Open minds

Ce ne-a învățat pandemia COVID-19 despre fondurile europene

Computer Hope Guy
Foto: Shutterstock

La un an distanță de când pandemia COVID-19 a instaurat o nouă realitate pe continentul european și implicit în România, optimismul de a ne întoarce în curând la vechiul cotidian a înlocuit incertitudinea ultimului an. Însă modul cum ne reluăm cotidianul este cel care contează de fapt: ne întoarcem la starea de dinainte de pandemie, în care reformele se află doar pe hârtie, cu investiții punctuale și pe alocuri haotice, cu lipsa transparenței în decizii și cu o rată de absorbție a fondurilor europene scăzută? Nu, deoarece pandemia COVID-19 ne-a arătat că așa nu se mai poate.

Ceea ce înseamnă că România trebuie acum să aplice ceea ce a învățat în urma acestei pandemii: că sistemele publice eficiente au nevoie de reforme pentru a ține pasul cu noile provocări, că investițiile sunt necesare pentru ca cetățenii să beneficieze de soluții sustenabile și digitale, că măsurile nu vor fi eficiente fără consultări cu cetățenii care beneficiază direct de ele și că există resurse, dar trebuie accesate. Pe scurt, că reziliența nu e doar un cuvânt frumos învățat în 2021, ci un principiu pe care trebuie să îl aplicăm acum.

UE a ieșit din logica austerității

Pandemia COVID-19 a reprezentat un șoc social și economic simetric aplicat întregului glob, dar cu măsuri asimetrice luate de fiecare continent sau țară care au făcut ca recuperarea după pandemie să aibă perspective mai scurte sau mai îndelungate. Statele membre și-au dat repede seama că nu pot face față acestei provocări singure, multe încercând pe pielea lor până să înțeleagă că apartenența la UE este un avantaj incontestabil. Astfel, cu economiile sever afectate și cu nevoia de a mobiliza resurse în timp record, țările și-au întors privirile către Uniunea Europeană pentru ajutor, cu precădere financiar.

De aceea, anul 2020 a fost o cursă cu care procesul decizional al UE nu este încă pe deplin obișnuit. 

A fost, în primul rând, o cursă pentru a găsi resursele financiare necesare pentru a ajuta imediat companiile și sectoarele victime principale ale pandemiei (sectorul medical, sectoarele de servicii, transportatorii de mărfuri și comerț, sectorul cultural etc), iar ulterior fonduri suficiente pentru următorii ani care să permită statelor membre recupereze pierderile financiare ale acestui an, dar și să obțină economii mai performante și mai adaptate provocărilor curente digitale și de economie verde. 

În al doilea rând, am văzut o cursă pentru identificarea și achiziționarea vaccinurilor, pentru a reuși să elimine virusul de pe continentul european, motiv pentru care s-a investit masiv în institutele de cercetare și laboratoarele epidemiologice europene.

UE a căutat soluții la o problemă cu care nu s-a mai confruntat până acum și, spre deosebire de criza din 2008, a ales, corect am spune, să combată această criză fără precedent cu solidaritate, în loc de austeritate.

Să recapitulăm ce s-a întâmplat, înainte de a vedea semnificația acestor decizii pentru România: 

Pe de-o parte, avem un Cadru Financiar Multianual pentru următorii 7 ani de peste 1000 de miliarde de euro, lângă care a fost creat un instrument temporar de 3 ani de 750 miliarde de euro dedicat combaterii consecințelor sociale și economice provocate de pandemie. 

De asemenea, Uniunea Europeană a creat cel mai mare instrument finaciar din istoria sa, Mecanismul de Redresare și Reziliență care va oferi 672,5 miliarde de euro pentru reforme și investiții în țările europene. Fiecare cetățean care a trăit momentul, fie că a fost direct implicat în echipa de negociere, fie că a relatat informații sau le-a citit, a înțeles contextul istoric și oportunitatea uriașă care a fost pusă la dispoziția statelor membre. Iar din perspectivă economică, UE s-a ridicat la înălțimea așteptărilor cetățenilor.

Astfel, Uniunea Europeană a învățat, la nevoie ce-i drept, să aibă curaj. Decizia de a se investi o parte din bugetul european, asigurat de contribuțiile financiare ale statelor membre, pentru a se împrumuta pe piață și a își crește resursele proprii a stârnit multe controverse, în special fiindcă niciodată până acum UE nu și-a asumat un asemenea risc. 

Mai mult decât atât, aceste fonduri denumite Noua Generație, vor fi exclusiv folosite pentru planul de relansare UE, care a reprezentat, în modul în care a fost gândit și negociat, un alt nivel de ambiție în ceea ce privește utilizarea fondurilor europene. 

Cele 3 instituții europene au negociat timp de 3 luni încontinuu în probabil cele mai complexe discuții: de a stabili cum să fie cheltuite 90% din fondurile pachetului de relansare. 

Să faci rost de bani e una, dar e și mai complicat să agreezi cum trebuie cheltuite. Parlamentul, Consiliul UE și Comisia au reușit însă să creeze un instrument financiar model, care părăsește logica fondurilor clasice europene și dorește ca, la finalul acestui exercițiu, să existe cu adevărat coeziune europeană, să nu mai existe decalaje, să se atingă progres în toată Europa. Pentru a accesa fondurile, fiecare stat membru trebuie să propună un Plan Național de Redresare și Reziliență (PNRR). Iar pentru ca 27 de planuri să nu fie diferite, Mecanismul de Redresare și Reziliență propune o structură de 6 piloni, care obligă statele membre să folosească banii pentru a realiza reforme și investiții în verde, digital, economie și competitivitate, coeziune socială, instituții mai reziliente și, nu în ultimul rând, măsuri pentru tineri și copii. 

De asemenea, există și o serie de condiții impuse statelor membre: fiecare plan trebuie să aloce 37% din fonduri pentru măsuri împotriva schimbărilor climatice, iar 20% din fonduri trebuie alocate măsurilor digitale. De asemenea, toate măsurile trebuie să respecte principiul de a nu face rău mediului. Este pentru prima dată când statele membre nu mai sunt lăsate doar să citească recomandările de țară venite din partea Comisiei Europene în cadrul Semestrului European, ci sunt invitate să le și aplice, mai ales fiindcă numai jumătate dintre ele au fost aplicate până acum, aceasta fiind una din cauzele decalajelor între statele membre.

Este adevărat că s-au realizat destule greșeli pe parcurs, cele mai vizibile fiind în modalitatea de stabilire a contractelor de vaccinare și incoerențele notabile în livrarea vaccinurilor pe teritoriul european. Dar, înainte să găsim vinovați în UE, să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat dacă fiecare stat membru și-ar fi achiziționat vaccinurile în mod independent? 

Statele membre au fost extrem de rezervate până acum în a-și transfera din competențe la nivel european. E și motivul pentru care UE nu are competențe de a le impune statelor membre politici de sănătate, de educație sau politici sociale. Iată că pandemia a fost un moment de a conștientiza câtă nevoie de coordonare există, și cât de necesar este să putem vorbi cu o singură voce pentru interesul comun.

Lecții de pus în practică pentru România

Nu doar Uniunea Europeană este cea care trebuie să învețe niște lecții după pandemie, ci și România, țară care are acces în acest moment la 80 de miliarde de euro pentru reforme, investiții publice și investiții private. Aceasta e singura formulă în care poate funcționa un plan de relansare pentru România care să nu se limiteze doar la cei 3 ani de finanțări post-pandemie, ci care să ofere un cadru instituțional solid ce poate stimula investiții suplimentare.

Din păcate, reformele în România nu au fost asumate până acum de clasa politică decât cu mici excepții. Nu ne mai putem permite o lipsă de viziune și o lipsă de asumare, pentru că am pierdut deja mult prea mult timp. Iar scuze nu există, mai ales atunci când Comisia Europeană oferă de două ori pe an Recomandări specifice de țară, rapoarte de țară detaliate în care explică ce reforme sunt necesare și în ce scop. Practic, detaliile ne sunt la îndemână în ceea ce privește administrația publică, sistemul juridic, sistemul de pensii, asistența socială, sistemul educațional, sistemul de sănătate.

Pe lângă reforme, este nevoie de investiții. Nu doar publice, nu doar private, ci ambele, combinate. Mediul privat nu este un dușman al instituțiilor publice, ci un prieten, de nădejde. De ce să îi punem bețe în roate, de ce să nu îi oferim acces la finanțare, de ce să nu îl sprijinim în creativitate?

Conform unui clasament global realizat de Fondul Monetar Internațional, din 191 țări, sprijinul direct acordat de la bugetul național firmelor și populației în contextul pandemiei plasează România în a doua jumătate a clasamentului, pe locul 124 din 191. Deoarece România nu a reușit, în perioada-septembrie decembrie, să prgreseze la un procentaj de 2,5 și este abia la 2,3, se află cu mult sub media europeană.

Să investim atunci din fondurile europene?

La nivel european, un program de investiții extrem de ofertant este InvestEU care s-a bazat pe fostul Fond European de Investiții Strategice (EFSI sau Planul Juncker), la care s-a adăugat și dorința ca acesta să vină în ajutorul Mecanismului de Redresare și Reziliență prin investiții private care să ajute la o mai bună implementare. Până acum, în exercițiul financiar european precedent, normele programelor europene au împiedicat combinarea mai multor fonduri ale Uniunii, cu toate că astfel de combinații ar fi fost benefice pentru a sprijini proiectele care necesită tipuri diferite de finanțare. Astfel, InvestEU a fost creat pentru a oferi sprijin de mai multe feluri:

Sprijin financiar pentru patru tipuri de investiții: infrastructură durabilă; cercetare, inovare și digitalizare; IMM-uri; investiții sociale și competențe. Fiecare din aceste patru componente este formată din două compartimente, un compartiment pentru Uniune și un compartiment pentru statele membre.

Compartimentul pentru Uniune este accesibil pentru măsuri care au o valoare adăugată pentru Uniune și este accesibil pentru disfuncționalități ale pieței europene în general sau situații specifice de investiții insuficiente care afectează ansamblul Uniunii sau statele membre, cel mai relevant proiect pan-european fiind cel de infrastructură, care i-ar permite României să se conecteze la infrastructura rutieră și feroviară europeană. Se preconizează ca garanția UE, în valoare de 26,2 miliarde euro, pentru compartimentul pentru Uniune va mobiliza investiții suplimentare de peste 372 miliarde euro la nivelul Uniunii.

Compartimentul pentru statele membre ar trebui să ofere statelor membre și posibilitatea de a contribui cu alte sume suplimentare la garanția UE și posibilitatea de a folosi garanția UE pentru operațiuni de finanțare sau de investiții, printre care ar trebui să se numere, după caz, și acordarea de sprijin sub formă de capital IMM-urilor care au suferit în urma crizei provocate de COVID-19 și care nu se aflau încă în dificultate suficient pentru a beneficia de ajutor de stat la sfârșitul anului 2019.

De asemenea, mai există și un Portal InvestEU, care prezintă o bază de date de proiecte, ușor de accesat și de utilizat pentru a promova vizibilitatea proiectelor de investiții, dar și o platformă de consiliere InvestEU, menit să ofere asistență tehnică pentru proiecte, inclusiv poate finanța o schemă de asistență tehnică pentru o tranziție justă pentru proiecte în regiunile miniere.

Astfel, dacă nu am găsit programul financiar european pentru investiții în activități cu risc ridicat, cum ar fi cercetarea și inovarea, sau investiții în infrastructură durabilă, sprijinul pentru IMM-uri, investiții în capitalul uman, în infrastructura socială, în microfinanțare, în finanțarea întreprinderilor etice și sociale și în noile modele de afaceri din economia socială, inclusiv investiții cu impact social și contracte cu rezultate sociale, atunci InvestEU este o soluție puțin promovată în România.

Pentru a asigura implementarea rapidă și informarea la nivel local, InvestEU va fi pus în aplicare în parteneriat cu Banca Europeană de Investiții și Fondul european de investiții și cu numeroși alți parteneri de implementare, inclusiv instituții financiare internaționale și bănci și instituții naționale de promovare.

Odată principiile stabilite, ne mai rămâne să răspundem la întrebarea: cum?

Mai întâi, trebuie să identificăm prioritățile: ce reforme sunt mai urgente din perspectivă guvernamentală/instituțională/administrativă? Ce reforme sunt solicitate de cetățeni/societatea civilă/mediul de afaceri? Ce sectoare au nevoie în mod prioritar de investiții? Ce companii și IMM-uri au nevoie de investiții și la un acces mai facil la fonduri pentru a se susține și a se dezvolta? 

Apoi, urmează partea cea mai interesantă: o măsură cu impact mare, național, trebuie să treacă printr-un proces real de consultare cu cei vizați, cu Parlamentul României, cu Administrația Prezidențială. Consultări nu doar bifate pe hârtie, ci realizate în mod serios, cu discuții aplicate, cu propuneri, cu un plan de lucru. Iar ulterior, este nevoie de o negociere guvernamentală care să realizeze un calendar pentru mandatul de guvernare. 

Din afară, ni se pare imposibil ca oameni cu mandate diferite, mai ales dacă vin și din partide diferite, să poată agrea un asemenea pachet. 

Ei bine, la nivel european, popularii, socialiștii, liberalii, ecologiștii, conservatorii și euroscepticii au stat la masa de negociere luni de zile și nopți întregi pentru a agrea cum se va cheltui o sumă istorică de 672,5 miliarde de euro, în condiții de presiune uriașă. Partidele mari nu au dat cu pumnul în masă, jocurile de culise nu au dus la rezultate bune și au fost repede uitate, nu au fost introduse prevederi doar de dragul de a fi acolo. Au discutat stresați, cu nervi, cu replici, cu lacrimi, cu frustrări, dar la final cu satisfacție pentru un bine major comun. De ce România nu ar putea face același exercițiu?

Ne mai rămâne un singur lucru de făcut: utilizarea fondurilor europene. Bugetul european reprezintă de departe cel mai interesant și mai urmărit proces decizional la nivel european, deoarece definește modalitățile prin care țările europene pot folosi fonduri pentru a-și dezvolta economiile. 

Dacă până acum un an ne-am fi gândit că noul Cadru Financiar Multianual 2021-2027 ar fi reprezentat doar o simplă distribuire de sume între principalele programe financiare, iată că pandemia COVID-19 a adus în prim-plan noi priorități și a crescut și mai mult așteptările cetățenilor europeni de la sumele alocate statelor membre și programele propuse. Redresarea economică după pandemie este un test pentru capacitatea României de a exploata resursele puse la dispoziție. Suntem codași în UE la rata de absorbție a fondurilor europene, cumva nu ajung în economia și societatea noastră nici măcar jumătate din fondurile disponibile. Și este păcat, deoarece paleta largă de programe europene oferă oportunități de sinergii, de a crea programe de disciplină instituțională, proiecte de infrastructură clasice dar și de inovare cu ajutorul mediului privat.

Ce urmează

România poate transforma această perioadă neagră într-o oportunitate luminoasă pentru viitorul ei și a cetățenilor ei. Drumul nu este deloc ușor, deoarece lecțiile învățate în decursul unui an trebuie să repare zeci de ani de lipsă de implicare și în același timp să propună măsuri inovative, care să ne propulseze într-un viitor adaptat tranziției digitale și capabil de a atinge obiectivele climatice. 

Este esențial ca următorii 4 ani să fie dedicați accesării fondurilor puse la dispoziție României pentru a începe măcar construcția națională de consolidare a sistemelor publice și pentru a stabili niște fundamente de parteneriat cu mediul privat. Iar de aici trebuie să putem construi în continuare, iar rezultatele alegerilor din 4 în 4 ani nu trebuie să fie motiv pentru a șterge eforturile precedente, ci de a contribui la construcție, a îmbunătăți. Fără o astfel de mentalitate, reziliența despre care se discută atât de mult acum va deveni un concept ratat și abandonat, care va ieși la iveală doar la următoarea criză.

Despre autor:

 


Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.


Tana Foarfă

Director Europlus

Tana Foarfă face parte din consiliul director a Europuls, ONG înființat în anul 2010 la Bruxelles de un grup de experți români în afaceri europene. Face de asemenea parte din echipa de consilieri ai europarlamentarului Dragoș Pîslaru. Tana Foarfă este licențiată în științe politice la Université Libre de Bruxelles și deține un Master în Studii Europene la KU Leuven, cu specializarea Relații Externe ale Uniunii Europene.