Candidații și-au scos credința la vedere. Ce spune despre România vânturarea religiei ca agațament electoral

Protestanții sau alt tip de creștini l-au votat și ei pe Trump, în procente care au crescut semnificativ de la o tură de alegeri la următoarea: 21% în 2020, respectiv 63% în 2024.

Până și Elon Musk, celebru odinioară pentru egocentrismul său, s-a declarat recent un adept al valorilor creștine, mai ales cele privind iubirea aproapelui și întoarcerea celuilalt obraz. Totul, bineînțeles, sub febra alegerilor în care l-a susținut intens pe Trump.

În Europa, politica a divizat bisericile oficiale

Trecând spre bătrânul continent, situația în care religia este exploatată de politicieni în campanii este un fenomen larg răspândit. De câțiva ani, un val de populism creștin a tot crescut, în ciuda faptului că actorii politici sunt adesea în vizorul mass-media pentru practici deloc „ortodoxe”.

Astfel, partidele creștin-democrate de centru au fost o forță, în state catolice precum Italia, Austria sau Germania de Vest. Apoi, în zona Europei de Vest, creștinismul este folosit de partidele care se opun „islamizării”. Pe de altă parte, Biserica protestantă și cea catolică sprijină migrația.

„Acest lucru a dus la o divizare între bisericile oficiale, pe de o parte, și partidele autoproclamat creștine, pe de altă parte. Acest lucru este vizibil în Italia, Austria și Franța. În Germania, AfD este puternic în regiunile foste protestante, în mare parte descreștinate, unde domnește un vid cultural-identitar. Ca și în România, în cazul AUR, aceste partide uzurpă creștinismul în scopuri seculare – nu sunt preocupate de promisiunea de mântuire a lui Isus Hristos, ci de putere în această lume”, explică Schmitt, pentru Panorama.

România liberă a început cu creștinismul

Dacă ne întoarcem privirea către ograda noastră, e lesne de înțeles de ce politicienii ar vorbi despre valori creștine. 70% dintre români declară că au fost la biserică în 2023, conform unui sondaj IRES din 2024.

După ce țara a trecut prin 45 de ani de comunism, religia a fost și este privită ca un simbol al libertății, mai ales prin prisma intelectualilor credincioși, schingiuiți în închisorile comuniste. De altfel, să nu uităm că, în transmisiunea de la Televiziunea Română, din 1989, Ion Caramitru și Mircea Dinescu, două dintre personajele-simbol ale Revoluției, clamau: „Fraților, Dumnezeu și-a întors fața către noi!”.

Partidele care au venit la putere după comuniști au acordat Bisericii Ortoxode Române (BOR) un spațiu generos, încărcat de privilegii materiale, dar și juridice. La schimb, spune Schmitt, biserica a oferit sens și simbolism.

Astfel, conservatorii și ultra-ortodocșii au devenit voci puternice și în mass-media. Însă, asta nu înseamnă un punct în plus pentru valorile creștine, o creștere a religiozității. Motivul este, după cum spune Schmitt, că acest curent nu prea are o concurență ideologică.

„Iar acest lucru indică goliciunea intelectuală a majorității partidelor, în special a celor mari”, adaugă istoricul.

Pe de altă parte, conform recensământului din 2022, BOR a pierdut 2,3 milioane de credincioși în ultimul deceniu, în timp ce aproape 1% din populație s-a declarat atee.

Și totuși, în campania prezidențială de la aceste alegeri, am avut mai multă evlavie ca nicicând. Liderul PSD, Marcel Ciolacu, a mers la o mănăstire, ținând să declare că asta nu are nicio treabă cu alegerile. Liderul PNL, Nicolae Ciucă, a spus că e în formarea lui credința că Dumnezeu îl vede și aude tot timpul.

Elena Lasconi, lidera USR, poartă câte două cruci la gât și-și declară constant credința. În fine, Mircea Geoană a promis o zi liberă pentru „rugăciune” și a ținut o predică, într-o biserică adventistă din străinătate. Discursul încărcat cu cele mai pronunțate accente mistico-religioase l-a avut de departe Călin Georgescu, surpriza primului tur al alegerilor prezidențiale. 

Ne-am întrebat, așadar, de unde toată această smerenie creștină?

Influența BOR e mai mare ca nicicând

Dacă o luăm pe filieră istorică, Biserica are o forță mai mare ca nicicând în România căci, încă de la nașterea statului național român sub principele Alexandru Ioan Cuza, continuând apoi cu Carol I, politicul a controlat complet Biserica.

Controlul a continuat și în interbelic, sub Carol al II-lea și sub Ion Antonescu. În comunism, „BOR a fost în cel mai bun caz partenerul junior al PCR”, după cum explică istoricul Oliver Jens Schmitt, referindu-se la faptul că imaginea instituției, în acea perioadă, glisa între una de rezistență și una de colaborare.

„Influența BOR și puterea Bisericii Ortodoxe față de stat nu au fost niciodată atât de mari ca în prezent. Niciodată până acum, elitele politice nu au fost atât de umile și supuse conducerii Bisericii”, mai explică Oliver Jens Schmitt.

Cum Biserica încă are o asemenea influență între instituții, dar și asupra cetățenilor, în mod evident, candidații nu pot rata un asemenea bazin electoral. Ce ne arată însă infuzarea discursului de campanie cu factorul religios? Foarte multe, după cum atrage istoricul atenția:

Capitalizarea politică a început cu ateul Iliescu

Părintele Petre Semen spune că tonul evlaviei în politica de după 1989 l-ar fi dat chiar Ion Iliescu, care, la primele alegeri libere pe care le-a avut România, s-ar fi afișat în slujbe pe la mănăstiri.

„A început să facă pelerinaje pe la mănăstiri și cruci în public, deși nu prea avea habar cui i se închină și nici cum să se închine. La o mănăstire oarecare, o maică stareță mai îndrăzneață – căci fusese și ea ofițer la fosta Securitate – a cutezat să-l îndemne să facă o cruce mai mare când se închină, că și diavolul este mare. Acela a fost momentul în care s-a dat dezlegare fățișă a interzicerii implicării căpeteniilor Bisericii în politică și a oamenilor politici în Biserică”, explică Semen.

Acesta crede că faptul că tot mai mulți candidați includ elemente creștine în campanii electorale este o problemă care ține strict de ei, și nu de electorat. Ei doar „urmează cu atenție lecția pe care le-a dat-o primul președinte, ceea ce denotă că, mai voalat sau mai pe față, se pot numi ucenicii credinciosului aceluia”.

Un alt motiv, mai crede preotul Petre Semen, ar fi că toți candidații sesizează ceva extrem de simplu: căpeteniile religioase sunt sau pot deveni lideri de opinie.

Politica nu mai e ce a fost

Preotul și istoricul se întâlnesc într-un punct comun, în privința evaluării relației dintre candidații politici și religie: clasa politică este tot mai slabă și cu vedere îngustă, nu se gândește la implicațiile unor acțiuni pe care le face, fie ele și simbolice.

Pe același fir, părintele Semen ironizează întreaga meserie de politician, așa cum a ajuns ea să fie practicată pe meleagurile românești: fără niciun fel de investiție din partea celui care o practică, nici măcar tragere de inimă.

BOR, un ghid spiritual într-o societate cu vid politic și cultural

Știți cum se spune că, dacă proiectezi că ai încredere în tine, chiar dacă nu o ai neapărat, oamenii te vor percepe ca un om încrezător? Asta face și Biserica Ortodoxă Română, care se consideră gardianul și apărătorul identității naționale. Într-un fel, chiar e, căci este o instituție-ancoră a țării, cu o anumită mistică, rezistentă în timp, după cum ne explica lectorul Laurențiu Gheorghe de la Facultatea de Filosofie în acest material Panorama.

Mai mult, puterea Bisericii este potențată de toate crizele prin care societatea românească a trebuit să treacă, ceea ce duce la cetățeni confuzi, tot mai înstrăinați, care simt nevoia să aparțină din nou de ceva.

Am avut, totuși, o criză globală de sănătate, urmată de o criză economică și de migrație, dar și o oboseală colectivă, formată de lipsa unei reforme clare în instituții.

„Cetățenii caută orientare, se întreabă ce este identitatea națională. Nu este vorba neapărat despre întrebări și nevoi transcendentale, ci despre umplerea unui imens vid politic și cultural, care are legătură și cu sentimentele, cu emoții. Mesajul religios se adresează, de asemenea, dorinței de comunitate și de apartenență pe care o simte majoritatea covârșitoare a oamenilor și care, prin urmare, nu este specifică României”, mai spune Oliver Jens Schmitt.

Părintele Semen oferă pe post de concluzie un moment din dialogurile lui Platon, cel în care Socrate îl sfătuiește pe Alcibiade, pretendent la poziția de lider al cetății, că „nu de ziduri, nu de corăbii și arsenale, nici de popor numeros și pământuri întinse e nevoie pentru propășirea cetăților, ci numai virtutea să nu lipsească. Așadar, nu îngăduința, nu dreptul de a lua după bunul plac trebuie să le cauți pentru tine și pentru cetate, ci dreptatea și înțelepciunea”.

Și poate că e un sfat potrivit, ceva la care ar putea să achieseze și politicianul de azi, fie el de la noi sau de peste hotare, moment în care am avea semnul că ceva dumnezeiesc s-a petrecut: maturizarea clasei politice, după cum arată istoricul Schmitt.

Dar, totodată, și capacitatea politicienilor de a-și asuma cine sunt și cum sunt, fără a juca meciul electoral jonglând cu credințele cele mai intime ale cetățenilor.