Bunica influencer. Povestea femeii de 84 de ani din Maramureș care își trăiește pe YouTube visul de-o viață

Într-o zi, în timp ce scrollam pe net, duhul algoritmic al rețelelor mi-a adus în față o „bunică influencer”. După vorbă, după port, părea a fi o femeie în vârstă din părțile Maramureșului, plină de vitalitatea obișnuită a oamenilor harnici de la sat. Însă, ceea ce făcea era mai puțin obișnuit: spre încântarea mea, dădusem de o bunică cititoare, care trimitea în lume recenzii filmate de cărți.

Am ascultat-o cum vorbește, din bucătăria ei, despre „Dune” și despre „Urzeala tronurilor”, despre merele căzute din cer ale lui Narine Abgarian și despre „Castelul” lui Kafka, despre încercările prin care trece Harry Potter. Fie că sunt născute din imaginația unui scriitor american de SF sau că își au originile în copilăria unei scriitoare armene, personajele pare că își găsesc ușor locul în lumea bunicii, la fel de firesc cum o fac câinele său, pe nume Rufus, și pisicile de prin curte. 

Se numește Ilona Ivașcu, dar nu și-a spus niciodată altfel decât Ileana. Are 84 de ani, a trăit toată viața într-un sat din Maramureș și a devenit creatoare de conținut online în urmă cu doi ani, când nepotul său, Ștefan Mihai Ivașcu, a început să îi filmeze recenziile și să le posteze pe YouTube și pe TikTok.

„Îi aduceam cărți bunicii și ea le citea din scoarță în scoarță. Într-o zi, m-am gândit: ce-ar fi dacă aș filma-o vorbind despre ele și aș pune-o pe net? Mi-am întrebat prietenii ce cred despre asta, iar lor le-a plăcut foarte mult ideea”, își amintește nepotul, într-o discuție cu Panorama.

Astfel a apărut contul „Recenziile bunicii”, care a transformat-o pe Ileana Ivașcu în ambasadoare a lecturii în social media. „Am știut că mă filmează, dar am crezut că vrea să păstreze filmările, ca să le aibă după moartea mea. Când am aflat că le-a trimis în lumea largă, l-am sfădit (certat – n.r.)”, zice râzând bunica.

Mai presus de impactul imediat în social media, filmările au pentru nepot valoare de document și de moștenire: „Vreau să le arăt nepoților mei cine a fost primul influencer al familiei”, spune el.

Atunci când s-a născut Ileana Ivașcu, în urmă cu mai bine de opt decenii, puțini își permiteau să-și țină copiii în școală, iar ea de abia a apucat să facă trei clase. „Am fost o casă de copii la părinți și nu ne-au dat la școală. Fiecăruia i-au dat de lucru. Care cum a crescut, unul a mers cu vaca, unul a mers cu mieii, toți copiii au fost de folos. Nu i-a mânat mama la școală”, povestește bunica.

După o viață de muncit câmpul, a venit vremea cititului

În cele trei clase primare, a învățat să citească bine și astfel s-a născut o pasiune care a putut înflori pe deplin de abia târziu, după ce a devenit ea însăși bunică.

Cuvintele scrise au avut o mare putere de atracție asupra sa.

În urmă cu câțiva ani, când încă mai putea lucra, se ducea uneori în casă să se mai odihnească 10 minute. Citea în acel răgaz și nu știa cum trece timpul. „Mă pierdeam în carte”, mărturisește.

Născută într-un timp și într-un loc nepotrivite pentru setea ei de lectură, Ileana Ivașcu a avut un singur copil, un fiu, care a învățat să scrie și să citească înainte să ajungă la școală. „Se ducea taică-su oriunde și îl întreba: ce să-ți aduc? Și el spunea: o carte”.

Ileana Ivașcu făcea temele împreună cu copilul ei și spune că odată l-a ajutat să scrie o compunere atât de frumoasă, încât a făcut turul cancelariei. Astăzi, își mai poartă fiul doar în inimă și în amintiri: a murit în urmă cu 12 ani, pe când avea numai 46 de ani. „Și ce mai puteam eu să fac? Bine că n-am înnebunit, să mă bage (conducă – n.r.) femeile pe uliță, (să-mi zică – n.r.) pe aici stai, mătușă!”.

Când și-a pierdut tatăl, Mihai Ivașcu, nepotul Ilenei, era în liceu. Era deja un cititor pasionat, iar bunica a găsit o cale de a se conecta cu el prin cărți. „Citeam „Țăranii”, o carte a unui scriitor polonez, Władysław Reymont, și m-a întrebat curioasă: ce citești acolo? Dă-mi-o și mie. A citit după aceea romanul „Vraciul”, al scriitorului polonez Tadeusz Dołęga-Mostowicz, „Donul liniștit”, al lui Mihail Șolohov. „Dragostea în vremea holerei”, de Gabriel Garcia Marquez, „Demonii” de Dostoievski, „Să ucizi o pasăre cântătoare”, de Harper Lee”, enumeră Mihai Ivașcu.

Raftul bunicii, cu 360 de cărți

O bună bucată de vreme, lecturile bunicii le-au urmat pe cele ale nepotului, care este și acum sursa ei de povești scrise. Astăzi, timpul Ilonei Ivașcu se măsoară în cărți: fiecare dintre ele poartă pe prima filă data la care a fost citită și numele bunicii. A reușit să adune astfel o bibliotecă de peste 360 de volume.

„Câteodată, oamenii susțin în comentarii că de fapt ea nu citește cărțile, că le-aș citi eu și aș învăța-o ce să zică. I-am spus (bunicii – n.r.) și tare s-a mai supărat, pentru că ea le citește filă cu filă. Uneori, îmi povestește cum lucrează în grădină și se gândește la ce să spună în fața camerei”, îmi explică Mihai Ivașcu, înainte să discut cu bunica lui.

„Țara arată bine, numai nu-i condusă bine”

În afară de citit și lucrul prin grădină, ce-i place cel mai mult este să urmărească la televizor știrile și discuțiile politice. Am întrebat-o cum i se pare că arată România de pe ecranul televizorului. „Țara arată bine, numai nu-i condusă bine. Cum să spunem că țara e urâtă? Țara noastră-i cea mai frumoasă”, crede ferm bunica.

În fiecare zi, se trezește dis-de-dimineață și iese în curte să le dea animalelor de mâncare. Apoi, își aduce în casă lemne, făcând mai multe drumuri, pentru că nu poate duce mai multe de două deodată. După, începe să facă de mâncare. „Uneori mai bună, alteori mai puțin bună, dar fac. Oala trebuie să fie plină, ca oricine vine la mine să am cu ce-l servi”, spune Ileana Ivașcu, care povestește că de toate cumpărăturile se ocupă nepotul său, care trăiește la oraș.

Când mâncarea e gata, bunica se uită la ceas: „Uite ce târziu este și încă n-am citit nimic azi”, își spune. Și se cufundă într-o carte.

Acum, de-abia așteaptă să se facă vară, să se mărească ziua și să apuce să termine un nou volum din „Urzeala tronurilor”, o carte cu scrisul mic, pe care o citește mai bine la lumina zilei. 

Dintr-un sat din Maramureș, o bunică de 84 de ani deschide ochii către o lume întreagă, prin cărțile pe care le citește. Și ne povestește tuturor cum se regăsește pe undeva, pe o filă, în fiecare dintre volumele pe care le are în bibliotecă. E poate una dintre cele mai puternice dovezi ale spiritului viu și universal al literaturii, un spirit pe care a știut să-l transmită mai departe.

Articol editat de Alina Mărculescu Matiș