Anatomia unor frustrări

Ni s-a urât cu binele? Unde a virat greșit capitalismul și de ce tot crește inegalitatea dintre săraci și cei mai bogați dintre bogați

Computer Hope Guy
Foto: Hye Jin Kang / Dreamstime.com

Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici


 

  1. Deși, pe date brute, trăim cele mai bune vremuri din istoria noastră, ciclul economic actual este marcat de neîncrederea oamenilor obișnuiți. Senzația e că „ceva nu merge cum trebuie” în sistemul capitalist și ar trebui, deci, reparat.
  2. Economiile mari s-au bifurcat și merg înainte cu două viteze: în timp ce deținătorii de active financiare își văd averile cum cresc ca Făt-Frumos, consumatorii primesc inflație, dobânzi mari și case și chirii inaccesibile. În America, doar 1% din populație a ajuns mai bogată ca toată clasa de mijloc (60%).
  3. Marii vinovați pentru creșterea inegalității sunt băncile centrale și politicile lor de maximizare a PIB, prin alimentarea bulelor speculative. Un alt factor e creșterea cotei statului în economie, care îi favorizează pe unii și dezavantajează pe alții.
  4. Anumite piețe de bunuri vitale, finite, precum piața de imobile pentru locuire, nu pot fi readuse în echilibru în multe țări decât printr-o combinație de factori. Altfel, variantele sunt: fie creșterea veniturilor medii cu 50-60%, fie scăderea cu 30-40% a prețurilor locuințelor sau scăderea dobânzilor la 2%.
  5. Capitalismul, care la origine este pro-competiție, a ajuns pro-incumbent (avantajează companiile deja consacrate pe piață) și pro-big business, favorizând oligopolurile și monopolurile.

Omenirea trăiește în momentul actual cea mai avansată perioadă din istoria sa.

Ponderea populației globale care moare de foamete în fiecare an s-a prăbușit, grație globalizării și a producției facile de bunuri agroalimentare. Războaiele sunt mai puține ca niciodată (chiar dacă războaiele din Ucraina și Fâșia Gaza sunt un motiv serios de preocupare). Și aproape opt din zece persoane de pe glob au acum acces la servicii de sănătate de bază, apă potabilă, electricitate, servicii de internet (informație) și telefonie (comunicare) sau servicii bancare și de transport.

Uitându-ne la trecutul umanității, vedem că istoria virează mai întotdeauna către progres și o creștere a calității vieții.

În ciuda acestor progrese incredibile, există o nemulțumire tot mai mare a populațiilor, în special din Vestul dezvoltat, vizavi de viața lor economică. Ea este strâns legată de senzația că, undeva, cândva, capitalismul a virat greșit și că el nu mai livrează o creștere a calității vieții și a nivelului de trai – cel puțin nu pentru cei mulți, ci doar pentru cei care au deja avuție și putință financiară.

Click pe play pentru a vedea evoluția, de la 1800 încoace, a populației și a nivelului de venit (exprimat în dolari pe zi). Culorile reprezintă regiunile geografice (roșu=Asia, turcoaz=Africa, verde=Americile și galben=Europa. Sursa: Gampinder

Nemulțumirile recente ale populațiilor sunt legate în special de creșterea prețurilor

Senzația are temei, mai ales în Europa, unde lista vulnerabilităților sistemice ale capitalismului e deschisă de problemă inovării și continuată de faptul că:

    • competiția industrială cu China și America a devenit nefezabilă, din cauza costurilor mari cu energia, iar industria era principala sursă de creștere pentru Europa; energia este puțină și de trei ori mai scumpă ca în America, pentru că Europa nu mai are surse de energie ieftină, iar tranziția verde reprezintă un șoc inflaționist;
    • reglementările și taxele pe capital și pe muncă au fost majorate la niveluri nesustenabile pentru investiții; cazul Siemens: din cele 30 de miliarde de dolari investite de compania germană în ultimii cinci ani, doar 750 de milioane de euro au fost investiții domestice;
    • intervenționismul și dirijismul au atins cote istorice, împingând datoriile guvernamentale tot mai sus;
    • colac peste pupăză, imigrația produce un efect major de bătaie pe resurse vitale, relativ finite, precum locuințele; această competiție pe resurse limitate („crowding out”) majorează prețurile chiriilor spre niveluri astronomice, ce pot ajunge chiar la jumătate dintr-un salariu mediu net pe economie – în plus, în multe societăți din Vest, salariile sunt suprimate de imigrație.
    • Europa are totuși ceva ce în termeni de PIB nu se poate măsura prea ușor: orașe curate și sigure, bine conectate din perspectiva infrastructurii de transport, educație accesibilă și performantă și un sistem de sănătate eficient din perspectiva costurilor.

Peste Ocean, America înregistrează o dinamică similară în ceea ce privește costul caselor și al chiriilor – o influență aici au și fondurile de investiții (REITs, de exemplu, pentru care există un proiect de lege în ultima etapă și în România) care au început să cumpere active imobiliare, printre care și locuințe pentru închiriere. Dar, spre deosebire de Europa, America a înregistrat performanțe economice semnificative din 2008 încoace, deși la vremea respectivă cele două blocuri economice erau cam la egalitate în termeni de produs intern brut (PIB).

Cu toate acestea, la nivel agregat, doar:

    • doi din zece americani sunt mulțumiți cu situația economică a țării lor;
    • șapte din zece vor schimbări majore asupra sistemului economic;
    • doar trei din zece sunt de părere că o vor duce mai bine decât părinții lor – acum 50 de ani, 80% din populația SUA credea că va trăi mai bine ca înaintașii lor.

Aici, nemulțumirea este cel mai des asociată cu inflația mare a ultimilor patru ani, care a fost una din temele centrale în alegerile de la final de 2024, și cu ritmul stagnant al creșterilor salariale din ultimele decenii. Salariile din America s-au decorelat de productivitatea muncii (banii aduși în firmă prin „servisarea” clienților), care a urcat constant și a ajutat la creșterea profiturilor corporațiilor.

Săracii cu saracii și bogații cu și mai bogații

Paradoxal, fix creșterea perpetuă a calității vieții și accelerarea vitezei progresului tehnologic au produs această falie imensă între cei care au avuție și cei care nu. Hăul s-a lărgit ușor-ușor în ultimii 15-20 de ani și s-a transformat într-un canion: cei mai mari 10 miliardari ai planetei dețin acum împreună active (acțiuni, case, depozite, etc.) în valoare de aproape 2 trilioane de dolari.

Această avuție este legată în special de profiturile corporațiilor listate pe piața bursieră și de acțiunile pe care acești miliardari le dețin, la companiile pe care le-au fondat sau cumpărat.

Dacă extindem un pic măsurătoarea dintre avuți și cei mai puțin avuți, în America, 1% din americani au ajuns să aibă mai multă avuție ca toată clasa de mijloc, care acoperă 60% din populație. Acesta este un efect al supra-evaluării unui capital tot mai concentrat în mâinile unui număr mic de persoane.

Desigur, mai toți americanii care economisesc pentru pensie printr-un fond de investiție sunt beneficiari ai aceluiași mecanism de creare de bogăție, dar într-o măsură mult mai mică.

Pe de altă parte, această clasă de mijloc se simte din ce în ce mai strânsă cu ușa. Pentru că, deși datele arată că economia americană crește peste potențial de patru ani, „mobilitatea” economică și socială, adică șansa de a urca pe scara socio-economică, un pilon fundamental al „visului american”, este într-un declin generațional. În același timp, o proporție tot mai mare din activitatea de business din SUA depinde de persoanele cu venituri ridicate.

De ce nu mai dorm bine americanii în visul lor

Este o evoluție notabilă pentru cea mai de succes țară capitalistă a lumii.

Această „economie cu două viteze” produce nu doar mai multe beneficii pentru deținătorii de capital decât pentru clasa de mijloc, ci conduce și la dispariția încrederii în instituții.

Evoluții relativ similare se consemnează și când vine vorba de țările din Uniunea Europeană, cu toate că în Europa declinul încrederii în instituții nu este atât de pregnant. Asta și grație faptului că tinerii din țările europene, după trecerea de o anumită vârstă, au o ușoară înclinație de a se mulțumi cu status-quo-ul și manifestă într-o măsură mai mică ceva ce în engleză se numește „agency” – capacitate și dorință de acțiune pentru a produce schimbare pozitivă. În plus, europenii care vor să inoveze pleacă în America pentru că finanțarea se obține mai ușor și reglementările sunt mai laxe.

O concluzie de aici este că societățile vestice s-au transformat, încet, din societăți cu încredere ridicată în instituții („high-trust societies”) în așa-numite „low-trust societies”, în care domină neîncrederea în sistemele de bază. Dincolo de posibile cauze, precum influența social media și efectul expunerii constante la informație predominant negativă, această pierdere a încrederii în instituții contribuie la percepția foarte slabă asupra economiei.

Politicile băncilor centrale produc bogăție pentru bogați și sărăcie pentru săraci

Cei bogați devin și mai bogați și pentru că sistemul economic este gândit să funcționeze dintr-o anumită inerție. Pur și simplu, economia globală și politicile țărilor dezvoltate sunt axate pe consum și pe maximizarea PIB.

Cel mai mare generator de inegalitate sunt, de departe, băncile centrale. În Vest, aceste instituții intitulate generic „bănci centrale” nu au doar rolul de a ține sub control inflația, ci și, tacit, de umflare a activelor financiare și imobiliare.

În ultimii 40-45 de ani, politicile monetare ale băncilor centrale din Vest, în special cea a băncii centrale americane, au vizat reducerea dobânzilor (de la 20% în 1981 la 0% în 2020) și pomparea de bani în sistemul economic.

Dobânzile sunt cel mai important factor al ciclului economic, iar ele sunt, în general, stabilite în raport cu rata inflației, care a tot scăzut după revoluția neoliberală a anilor ’80 (Reaganism/Thatcherism), prăbușirea URSS și integrarea Chinei în economia globală.

În esență, până la criza Covid-19 din 2020, am avut un ciclu îndelungat al bunăstării, al cooperării economice (globalizare) și al inflației în scădere.

Acest ciclu își are originile în anul 1971, când administrația lui Richard Nixon a rupt legătura dintre dolar și aur. Deconectarea celor două ne-a băgat în așa-numitul regim al banilor fiat, în care băncile centrale pot interveni cu tiparnița la fiecare criză sau sughiț al ciclului economic, pentru a produce bani din nimic, pe care îi aruncă ulterior în economie pentru a atenua perioada „distructivă” din ciclul economic. Controlul total asupra emisiunii monedei internaționale de rezervă este dublat de puterea celei mai mari armate și a celor mai dinamice piețe financiare din lume.

Această „unealtă”, tiparnița, a început să fie folosită activ de către FED-ul american în anii ’90, când s-a ajuns la concluzia că, deși se printau bani, efectul asupra mediului economic devenise unul deflaționist.

Explicația a fost că dacă banii nu se duc la oamenii obișnuiți, care îi cheltuie, în general, pe bunuri și servicii, ci la companii și la cei bogați, care îi investesc, atunci nu apare presiune pe prețurile de consum din economia reală.


Citește și:
Sfârșitul epocii în care am tipărit bani: De ce crește inflația în toată lumea

Nașterea noilor coloși economici

Umflate cu acești bani, companiile mari au devenit de-a lungul vremii giganți, care au creat o revoluție tehnologică și globalizare, intrând pe tot mai multe piețe, pentru a vinde la tot mai mulți clienți și pentru a-și maximiza producția, la costuri cât mai mici.

Grație acestei cantități imense de bani din sistemul financiar, astfel de coloși au putut chiar să nu facă profituri timp de 10-15 ani. S-a întâmplat cu firme precum Amazon și Tesla și se întâmplă, în prezent, cu multe companii din China, care produc și vând în pierdere doar pentru a capta cote de piață.

Timp de 40 de ani, singura inflație care a apărut a fost inflația la active financiare și imobiliare. Această politică monetară, concentrată pe stimularea ofertei de bunuri și servicii, a umflat bule speculative pe piețele bursiere, imobiliare și pe cele de obligațiuni, care au produs zeci și chiar sute de trilioane de dolari în valoare. Băncile centrale au implementat aceste politici pentru că ele au fost compromisul optim, modalitatea perfectă de a ține în echilibru mandatele lor și dorința de a maximiza PIB-ul.

Costul pe termen lung al acestei politici monetare și al punerii accentului pe creșterea cu orice preț a ofertei de bunuri și servicii din economie este inegalitatea

Așa se maximizează într-adevăr PIB-ul țării, dar asta nu îmbunătățește neapărat PIB-ul cetățenilor de rând, mai ales dacă țara este deja dezvoltată. Sigur, anumite bunuri și produse de consum devin poate mai ieftine ca urmare a revoluției tehnologice și a plecării locurilor de muncă în țări cu salarii și taxe mici, dar dacă 95% din câștiguri se duc către 1% din populație și doar 5% din câștiguri către clasa de mijloc, atunci inegalitatea crește în mod natural, pe măsură ce PIB-ul se maximizează.

România, în 23 de ani

2000

PIB/capita ajustat la puterea de cumpărare
$ 0
din media UE
0 %

2023

PIB/capita ajustat la puterea de cumpărare
$ 0
din media UE
0 %

sursa: Banca Mondială și Eurostat

În România, PIB-ul per capita la paritatea puterii de cumpărare (PPS), un indicator ce compară nivelul de trai între țări, ținând cont de costurile vieții, a crescut de la 5.800 de dolari, în anul 2000, la 47.900 de dolari în 2023, potrivit datelor Băncii Mondiale. Asta a însemnat o creștere de la 26% din media UE la 80% din media UE. Totodată, coeficientul GINI pentru România, a scăzut de la o valoare de 35, în 2014, la 31, anul trecut. Asta indică o distribuție mai echitabilă a veniturilor, la nivel național.

Conform datelor Eurostat, valoarea medie a GINI pentru Uniunea Europeană este 29,6. GINI poate varia de la 0 la 100, unde 0 reprezintă egalitate perfectă (toată lumea are același venit), iar 100 inegalitate totală (o singură persoană încasează toate veniturile sau are toată avuția).

Sistemul economic este compus din oameni, care, pe lângă libertate, cred inerent și în egalitate (de șanse), echitate și dreptate. Dacă alegem să credem, la nivel societal, că oamenii sunt egali în economia politică a unei țări, că avem cu toții drepturi și oportunități egale, atunci maximizarea PIB nu este chiar sistemul cel mai potrivit.

Și totuși, se potrivește aici, ca analogie, dilema cu viorile și distribuția lor: cum este mai bine și mai corect, să oferi cele mai bune viori celor mai buni violoniști sau să le împarți mai egal și să dai câteva și unor violoniști mai puțin talentați? O decizie într-un sens sau în altul are efecte diferite. Probabil că, într-adevăr, cei mai buni violoniști, dotați cu cele mai bune viori din lume, vor fi extrem de eficienți cu ele și vor crea sau cânta cea mai frumoasă muzică din istorie.

Guvernele intervenționiste pun la comun pierderile și privatizează câștigurile 

Dincolo de discuția despre eficiență economică, rana inegalității supurează sub forma populismului. Criza din 2008 a fost punctul de cotitură pentru pierderea încrederii în sistemul politic din Occident. Creșterea imigrației a pus presiune pe piețele imobiliare și a umflat prețurile chiriilor și al caselor. Iar criza inflației, din ultimii ani, a fost provocată de faptul că s-au pompat trilioane peste trilioane, din nimic, în economii.

Vorbim aici despre o pierdere de statut economic, care generează acest populism și frustrare, iar asta este ce vedem în America, în Europa, și în general în lumea dezvoltată. Sunt forțe care au influențat decisiv mega-anul electoral 2024.

Privind istoric, aceste cicluri economice țin cam două generații.

Din nou, totul pornește din politica monetară a băncilor centrale și din efectul pe care îl au intervențiile lor și cele ale guvernelor, în vremuri de criză. De aici a și apărut sintagma că „guvernele socializează pierderile și privatizează câștigurile”.

Pentru că recesiunile, deși sunt perioade de stres societal, sunt curative: se „curăță” firmele neperformante și apar altele care le iau locul. Simultan, resursele (forța de muncă și capitalul) se redistribuie în funcție de nevoi, iar între timp are loc și o relativă schimbare, de cele mai multe ori pozitivă, la nivel de politici economice și atitudine a societății.

Când sistemul economic nu este lăsat să se autocorecteze, din cauza intervențiilor repetate, atunci el produce mai departe frustrare și populism. Exemplul perfect îl găsim tot în America, cea mai de succes societate capitalistă din lume, unde o pondere tot mai mare din populație a ajuns dependentă de transferurile fiscale de la guvernul federal, pentru viața de zi cu zi.

Uneori, drumul spre iad este pavat cu intenții bune banii statului

Argumentul suprem pentru intervenționism, în vremuri de turbulențe financiare, este că altfel ne-am confrunta cu o nouă Mare Recesiune.

Aceste intervenții au efecte: falimentele la nivel global sunt la un minim istoric, așa-numitele firme „zombie”, care generează venituri doar ca să-și plătească datoriile, sunt în număr record, în timp ce numărul start-up-urilor și investițiilor în acest tip de firme este în scădere. Firmele mari au devenit și mai mari, la fel și bailout-urile, iar monopolurile încetează în multe cazuri să mai producă valoare adăugată nouă.

Ruchir Sharma, autor al unei cărți intitulate „What Went Wrong with Capitalism” și managerul fondului de investiții al Rockefeller Capital, spune că, în forma sa distorsionată de astăzi, capitalismul a devenit, paradoxal, pro-incumbent. Adică favorizează companiile deja consecrate pe piață.

„Forma actuală a capitalismului este pro big-business, pe când, în forma sa originară, capitalismul ar trebui să fie pro-competiție”, spune Sharma.

Pentru Sharma, „mâna invizibilă a pieței s-a transformat în mâna vizibilă a statului”, iar intervențiile guvernelor și băncilor centrale nu fac decât să producă, chit că involuntar, anumiți câștigători și pierzători în economie și societate.


Foto: Hye Jin Kang / Dreamstime

Articol editat de Alina Mărculescu Matiș


Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.


Mihai Gongoroi

Cu o experiență de patru ani în presă, Mihai a lucrat la ziarul Bursa și la Mediafax, unde a scris despre economie, bănci centrale și piețe financiare. E pasionat de istorie economică și politică externă și crede că George Carlin e cel mai bun comediant din istoria recentă a comediei.


Abonează-te
Anunță-mă la
guest
3 Comentarii
Cele mai vechi
Cele mai noi Cele mai votate
Inline Feedbacks
Vezi toate comentariile

Abonează-te, ca să nu uiți de noi!

Îți dăm un semn pe e-mail, când publicăm ceva nou. Promitem să nu te sâcâim mai des de o dată pe zi.

    2
    0
    Ai un comentariu? Participă la conversație!x