Cărți de la care să luăm lumină. O listă de lecturi pe care o putem începe de Paște

Cititul ne face bine, chiar și atunci când poveștile pe care le spun cărțile sunt uneori despre lucruri rele. Încercăm în zilele mai libere din mini-vacanța de Paște să ne tragem sufletul și să găsim vreme și pentru lectură. Vă propunem astăzi o listă de cărți pe care noi, cei din redacția Panorama, ne-am simțit mai câștigați citindu-le. La aceasta, am adăugat recomandările făcute de cititorii platformei.

Fie că vorbim despre radiografia morală și politică a unei societăți corupte, de analiza modului în care industria tech și cultura always on ne fac mai neatenți ca niciodată sau de un ghid către potențialul nostru ascuns, aceste cărți scot la iveală problemele tot mai greu de ignorat ale societății în care trăim, dar oferă și instrumente pentru vindecare. Volumele din această serie sunt posibile chei de decriptare a lumii din exterior, dar și din noi înșine.

„Conversație la Catedrala”, de Mario Vargas Llosa (1969)

Pentru că această listă a fost compusă în zilele de după moartea lui Mario Vargas Llosa, fenomenalul scriitor peruan care s-a stins pe 13 aprilie, am simțit, în redacție, că e obligatoriu să începem de la el ediția de față a Recomandărilor Panorama. 

M-am întors la o carte pe care o putem citi și pe post de avertisment pentru noi, în contextul politic în care ne aflăm. Am citit „Conversație la Catedrala” chiar traversând Peru-ul lui Llosa, acum câțiva ani. Mi-a fost, ca alte cărți ale lui, cel mai bun ghid.

Cartea se deschide cu personajul principal, Santiago Zavala, care se întreabă retoric „când se alesese praful” de țara lui. „El era ca Peru-ul, el, Zavalita, se alesese praful și de el cândva, într-un moment anume. Gândește: când?”. 

Cartea descrie perioada dictaturii militare a lui Manuel Odria (1948-1956), cum a afectat regimul viața peruană, dar și felul în care, la modul mai general, ajung sistemele totalitare să atingă toate cotloanele unei societăți. 

Catedrala din titlu e de fapt un bar. La mai bine de un deceniu după căderea regimului Odria, Santiago Zavala, care era fiul unui industriaș cu legături strânse cu regimul dictatorial, se întâlnește cu Ambrosio, fostul șofer al tatălui său în acele vremuri criminale. Stau de vorbă mai bine de patru ore în Catedrală, timp în care redeschid borcanul cu viermi, pentru a afla răspunsuri, pentru a se spovedi, pentru a înțelege și ierta. E o reînchipuire a unei perioade tragice pentru generația lui Llosa, după cum a descris-o chiar el. Scriitorul spunea că mai teribilă decât crimele regimului Odria a fost corupția, care s-a răspândit ca o molimă în Peru, până a contaminat tot.

Felul în care a Mario Vargas Llosa a știut să descrie puterea, corupția, rezistența, revolta și tragica supunere a oamenilor i-a adus un Premiu Nobel pentru Literatură, în 2010.

„Dacă ar trebui să salvez din foc numai unul dintre romanele mele, acesta ar fi Conversație la Catedrala”, spunea, la un moment dat, Llosa despre acest roman care poate fi citit și ca o pledoarie împotriva resemnării. Traducerea în limba română e aici. (Alina Mărculescu Matiș)

„Lumea fraților Tate”, de Jamie Tahsin și Matt Shea (2025)

Ești sau nu ești un Top G? Aparent, aceasta e întrebarea zilelor noastre. Cartea jurnaliștilor Jamie Tahsin și Matt Shea risipește perdeaua de efecte speciale din jurul fraților Andrew și Tristan Tate și le scoate la lumină stilul de viață din alt unghi decât cel pe care aceștia îl coregrafiază atent pentru afișările publice.

Dacă ai trecut de vârsta incertitudinilor fizice și nici n-ai copii de vârsta aceea, modul în care frații Tate au devenit populari ți se pare aproape caraghios, cum ar putea cineva să „muște” aiurelile lor?! Sunt instituții care investesc sume amețitoare pentru comunicare și tot n-au succesul pe care frații Tate îl au pe rețelele sociale. Cartea explorează universul Tate și scoate la iveală realități înspăimântătoare despre pânza de păianjen țesută de ei virtual pentru a prinde o pradă cât se poate de reală.

Tineri care plătesc mii de euro convinși că vor învăța rețeta infailibilă pentru a avea bani, mașini scumpe și femei frumoase, convinși de acești masculi alpha că acesta e unicul țel al existenței lor. Dar escrocheriile sunt o nimica toată pe lângă repulsia pe care o au față de femei, pe care le tratează ca mijloace de a face bani.

„Din punctul de vedere al lui Tate, anumite femei sunt mai predispuse decât altele să lucreze în industria sexului și să le dea banii lor „peștilor” și, mai mult, e mai ușor ca oricând să le găsești și să le exploatezi în mediul online. Tot ce trebuie să faci este să le convingi pe aceste femei să se îndrăgostească de tine și să le vinzi un vis”, au constatat cei doi autori ai cărții „Lumea fraților Tate”. Cartea poate fi comandată de aici. (Alexandra Albu)

„Cum a rămas România fără președinte ales”, coord. Cristian Preda (2025)

Despre momentul noiembrie 2024 – când un candidat necunoscut, căruia sondajele nu-i dădeau absolut nicio șansă, a reușit să câștige primul tur al prezidențialelor – se pot face multe filme („însă nu vreo comedie”, cum zicea un artist hip-hop de pe la noi).

Până la film, însă, momentul își caută explicațiile în „Cum a rămas România fără președinte ales”, un volum coordonat de Cristian Preda, profesor de științe politice la Universitatea din București.

Cartea reușește să fie mai mult decât o cronică a ascensiunii lui Călin Georgescu, e o radiografie a României de ieri, de azi și de mâine, din care pare că am înțeles doar componentele bulei în care am trăit fiecare, doar ceea ce ne-a interesat în mod direct. 

Mai mult, pune lupa pe un eveniment care ar putea avea ecou nu doar la alegerile care se apropie, ci și în viitorul României. Volumul adună opiniile mai multor experți – de la jurnaliști respectați precum Anne Applebaum, la istorici cu reputație – precum Oliver Jens Schmitt. 

De notat stilul absolut savuros al lui Radu Paraschivescu și modul în care profesorul Cristian Preda punctează „democrația mimată” și, în același timp, „gripată”.

Este o carte de citit (și de citat) înaintea alegerilor din mai, dar, mai ales, e o carte care merită revizitată ori de câte ori realitatea politică și socială ne ia pe sus. E un puzzle în care nu doar că fiecare piesă contează, dar ele sunt atât de importante încât se pot rearanja singure, în funcție de context.

Rezultatul ne-ar putea uimi, dar e bine măcar să știm de pe acum pe de rost piesele. Găsiți cartea aici. (Ciprian Ioana)

„El Surdo”, de Cece Bell (2023)

„Eram o fetiță surdă înconjurată de copii care auzeau. M-am simțit diferită și în mintea mea nu era bine că eram diferită. Am crezut că hipoacuzia mea era o dizabilitate. Și îmi era rușine”, scrie Cece Bell, autoarea romanului grafic „El Surdo”, într-o notă de la finalul cărții.

Inspirat din propria copilărie, romanul e o lecție de empatie, fără a deveni moralizator, despre cum oamenii nu trebuie judecați doar pentru că nu se încadrează în tipare, dar și despre cum se simte cineva atunci când este tratat ca fiind „altfel”.

Cece are doar patru ani când se îmbolnăvește de meningită, care îi afectează definitiv auzul și îi transformă copilăria. Medicii îi dau o ureche fonică – un dispozitiv cu căști, care trebuie purtat ca un rucsac, pe piept. Cece îl poartă pe sub haine, dar nu-l poate ascunde. 

Așa are parte de bullies, e tratată cu dispreț și adesea exclusă. Experimentează singurătatea, dar învață cum se construiesc prieteniile adevărate, în ciuda neînțelegerilor. Se lovește și de obstacolele tipice vârstei: părinți jenanți, primele crush-uri, dinamici complicate între colegi.

La noua școală, unde este singura elevă cu deficiență de auz, Cece își inventează un alter ego — El Surdo — o supereroină care spune ce gândește și nu se teme de nimic. Această dublură imaginară devine pentru ea o sursă de putere, modul ei de a face față lumii și propriilor nesiguranțe.

Pentru că urechea fonică captează sunetele de la o distanță foarte mare, Cece ajunge, într-un fel, să aibă o superputere reală: poate auzi ce se întâmplă în cancelarie și nu numai, ceea ce o face foarte populară.

El Surdo este pentru copii o poveste despre curajul de a transforma ceea ce pare o slăbiciune într-un atu. Iar pentru părinți, un excelent punct de plecare în discuțiile cu cei mici despre incluziune, toleranță și ce înseamnă, de fapt, să fii „normal”.

„Astăzi, îmi privesc surzenia mai degrabă ca pe o neplăcere ocazională și, în mod ciudat, ca pe un dar: pot opri sunetul lumii oricând vreau și mă pot retrage într-o liniște senină”, scrie Cece Bell în nota de la finalul cărții, pe care o puteți comanda de aici. (Ioana Moldoveanu)

„Hoții de atenție”, de Johann Hari (2022)

Cartea nu e doar o lectură despre cum să îți îmbunătățești concentrarea (deși Hari oferă și câteva soluții utile), ci și un apel la înțelegerea mai largă a fenomenului. 

Johann Hari vorbește despre cum industria tech, cultura „always on” și alegerile noastre zilnice contribuie la o „furtună perfectă” care ne face mai neatenți ca niciodată. Într-un stil accesibil și plin de anecdote personale, „Hoții de atenție” te face să te întrebi ce s-a întâmplat cu capacitatea noastră de a consuma ceva cu adevărat în profunzime și de a rămâne acolo fără a fi întrerupți de fiecare notificare care apare pe telefon sau de fiecare gând trecător. 

Hari spune că, pe lângă tehnologie, există și factori sociali și economici care contribuie la această pierdere a concentrării. Viețile noastre devin tot mai fragmentate, cu prea multe lucruri de făcut și prea puțin timp pentru a le face cum trebuie. Iar în mijlocul acestui haos, „distragerile” nu sunt doar un simptom, ci un rezultat al unei culturi care promovează multitasking-ul și viteza, în defavoarea profunzimii și a răbdării. 

Dacă vrei să înțelegi mai bine cum am ajuns aici și ce putem face pentru a ne recăpăta atenția (spoiler alert: nu e vorba de soluții individuale, oricât am vrea să credem asta), cartea merită citită. Este disponibilă aici. (Vlad Dumitrescu)

Prietena mea genială, de Elena Ferrante (2011)

Prima carte din tetralogia napoletană a italiencei Elena Ferrante e o lectură care curge ușor, pentru că e captivantă în detaliile, trăirile și aventurile vieții celor două prietene, Elena și Lila, în jurul cărora se învârte toată povestea. Chiar e o carte pe care o puteți da gata într-o mini-vacanță și apoi probabil că le veți căuta și pe restul de trei, ca să aveți tabloul narativ complet.

Viața celor două fete dintr-un cartier sărac din Napoli scoate la iveală nu doar aspectele sociale și culturale ale epocii postbelice în Italia, ci și tot felul de dinamici psihologice între adolescenți, între părinți și între familii. Fiecare întâmplare sau evoluție, oricât de banală ar părea inițial, capătă proporții cosmice și zguduie universul celor două prietene, pe măsură ce cresc și au o relație tot mai strânsă, care se va întinde pe viață.

Stilul lui Ferrante e direct, cinematografic, iar aproape fiecare „episod” din aventurile fetelor e punctat decisiv cu un twist de impact, uneori șocant.

Ferrante e una dintre cele mai apreciate scriitoare contemporane și totuși despre identitatea ei nu se știe cu certitudine mai nimic, semnătura ei fiind doar un pseudonim. Misterul identității ei (unii au speculat chiar că ar fi vorba de un el, nu o ea) e parte din farmecul literar care i-a adus celebritatea, iar tentativele de „demascare” ale unor jurnaliști au fost întâmpinate cu furie de lumea literară și de fani, în ideea că de fapt nici nu contează cine e autorul în viața reală, ci opera în sine. Cartea poate fi găsită aici. (Andrei Luca Popescu)

„Mica enciclopedie hygge. Rețeta daneză a fericirii”, de Meik Wiking (2016)

De ani de zile, ne uităm la Danemarca și ne întrebăm ce o propulsează constant pe primele locuri în clasamentul celor mai fericite țări din lume. 

Danezii au o relație complexă cu ideea de stare de bine și au un concept care rezumă această artă de a avea confort sufletesc și lipsă de supărări: „hygge”. Fiecare pronunță cum poate acest cuvânt, pentru că, așa cum ne spune autorul, citându-l pe Winnie the Pooh: „asta nu se silabisește, asta se simte”.

O definiție a lui „hygge” este la fel de greu de dat, spune Meik Wiking, care este și directorul Institutului pentru Cercetarea Fericirii din Copenhaga și autor al mai multor cărți legate de starea de bine. 

„Hygge este, mai degrabă, ambianță și trăire, nu ține neapărat de obiecte. Înseamnă să fim cu persoanele pe care le iubim. Sentimentul de acasă. Sentimentul că suntem în siguranță, că suntem la adăpost și că putem lăsa garda jos”, scrie Meik Wiking, care spune despre el că are „cea mai bună slujbă din lume”. Lucrează la institutul care studiază cauzele și efectele fericirii oamenilor, cu scopul de a îmbunătăți viețile cetățenilor din toată lumea. Și, da, spune că au lumânări aprinse în birouri de luni până vineri.

Lumina este un concept strâns legat de hygge, iar danezii spun că lumânările sunt elementul cel mai des asociat cu atingerea stării de bine. De altfel, fiecare danez arde anual în jur de șase kilograme de ceară de lumânări pe cap de locuitor și sunt pe primul loc în Europa la acest capitol. 

Danezii duc mai departe atenția pentru iluminat și, pentru a crea o atmosferă hygge, își aleg corpurile de iluminat cu grijă și le dispun strategic astfel încât să recreeze lumina dată de apusurile de soare sau de focul de lemne (adică echivalentul la 1.800 Kelvini). 

Hygge nu ține însă doar de atmosferă, ține și de lipsa elementelor care ne distrag atenția, cum ar fi telefoanele, dar și de puterea de a lua o pauză sau de timpul petrecut cu prietenii.

Deși mulți danezi sunt convinși că termenul de „hygge” nu poate fi tradus în altă limbă și că e specific culturii lor, autorul spune că sunt și alte culturi care au principiile, însă danezii duc asta la rang de artă. Dacă există sau nu o rețetă a fericirii urmează să descoperiți citind cartea. Cert este ca, în această perioadă complicată în care pare că liniștea atârnă de un fir de ață, manifestul hygge merită aplicat măcar din când în când. Puteți găsi cartea aici. (Cristina Dobreanu)

CITEȘTE ȘI:
Ce pot învăța românii din fericirea Finlandei, țara unde reușești să fii cea mai bună versiune a ta, dar nu știi ce să faci cu ea

„Potențial ascuns”, de Adam Grant (2024)

Într-o țară ca România, unde sistemul de educație este încă bazat pe etichete, comparații și oroarea față de greșeală, cartea „Potențial ascuns. Știința de a realiza lucruri mărețe” este o lectură indispensabilă. Profesor de psihologie organizațională la Wharton School, Adam Grant demonstrează într-o manieră accesibilă că nu atât talentul nativ, cât mai ales caracterul, perseverența și adaptabilitatea reprezintă rețeta succesului pe termen lung. 

Cu ajutorul unor cercetări, dar și a unor exemple puternice din viața reală, el ne arată cum marile reușite nu le aparțin celor mai bine dotați din punct de vedere cognitiv sau fizic, ci celor care sunt proactivi, care știu să colaboreze, care sunt disciplinați și consecvenți. 

Ce este încurajator este că îți poți educa aceste calități la orice vârstă. Una dintre chei este să ajung capabil să tolerezi disconfortul și să te împaci cu stângăcia insuportabilă a procesului de învățare. O alta, să ieși din spirala perfecționsimului, să îmbrățișezi greșelile și să le transformi în surse de învățare.

Teama de a nu crea un lucru perfect te poate face să nu ajungi niciodată să termini un produs minim viabil, care ar avea o utilitate reală. Dacă te vei lăsa în voia fricii de a vorbi în public și nu te vei expune ridicolului primelor încercări, nu vei ajunge să ții discursul care ți-ar putea aduce oportunități nesperate.

Adam Grant merge mai departe de enunțarea acestor adevăruri și oferă o serie de strategii valabile pentru înlăturarea barierelor pe care noi înșine ni le punem în fața dezvoltării personale. Arată cum să îți creezi structuri pentru motivație, dar și cum pot fi create sisteme de oportunitate din care fiecare copil să iasă câștigător. „Potențial ascuns. Știința de a realiza lucruri mărețe” este un manual excelent despre cum să devii mai bun la a deveni mai bun, dar și despre cum să-i ajuți pe ceilalți să își atingă potențialul. O puteți comanda aici. (Raluca Ion)

Recomandări de la cititori:

„Când creierul lucrează împotriva ta”, de Michael Easter – „Pentru că explică clar, pe înțelesul tuturor, de ce facem alegeri neinspirate, de ce simțim cum simțim și, cel mai important, ne arată cum să ne liniștim și să conducem creierul către decizii mai bune de viață.” (Ana Munteanu Popa)

„Sunrise on the Reaping” („Răsăritul în ziua extragerii”), de Suzanne Collins – „Mrs. Suzanne Collins does it again! Nu e chiar un roman standalone, dar explică într-un mod super accesibil cum funcționează propaganda într-un sistem totalitar. (Andrei P.)

„Cazul doctorului Kukoțki”, de Ludmila Ulițkaia („Fidea cu lapte”)

„Dulcele bar”, de J.R. Moehringer (Costin)

„Acolo unde cântă racii”, de Delia Owens (Elena Melinte)

„Cărări și destine” și „Acasă”, de Luminița Aldea – „Două romane fascinante, unde este transpusă viața oamenilor simpli, cu o complexitate și duritate greu, dar nu imposibil de parcurs”. (Maria Norocel)

„Poveste de Paște” – „Pentru copii, bunici și părinți, cartea copilăriei mele care îmi aduce aminte de bunica, de serile in care îmi citea povești. Cartea îmi inspiră că sărbătoarea este sărbătoare datorită contribuției fiecărui membru al familie și a poveștilor care se nasc din ea” (Anonim)

Erată: Articolul a fost modificat după publicare pentru a corecta numele autorului cărții „Mica enciclopedie hygge. Rețeta daneză a fericirii” în subtitlul care face referire la aceasta.

Articol editat de Raluca Ion