor de a simți că și ei contează – vezi conspiraționiștii sau influencerii toxici, ca frații Tate sau Dana Budeanu. Iar ca să ieși din conflict distructiv, culmea, nu trebuie să iei măsurile care ți se pot părea intuitive, pentru că se vor întoarce împotriva ta, atrage atenția Ripley.
În loc să te duci spre oamenii care sunt la fel de furioși pe „ceilalți” ca tine, ce-ar fi dacă ai căuta persoane care s-au răzgândit, oameni care nu sunt plini de certitudini? Ce-ar fi dacă am normaliza ideea că e în regulă să nu fii sigur de ceva și de tot?, e îndemnul americancei.
În cea mai recentă carte a ei, există un pasaj despre forțele care au dus la conflictele distructive actuale, care poate avea o semnificație aparte și în contextul nostru, românesc:
„Schimbările tehnologice, evoluțiile demografice, globalizarea, piețele prost reglementate și transformările sociale rapide au produs valuri de anxietate și de suspiciune. Oamenii nu sunt proiectați să gestioneze schimbare într-un asemenea ritm. În cel mai bun caz, senzația e de dezorientare. În cel mai rău, e de amenințare. Așa că vânăm o poveste care să ne explice neliniștea, o modalitate de a recăpăta o brumă de control, în mijlocul haosului. Această nevoie disperată de a găsi o poveste (sau un țap ispășitor) e motivul pentru care e atât de ușor ca lideri oportuniști, părerologi și platforme să exploateze cele mai frecvente fisuri sociale, inclusiv prejudecățile noastre de tot felul”*.
România crizei electorale 2024-2025 nu e doar o țară dintr-o lume care s-a schimbat cu viteză amețitoare în ultimele decenii.
România însăși, cu tranziția ei pe repede-înainte, de la comunism la economia de piață, de la stat periferic la integrare europeană, cu dezvoltarea ei economică accelerată într-un răstimp scurt (salarii cel puțin duble față de 2008, PIB de șapte ori mai mare față de acum 20 de ani, după cum puteți vedea aici), în care însă persistă multe tipuri de sărăcie fără pereche la nivelul UE și încă multă inegalitate, această Românie e o țară care, poate, nu mai știe cine e, după atâtea schimbări la față.
Sau poate, privind doar parte din poveste, am uitat să mai ținem cont că mai sunt și alte personaje – de exemplu, cele care ne-au luat prin surprindere în primul prim tur al prezidențialelor.
„O parte a tragediei din Statele Unite este că politica a devenit prea mare, prea importantă în viața multor oameni. Politica nu ar trebui să fie lucrul după care definești identitatea unui popor”, crede Ripley.
Citiți mai jos interviul cu Amanda Ripley, din care veți afla, printre altele:
- cum arată o paralelă între dezbinarea din societatea americană, în era Trump, și ce trăim noi în România;
- ce întrebări să le punem celor care au alte viziuni politice decât ale noastre;
- trei reguli zilnice, într-o societate aflată în conflict distructiv.
Ești pe grabă? Poți sări direct la ce te interesează:
Scop: înțelege conflictul, nu încerca în zadar să-l rezolvi de fiecare dată
Panorama: Sunteți o persoană a cărei întreagă viață profesională a fost centrată în jurul conflictului. Întâi, ca jurnalist, acum, în calitate de expertă în conflicte, mediatoare și antreprenoare, cu un business construit tocmai pe înțelegerea și rezolvarea conflictelor. Cum vă găsiți speranța, cu această supraexpunere la conflict și la absurdul și deznădejdea cu care vine deseori?
Amanda Ripley: Da, poate fi demoralizant. Dar, într-un mod ciudat, cred că mi s-a părut mai puțin lipsit de speranță odată ce am început să înțeleg mai bine conflictul. Nu mă mai aștept ca el să dispară. Nu mai sunt la fel de preocupată să rezolv conflictele. Sunt mai interesată să încerc să văd despre ce este de fapt un conflict. Și încerc să-mi dau seama dacă putem pivota dinspre situația de conflict distructiv spre un tip de conflict mai sănătos. Deci, într-un fel, este mai puțin enervant decât mi se părea înainte, dar mai trist.
Panorama: În ce fel e mai trist?
Amanda Ripley: Deoarece producem atât de multă suferință inutilă.
Panorama: Dar e oare de ajuns să acceptăm că scopul nu ar trebui să fie să rezolvăm conflictele, ci doar să schimbăm tipul de conflict?
Amanda Ripley: Nu știu dacă este suficient, dar este un prim pas. Este sfâșietor să vezi peste tot în lume conflicte distructive, pentru că poți vedea cum toți o duc mai rău din cauza asta. Există o anumită cantitate de suferință care trebuie să se întâmple în această viață și apoi mai este și suferința pe care o adăugăm noi.
Când suntem acaparați de conflict, ajungem să luăm niște decizii cu adevărat îngrozitoare, iar asta agravează suferința. Așa că, da, cred că este mai trist decât este enervant, în timp ce, odinioară, era doar foarte frustrant să văd conflicte și că oamenii se comportau în moduri care nu aveau sens pentru mine. Mi se părea doar că erau iraționali – desigur, acum îmi dau seama că suntem cu toții iraționali.
Dezbinarea MAGA și paralele cu România
Panorama: Ați venit aici, în România, pentru a vorbi despre conflictul distructiv, tema ultimei dumneavoastră cărți. Ne-ați găsit, probabil, într-una din cele mai conflictuale și tensionate perioade ale noastre de la căderea comunismului. În acest context, date fiind rolul și experiența pe care le aveți în gestionarea conflictelor, plus perspectiva contextului american – că și voi treceți prin niște vremuri turbulente -, care sunt câteva sfaturi practice pe care le-ați da românilor pentru a gestiona mai bine această perioadă de conflict social?
Amanda Ripley: A fost interesant și îngrijorător să vorbesc cu oameni în ultima săptămână, de când am venit în România, și să văd ecouri ale acelorași povești cu care ne-am confruntat și noi.
Îmi amintesc foarte bine cum, în 2016, după ce Donald Trump a câștigat prima dată președinția, am mers la cina de Ziua Recunoștinței și unele persoane din familia mea au pus panouri care spuneau că nu vorbim despre politică. Nu aveam voie să vorbim despre politică. Dar era atât de tulburător ce se întâmpla, încât era foarte greu să nu vorbim despre asta. Și m-a supărat că ne prefăceam că nu s-a întâmplat nimic.
Dar ei știau că există diferențe de opinii și nu au vrut ca toată Ziua Recunoștinței să fie despre politică și să se termine cu lacrimi și scrâșnit din dinți.
Ceea ce am învățat la Good Conflict, compania pe care am fondat-o acum câțiva ani, este că scopul de a înțelege cealaltă persoană sau perspectiva ei este ceva foarte puternic. Deși nu rezolvă problema, asta deschide o mică crăpătură prin care să se strecoare lumină în întuneric, pentru că acum pot începe să înțeleg de ce ceilalți sunt „atât de nebuni”.
Este, de asemenea, util să înțelegi de ce aceste divergențe în familie sunt atât de emoționale: pentru că suntem setați ca oameni să avem coeziune în grupurile noastre, mai ales când ne simțim amenințați. Deci dacă grupul nostru nu pare să fie de acord – în acest caz, familia noastră -, este mult mai amenințător decât dacă o persoană oarecare nu este de acord cu noi. E enervant, da, dar atunci când este vorba de familia ta, chiar se creează o falie și creierul tău va dori să facă acea ruptură să dispară.
Întrebări pentru cei care votează altfel
Panorama: Înțeleg ce spuneți despre faptul că ar trebui să ne schimbăm obiectivul de a-i face pe oameni să-și schimbe părerea, dar cum faci asta? Cum scapi de propria convingere că cealaltă persoană se înșală întru totul? Cum împaci o curiozitate foarte sănătoasă, de a-ți înțelege semenii sau familia, cu ceva ce simți până în măduva oaselor, anume că ei greșesc?
Amanda Ripley: Ați descris sută la sută problema. E nevoie de exercițiu și de pregătire. De altfel, asta și facem în atelierele noastre, antrenăm oamenii să asculte și să aibă întrebări pe care să le știe apoi pe de rost, întrebări curioase care întrerup acest ciclu (al conflictului – n.red.).
De exemplu, într-o dispută politică în familie, vrei să începi de la faptul că îți pasă de acele relații. Să o spui în orice cuvinte îți vin ție natural, dar trebuie să fii foarte deliberat. Poți spune: „am emoții să deschid subiectul acesta, pentru că știu că multe familii s-au distanțat din cauza asta și nu vreau să ni se întâmple asta și nouă, pentru că țin cu adevărat la voi și la familia noastră”.
Pornești, deci, dintr-un punct de oarecare vulnerabilitate și atașament. După care urmează o întrebare – iar asta e partea cu adevărat dificilă, pentru că întrebarea trebuie să fie autentică.
Panorama: Cum sună o astfel de întrebare?
Amanda Ripley: „Sunt atât de curios să înțeleg cum am ajuns noi doi să credem informații atât de diferite despre alegeri. Cum te-ai hotărât în ce sursă să ai încredere?”. Sau, mergând un pic înapoi: „când ai început să simți lucrurile astea?” O întrebare bună poate fi și: „ce anume din experiența ta de viață a dus la felul în care vezi tu acum politica?”
Încearcă să-i faci pe oameni să-ți spună o poveste. Și dacă îți spun o poveste personală, e grozav, pentru că atunci ai ieșit din tărâmul persuasiunii și al realităților alternative. Ești în realitatea lor, pe care o poți interpreta diferit sau contrazice, dar e povestea lor – „știi, când eram copil, mi s-a întâmplat asta și așa am decis că nu poți avea încredere în instituții”… Ascultă și reformulează în cuvintele tale – recomand ferm asta: ia ce au spus ei, mestecă pe limba ta și întreabă dacă ai înțeles bine.
Rutină zilnică de gestionat conflictul, în trei pași
Panorama: La final, dacă ar fi să faceți o listă de dimensiunea unui bilețel post-it, cu câteva sfaturi pentru igiena conflictului în viața noastră de zi cu zi, cum ar arăta?
Amanda Ripley: Cred că prima mea regulă, în fiecare zi când mă trezesc, este să încerc să nu fiu un antreprenor al conflictului, adică cineva care exploatează și aprinde conflicte pentru propriile scopuri.
Acum este un fel de epocă de aur pentru antreprenorii conflictului, suntem recompensați pentru asta, atât profesional, cât și pe rețelele de socializare. Avem un sentiment de putere și dreptate care vine din a fi un antreprenor al conflictului, dar astfel de personaje sunt cele care alimentează conflictele distructive în care ne aflăm cu toții. Așa că, odată ce am început să observ antreprenorii conflictelor în lumea mea, în feed-ul meu de pe rețelele sociale, în politică, am încercat mai întâi să dau volumul mai jos, să mă distanțez puțin.
Și dacă nu pot face asta, măcar încerc să-i înțeleg mai bine, astfel încât să nu fiu la fel de susceptibilă să cad pradă manipulărilor lor. Dar primul lucru e să nu fii tu însuți un antreprenor al conflictului.
Iar asta e greu acum și depinde de persoană, dar faptul că observ dacă mă bucur de suferința altei părți este o modalitate de a observa dacă sunt sau nu un antreprenor al conflictului.
Sau să fiu foarte atentă să nu umilesc alți oameni sau să-i insult în public, pe rețelele de socializare sau într-un articol pe care îl scriu. Pentru că, din nou, așa ceva este ca și cum i-ai oferi inamicul tău ditamai muniția. Oamenii nu uită niciodată dacă i-ai făcut să se simtă umiliți. Chiar și când nu a fost intenționat, tot e un fel prin care explodează un conflict. Știu că enumăr o mulțime de lucruri pe care să NU le faci.
Un alt sfat e să încerci să găsești exemple, povești, oameni care nu se încadrează în stereotipurile niciunei părți. Dacă văd o poveste în feed-ul meu care rupe discursul binar în care ne aflăm, să le-o transmit prietenilor mei. Avem nevoie de astfel de lucruri pentru a nu fi acaparați de conflict, să ne amintim că cei mai mulți oameni nu se încadrează într-o categorie anume.
Facem o distincție aici între politicieni și oameni, da? Eu vorbesc despre oameni. Cei mai mulți oameni nu sunt o caricatură. Ideile lor ar putea fi simple, foarte greșite sau chiar periculoase, dar oamenii înșiși nu sunt simpli, sunt complicați. Dacă vrem să avem un conflict sănătos, trebuie să ne reamintim mereu și să le reamintim și celorlalți că oamenii nu au o singură latură.
Așadar, cred că îndemnul meu și speranța mea pentru tine și pentru toți cei de aici este că puteți găsi modalități de a vă ține departe de conflictele distructive, chiar și atunci când oamenii din jurul tău sunt victimele lui, pentru că vei trăi o viață mai plină și vei fi mai puțin bântuit de lucruri pe care nu le poți controla și vei face mai puține greșeli. Evident că nu poți controla pe toată lumea, dar acesta este un lucru pe care îl poți controla.
Panorama: Așadar, să văd dacă pot să rezum totul cât să încapă pe acel bilețel:
Amanda Ripley: Exact, foarte concis, mulțumesc.
Despre Amanda Ripley
Este jurnalistă, scriitoare și mediator de conflict. Cea mai recentă carte a ei este „High Conflict”/„Conflict distructiv”, și analizează modul în care oamenii sunt acaparați de conflicte de tot felul și cum pot ieși din ele. Experiența scrisului acelei cărți a inspirat-o să co-fondeze Good Conflict, o companie media și de formare care îi ajută pe oameni să regândească ideea de conflict.
Cărțile anterioare ale Amandei Ripley includ „The Unthinkable”, care a fost publicată în 15 țări și transformată într-un documentar PBS, și „The Smartest Kids in the World”, un bestseller New York Times, care a inspirat, de asemenea, un film documentar.
Articolele ei au apărut în The New York Times, The Atlantic, The Wall Street Journal, Slate, Harvard Business Review și The Times of London. A mai scris și în Washington Post, POLITICO și alte reviste de renume. Anterior, a lucrat 10 ani pentru revista Time.
În prezent, Amanda locuiește în Washington, D.C., împreună cu familia ei. Urmărește-o pe Amanda pe Instagram și verifică portofoliul ei. Mai multe, pe site-ul ei.
*traducere proprie din original
Articol editat de Andrei Luca Popescu
Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.
