Furtuna perfectă din Siria. Cum s-au prăbușit cinci decenii de tiranie Assad în doar 12 zile

Războiul care a sfâșiat Siria are vârsta unui adolescent de 14 ani, iar jumătate de secol, sirienii s-au născut, au crescut și au murit sub aceeași dinastie – Assad. Toată această istorie s-a sfârșit în mai puțin de două săptămâni. 

Dar, dacă tot istoria ne-a învățat ceva, acel lucru e că în război nu prea există miracole, iar în politică nici atât. Viitorul e la fel de tulbure precum trecutul, chiar dacă a fost sărbătoare pe străzile din Damasc și în marile orașe siriene, la vestea că regimul Assad a fost înlăturat.

Ceea ce a început în primăvara lui 2011 ca un efort autentic de schimbare a fost mutilat de Bashar al-Assad într-un război civil, care a măcinat o țară până la însăși structura sa. Azi, Siria este schilodită. E o țară risipită între tot atâtea țări în care populația sa a găsit refugiu. E ruinată din toate punctele de vedere și transformată într-un cuib de teroriști și un loc de joacă armată al marilor puteri. Toată lumea știe de unde vine Siria, dar nimeni nu știe încotro se îndreaptă.

Primăvara Arabă și semințele războiului din Siria

Era decembrie 2010, când primele manifestații pro-democrație se coagulau în Tunisia, împotriva liderului Zine al-Abidine Ben Ali, aflat la putere de aproape un sfert de secol. Regimul lui a picat în câteva săptămâni. A urmat cel al lui Hosni Mubarak, în Egipt. Visul schimbării a cuprins până în primăvară și alte țări din Orientul Mijlociu și nordul Africii, conduse cu mână de fier, de zeci de ani, de aceiași oameni: Siria, Libia, Yemen.

Dar, acolo avântul pro-democratic s-a transformat în haos și teroare. În încercarea lor disperată de a se agăța de putere, dictatorii și-au măcelărit poporul. În cazul liderului libian Muammar Gaddafi, poporul i-a întors „favoarea”.

Flavius Caba-Maria, președintele think-tank-ului Middle East Political and Economic Institute (MEPEI), a explicat, într-un interviu pentru Panorama, de ce Primăvara Arabă a dat roade în Tunisia, dar nu și în Libia sau Siria.

Din Primăvara Arabă, Siria a alunecat direct în hăul războiului civil și nu a mai ieșit de acolo, timp de aproape 14 ani. 

Au lăsat Siria din brațe Rusia și Iranul?

E uluitor cum Bashar al-Assad s-a chinuit și a chinuit un întreg popor, pentru a păstra puterea 24 de ani, după ce tatăl său, Hafez al-Assad, stăpânise la rândul lui Siria, timp de 29 de ani, doar ca la final să o piardă în câteva zile, fără să opună prea multă rezistență.

Semnele ofensivei au apărut la final de noiembrie. Atâtea alte lucruri țineau captivă opinia publică în lume, că la început, avansul rebelilor a trecut aproape neobservat. Apoi, în decurs de nouă zile, insurgenții au pătruns și au cucerit Alep (30 noiembrie), Hama (5 decembrie), Daraa (7 decembrie), Homs (7 decembrie) și Damasc (8 decembrie). În afara primelor două orașe, în care regimul Assad a încercat o ripostă anemică, celelalte au picat precum piesele de domino.

Această lovitură nu a apărut însă de nicăieri, ci a fost alimentată și întărită de contextul regional, e de părere Flavius Caba-Maria. Sunt semne că Rusiei și Iranului, marii aliați ai regimului dictatorial de la Damasc, le era din ce în ce mai greu să colaboreze cu Bashar al-Assad, care refuzase să le asculte sugestiile privind o serie de schimbări interne, spune expertul MEPEI.

Una dintre principalele frustrări era faptul că al-Assad nu acceptase propunerea Rusiei de a media un dialog între el și președintele Turciei, Recep Erdoğan. 

Cu o armată siriană slăbită și demoralizată, Rusia nu prea mai avea ce susține în fața insurgenților. Ar fi trebuit să mobilizeze forțe suplimentare în locul soldaților, scenariu greu de realizat în condițiile războiului pe care-l duce de aproape trei ani, împotriva Ucrainei.

E foarte posibil și ca lipsa de reacție a Rusiei să fie rezultatul unei negocieri cu Statele Unite, crede Flavius Caba-Maria.

Un alt element care contribuie la acest scenariu e faptul că imediat după ce rebelii au capturat Damascul, ambasada Rusiei nu a fost supusă atacurilor, nu a fost pus în pericol personalul diplomatic, iar rebelii au anunțat că cele două baze militare ale Rusiei nu vor fi atacate, mai explică expertul MEPEI. În schimb, ambasada Iranului a fost devastată.

Siria este extrem de importantă pentru Rusia, căci în portul sirian Tartus se află singura bază navală rusă de la Marea Mediterană. Fără acest punct strategic, Rusia și-ar pierde influența militară în această regiune.

Cine sunt „salvatorii”

Ofensiva a fost planificată și implementată de o grupare numită Hayat Tahrir al-Sham (HTS), care în traducere înseamnă Organizația pentru Eliberarea Levantului, condusă de Abu Mohammed al-Jolani, pe numele său adevărat Ahmed al-Sharaa. Rebelii lui al-Jolani controlau de aproximativ cinci ani mare parte din provincia Idlib. De acolo, cu ajutorul altor grupări rebele din restul țării, HTS a reușit această operațiune fulgerătoare de înlăturare a regimului Assad.

Dar, istoria grupării duce către legături cu cele mai de temut organizații teroriste din Orientul Mijlociu: al-Qaeda și ISIS. Chiar dacă în ultimii ani, al-Jolani și-a împrospătat imaginea, inclusiv printr-o tranziție de la veșmintele tradiționale la uniforma militară, pentru a câștiga încrederea sirienilor care speră la democrație, după jumătate de secol de dictatură Assad, trecutul său jihadist îi pune pe gânduri pe experții în Orientul Mijlociu, cu privire la intențiile sale reale. 

„Al-Jolani a încercat să impună un islam moderat în partea de nord-vest a Siriei, la Idlib, unde a format un guvern local. Nu a interzis fumatul, nu a impus purtarea vălului de către femei. Dintr-o anumită perspectivă, este adeptul islamului, dar nu al islamului extremist, fundamentalist, cred că acesta a și fost unul dintre motivele schimbării de abordare față de al-Qaeda”, explică președintele MEPEI. 

Pe străzile din Damasc, oamenii au întâmpinat venirea HTS cu mult entuziasm. Sunt sirieni de-ai noștri, nu ne temem de ei, nu ne temem că ne vor obliga să ne acoperim chipul, declara o femeie, într-un reportaj difuzat de BBC.

Așadar, într-un stat secular, așa cum e Siria, e greu de crezut că populația se va grăbi să îmbrățișeze islamul radical, iar liderul HTS știe acest lucru. Ce nu știe nimeni este ce fel de lider își dorește să fie.

Pe de altă parte, știm ce fel de conducător ar avea nevoie Siria. „Va trebui să existe un lider destul de puternic, care să mențină un guvern incluziv și care să ducă la o reconciliere națională”, este opinia lui Flavius Caba-Maria. 

Ce se întâmplă acum în Siria

Bashar al-Assad a părăsit deja țara și și-a găsit refugiu în Rusia. În urma lui, a rămas premierul, care a acceptat o tranziție pașnică a puterii către HTS. E greu de spus cum va decurge această tranziție pașnică. E clar că poporul nu ar accepta niciodată ca următoarea conducere să includă politicieni din aparatul lui al-Assad, dar oameni competenți care să scoată țara din haos nu se găsesc acum chiar la tot pasul. Cei capabili, rămași în țară și care constituiau o amenințare pentru fostul regim au înfundat pușcăria. De soarta multora nu se mai știe nimic. Cei care au reușit să scape represiunilor, s-au refugiat în străinătate.

Guvernul de tranziție va fi condus de Mohammed al-Bashir, cel care ocupa de la începutul anului funcția de premier, în guvernul local instituit de HTS în nord-vestul Siriei.

Marea provocare pentru oricare lider cu intenția reală de a reconstrui Siria este amestecul complex de etnii și confesiuni din care este formată societatea.

„Totul depinde de cum are loc această reconciliere națională. În viitorul guvern, vor trebui reprezentate toate minoritățile”, susține expertul în Orientul Mijlociu.

E greu să obții brusc liniștea într-o țară care, până acum două săptămâni, se războia intern. Rebelii vor vrea să răzbune cei aproape 14 ani de conflict civil.

Și mai e un aspect important: HTS figurează ca organizație teroristă la ONU, în SUA, Marea Britanie și Turcia. Pentru a fi considerat un partener legitim de negociere cu aceste țări și instituții, trebuie să intervină o schimbare, căci după cum bine știm, Occidentul nu negociază cu teroriștii.

Cine are de câștigat, cine are de pierdut?

Felul în care regimul Assad și-a găsit sfârșitul e cu atât mai interesant, cu cât SUA și Turcia, care au forțe pe teritoriul sirian, susțin că nu au contribuit în niciun fel la ofensiva rebelilor. În schimb, se numără printre beneficiarii acestui deznodământ, alături de Israel.

Tot el este de părere că și Libanul poate beneficia de înlăturarea lui al-Assad. „Se va putea concentra mult mai mult pe elemente de suveranitate, dezvoltare economică, să aibă o integrare, inclusiv a Hezbollah, în viața politică”.

Beneficiari indirecți sunt și statele pe teritoriul cărora se află refugiați. Conform celui mai recent raport ONU, 13,4 milioane de sirieni au fost nevoiți să fugă din calea războiului civil, 6,2 milioane dintre ei s-au refugiat în țările vecine sau chiar în state din Uniunea Europeană, restul au fost strămutați intern. O posibilă întoarcere acasă va ridica din presiunea la care au fost supuse societățile de adopție, în ultimii 13 ani. Știm cu toții cât de mult a cântărit criza refugiaților în expansiunea extremei-drepte, în politica din Uniunea Europeană. 

În tabăra învinșilor, stă în primul rând Iranul. Timpul ne va spune dacă i se va alătura și Rusia.

Aflată într-un moment T0 al istoriei sale, Siria e totodată o pradă ușoară. Vidul de putere ar putea crea terenul fertil pentru explozia unor mișcări extremiste, în condițiile în care Orientul Mijlociu traversează oricum una dintre cele mai turbulente perioade ale istoriei sale.

„O Sirie aflată într-o formă care ar putea crea haos și destabilizare în Orientul Mijlociu nu este favorabilă nici Israelului, nici statelor învecinate, precum Irak sau Turcia”, e concluzia președintelui MEPEI.

Articol editat de Andrei Luca Popescu