La început de 2025, Ministerul Culturii pierde din nou bani: primește 1,4 miliarde de lei, cu 1,16% mai puţin decât în 2024, conform planului bugetar pentru acest an.

Muzeele, responsabile de protejarea patrimoniului istoric al țării, sunt printre instituțiile care primesc din ce în ce mai puțin bani și riscă să rămână într-un deceniu fără experți.

Debutanții iau salariul minim pe economie pentru persoanele cu studii superioare, iar angajații cu experiență bogată sunt profund nemulțumiți de remunerațiile primite pentru volumul mare de muncă, după cum a explicat, într-un interviu pentru Panorama, Mihaela Simion, arheolog și muzeograf al Muzeului Național de Istorie a României (MNIR).

În mijlocul discuțiilor despre cât de sigur era Muzeul Drents, Mihaela Simion oferă o mărturie din interior despre o realitate ignorată de politicieni: situația lipsită de speranță în care se află atât instituțiile care protejează patrimoniul istoric al României, cât și oamenii care lucrează în ele.

Panorama: Cum vi se pare atitudinea românilor cu privire la patrimoniu și la oamenii care se ocupă de el? Cum o percepeți?

Mihaela Simion: Supărarea, pe fondul furtului artefactelor dacice, este o atitudine firească de frustrare, de nervi și de enervare maximă. Sigur că au dreptate oamenii să fie furioși, pentru că s-a întâmplat o nenorocire foarte mare. Dar această nenorocire nu este singura, este și starea patrimoniului, pare că acum am aflat că există patrimoniu cultural. Până acum ne înjurau când mai ieșeam sindical cu o grevă și se întrebau: „Ce fac muzeele? Voi stați pe scăunele”. Deci, în percepția colectivă, profesiile din muzeu sunt egale cu supraveghetorul de muzeu, care e altceva.

Panorama: Ceea ce perpetuează nepăsarea publicului față de cultură?

Panorama: Cine sunt cei care spun asta mai ales?

Mihaela Simion: V-aș invita odată să facem un exercițiu, când vin copii mai mărișori, grupa 16 ani plus, și le faci un tur în Muzeul Național. Deci noi avem copia Columnei lui Traian, avem Lapidarium antic și medieval, tezaurul istoric al României… Și colegii mei se chinuie așa tare în holul ăla să tot facă expoziții, să avem ce povesti, și să vedeți care e atitudinea. Nu îi interesează. Sau mai sunt ceilalți care vin special să zică: „Voi sunteți proști, știm noi mai bine”.

Ar fi trebuit trimise replici ale artefactelor la Muzeul Drents?

Panorama: Legat de furtul artefactelor dacice, multă lume se întreba ce caută obiecte atât de valoroase din patrimoniul românesc într-o instituție dintr-un oraș atât de mic (muzeul Drents, din Țările de Jos –n.r.). Dumneavoastră cum vedeți chestiunea asta?

Mihaela Simion: Eu nu am foarte mari date, pentru că fiecare expoziție are o echipă care se ocupă de lucrurile astea. Dar ce știu, în calitate de specialist, este că este cel mai vechi muzeu de arheologie din Olanda și că a beneficiat din partea statului olandez și a primăriei de acolo de niște investiții la care noi nici nu îndrăznim să visăm, din toate punctele de vedere: în ceea ce privește muzeotehnica, amenajarea spațiilor expoziționale și așa mai departe.

Partea de reprezentare, negocierile, nu le duc muzeografii. Vă dați seama că eu sunt foarte bine conectată în rețeaua asta profesională, am foarte mulți prieteni în toate muzeele din Europa. Dar eu nu pot să le zic: „Hai să facem o expoziție la voi”. Nu, sunt lucruri care se aranjează exclusiv pe canale diplomatice.

Panorama: Exista posibilitatea, așa cum s-a vehiculat în mediul online, să fi trimis replici ale artefactelor și nu originalele?

Mihaela Simion: Asta e o prostie. Nimeni nu merge la Scala din Milano (Teatro alla Scala, cel mai important centru al culturii italiene de operă – n.r.) să asculte playback. Expozițiile se fac cu piese originale. Replicile se folosesc în cazuri absolut specifice. Sunt piese de o fragilitate extraordinară, a căror scoatere din mediul lor presupune o degradare ireversibilă. Frescele originale de la Pompei, ele sunt în muzeul de la Napoli, asta fac muzeele, expun originalele.

România are tezaur, dar nu are experți

Panorama: Spuneați la un moment dat că sunteți aproximativ 2.000 de experți muzeali în țară. Puteți detalia puțin cum stă România în această privință?

Mihaela Simion: În România există 33,7 milioane de bunuri de patrimoniu, bunuri istorico-arheologice, culturale și naturale. Această bogăție este gestionată, la nivel național, de un personal de 6.000-7.500 de oameni, în acest personal aflându-se inclusiv femei de serviciu, șoferi, personal auxiliar, contabili. Dintre aceștia, vreo două mii și ceva sunt specialiștii. Faceți o aritmetică simplă, cam câte piese vin de gestionat pe cap de specialist.

Panorama: Ce presupune această gestionare a pieselor? Ce intră în fișa postului?

Mihaela Simion: Profesiile muzeale sunt profesii care presupun în primul rând vocație, iar, în al doilea rând, foarte multă carte. Pentru că presupun o formare continuă și temeinică în domenii interdisciplinare. Fișa de post a unui lucrător în muzeele din România, din zona specialiștilor, presupune atribuții din trei sau chiar patru profesii din COR (Clasificarea ocupațiilor din Româna – n.r.) pe care el trebuie să le stăpânească.

Cum arată o zi de muncă pentru un expert muzeal

Panorama: Pentru claritate, cum arată o zi de muncă din viața dumneavoastră în calitate de angajat al Muzeului Național de Istorie a României (MNIR)?

Mihaela Simion: Viața mea profesională se poate desfășura în două puncte de lucru. Punctul numărul unu de lucru este Muzeul Național de Istorie a României, Calea Victoriei, numărul 13. Când lucrez acolo, de dimineață încep să-mi îndeplinesc fișa de post. În ea, am de făcut anual următoarele lucruri: 250 de înregistrări de evidență patrimoniu. Fiecare astfel de fișă este un mic articol pentru partea de evidență a artefactelor.

Apoi, intru în depozitul meu de tranzit și pregătesc pentru introducere în patrimoniu piesele scoase din cercetările mele de când sunt în celălalt punct de lucru, care se numește România mare, unde sunt trimisă pe șantier. Acolo trebuie să pregătesc toate piesele pe care le-am scos, să le fotografiez, să le aranjez și să fac toate actele pentru comisiile de introducere în patrimoniu.

După aceea, pot primi o sarcină de serviciu, să fac o expoziție cu un subiect stabilit de consiliul științific. Asta presupune documentarea pentru expoziție, selectarea pieselor – dacă sunt numai de la noi, dacă trebuie să colaborăm și cu alte muzee.

Tot în pregătirea expoziției mă transform și în copywriter, pentru că trebuie să scriu textele pentru public. Mă transform și în ajutor de arhitect, în cazul fericit în care am un arhitect, despre cum punem piesele.

Mai colaborez cu restauratorul, că oricâtă viziune artistică aș avea eu, sunt anumite piese pe care nu pot să le pun cum vreau eu, pentru că nu pot fi tensionate, n-am voie să le așez pe piedestale prea mari, de exemplu. Trebuie să mă gândesc să gestionez absolut toate riscurile. Între timp, sigur, ne ocupăm și cu toată birocrația statului român.

Panorama: Acum, de exemplu, în care dintre cele două puncte de lucru vă aflați?

Mihaela Simion: Trebuie să îmbogățim permanent patrimoniul statului român. De exemplu, în momentul ăsta, sunt la Arad în delegație pe șantier arheologic, coordonez lucrările de pe tronsonul de infrastructură pentru reabilitarea căii ferate între Arad și Timișoara. Sunt 60 de kilometri și 21 de situri arheologice.

Și nu am voie să stau, pentru că arheologia nu blochează infrastructura. Terminăm unul din cele mai mari situri care au fost făcute vreodată pe un proiect de infrastructură. Imaginați-vă, doi kilometri de sit arheologic.

Așa că pregătesc înregistrarea primară, transporturile către laborator ale materialului arheologic. Aici, iar fac de toate, de la coordonat utilaje, excavatoare, oameni, strategii de cercetare, lucrarea, desenul arheologic, releveul de specialitate, urmărirea prelevării întregului material.

Seara, când ajung acasă, țin ședința cu colectivul de cercetare, de ce face fiecare și cum face a doua zi, pentru că aici noi nu lucrăm cu excavatoarele de capul nostru, nu poți să ții pe loc un proiect de infrastructură.

Panorama: Din aceste îndatoriri pe care le aveți, cât se aplică ele și lucrătorilor de muzee din orașe mai mici ale țării?

Mihaela Simion: Ce v-am povestit este o zi obișnuită de muncă, inclusiv a unui muzeograf de la muzeul Zalău, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Și v-am zis, suntem doar două mii și ceva de oameni care… noi centrăm, noi dăm cu capul.

„A fost nevoie de o nenorocire ca să afle că existăm”

Panorama: Și cum apreciați nivelul de salarizare?

Mihaela Simion: Nu discut subiectul ăsta decât din perspectiva faptului că nu mai vine nimeni după noi. Sunt profesii atât de complexe, care presupun atât de mult efort… Iar un debutant, un tânăr care ar vrea să îmbrățișeze o carieră în muzeu, el nu vine format.

Tot noi trebuie să ne ocupăm, iar el, în vreo 10 ani, o să poată să lucreze singurel cu piesele. Dar ar primi minimul pe economie, cu studii superioare. De ce ar veni?

Nu mai vine nimeni după noi, și-au bătut joc de noi. A fost nevoie de o nenorocire (furtul artefactelor dacice – n.r.) ca să afle că existăm. Pentru că la fiecare mărire salarială, au mărit, și foarte bine au făcut, salariile celor din instituțiile de spectacol. E foarte bine, ne-am bucurat foarte tare. Comparații nu facem între profesii, dar în cadrul personalului, un director de muzeu are cu vreo 5.000 de lei mai puțin decât un director de teatru.

Panorama: Care sunt efectele acestor diferențe la scară macro?

Panorama: Dar sporuri? Ce fel de sporuri are un expert muzeal?

Mihaela Simion: Nu există așa ceva. Deci noi nu avem, în condițiile în care avem colegi care mai toată viața  au lucrat sâmbăta și duminica. Pentru că muzeul trebuie ținut deschis sâmbăta și duminica, iar ei au luni și marți liber. Sigur că săptămâna de lucru tot de cinci zile e, dar n-au weekend-ul. Toată lumea vrea în weekend să stea cu familia, ei stau luni și marți.

Pentru că noi nu avem nici opțiunea de a merge la privat. Patrimoniul este o chestiune care este gestionată de statul român. Eu nu pot să fiu arheolog la privat. N-am cum. Dar un actor poate să lucreze la Teatrul Național și să mai aibă și alte zeci de contracte pe drepturi de autor. Eu, în schimb, nu am voie, expertizele pe care le fac sunt gratuite. Pentru că e considerată sarcină de serviciu, s-a încheiat discuția.

Așa că cine vreți să vă mai vină să mai aibă grijă de obiectele de patrimoniu? Nemaivorbind de criteriile de integritate pe care trebuie să le ai. Gândiți-vă că, din momentul în care eu am scos-o din pământ, până intră în depozitul muzeului, sunt doar eu față în față cu o piesă de tezaur.

„Trebuie să înțelegem că pentru noi e vremea extincției”

Panorama: Aveți vreo speranță că se va schimba ceva în ceea ce privește subfinanțarea culturii în general și a celei muzeale în particular?

Mihaela Simion: Păi, tocmai citeam acum în bandă, la știri, că ne-au tăiat și fondurile pentru reabilitarea Muzeului Național. La mine e simplu, deci de fiecare dată când sunt probleme, noi suntem întotdeauna cei care decontăm toate crizele din România, noi ăștia două mii și ceva de oameni. Pe noi ne-au buzunărit primii. De unde tăiau? De la cultură. Colegii mei din teritoriu, care țin de autoritățile locale, ei, săracii, simt asta din plin. De unde taie Consiliul Județean prima dată? De la muzee.

Despre Mihaela Simion

Este arheoloagă și muzeografă, cu experiență de trei decenii în domeniu. Lucrează la Muzeul Național de Istorie a României (MNIR) din anul 1996, în cadrul compartimentului de Arheologie Preventivă, Secţia Arheologie Pre şi Proto Istorică, Antică şi Medievală.