#PRESSING

„Cine vă plătește pe voi?” 30 de ani mai târziu, cum a evoluat răspunsul la cea mai grea întrebare pentru presa din România

Powered by


Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici


 

Libertatea cuvântului și o presă liberă au fost unele dintre marile câștiguri obținute de români în urma Revoluției din 1989. După aproape cinci decenii de informație controlată de stat și de știri libere ascultate temător, cu radioul sub pernă, românii aveau, în sfârșit, acces neîngrădit la informații. Încrederea în presă era la cote uriașe – peste 80%. 

Trei decenii mai târziu, doar unu din trei români spune că mai are încredere în mass-media. Cum am ajuns aici? Ce rol a jucat finanțarea în această scădere a încrederii și care este „prețul corect” al informației oneste în slujba cetățeanului?

În continuarea seriei despre istoria presei libere de la noi, ne uităm cum s-a transformat finanțarea presei românești în ultimele trei decenii și cum am căzut în capcana click-urilor și a finanțării nemarcate făcute din bani publici. 

Retrasăm, în tușe groase, această istorie cu ajutorul oamenilor care au fost „pe baricade” încă din anii ’90, dar și cu cei care au pus umărul, în ultimii ani, la crearea unor proiecte de presă independentă, precum Recorder sau, un exemplu din presa locală, Info Sud-Est. 

0 din 180
Locul României în Indexul libertății presei

Campania PRESSING e susținută de ING Bank România, care, în parteneriat cu Fundația Friends For Friends, organizează Atelierele Superscrieri pentru jurnaliști interesați să se specializeze în presă economică.


Din aceeași serie:
30 de ani de presă liberă în România: Cum arată jurnalismul pentru „un lup tânăr” în 2024 și cum era în ’90

 

  1. Primii ani ai democrației au venit cu un val uriaș de încredere în presă: peste 80%. Numărul publicațiilor a explodat, iar abonamentele și vânzarea la chioșc reprezentau o sursă importantă de venituri, deși nici atunci suficientă. De la presa fragmentată și aglomerată a anilor 1990 și în permanentă căutare de venituri din publicitate, anii 2000 aduc concentrarea mass-media în mâinile „mogulilor” și a unor trusturi de presă mari. 
  2. Criza economică și financiară din 2008-2009 a dat o lovitură puternică presei: „marea parte a operațiunilor media au pierdut între 30% și 50% din fondurile lor de publicitate. Oricât de bine ai fi pregătit, oricât de multe planuri de rezervă ai avea, nu ai cum să faci față unei astfel de scăderi a veniturilor de 50%”, spune Ioana Avădani, președinta Centrului pentru Jurnalism Independent.
  3. Sacul fără fund al banilor publici atinge și mass-media. Subvenția pentru partide a crescut exponențial în ultimii șase ani, iar ea e cheltuită în mod netransparent în presă. Jurnalistul Cristian Andrei punctează că, deși știm cât din subvenție se duce către presă, „nu știm exact care sunt acele instituții de presă care au primit banii, când au primit, pentru ce au primit. (…) Ceea ce știm este că aceste partide devin mari investitori în presă”.
  4. Pentru presa locală, situația finanțării este și mai dificilă decât pentru redacțiile din București. Cu cât e județul mai mic, cu atât sunt sursele de finanțare mai limitate, iar presa este prinsă între businessul și politicul local, extrem de interconectate, ne povestește Andreea Pavel, redactor-șef al Info Sud-Est. Dar proiectele de presă independentă, deși puține la număr, arată că se poate supraviețui și altfel, pentru că, după cum spune și Cristian Delcea, unul dintre co-fondatorii Recorder, „România se află într-un moment în care nu-și permite să aibă ziariști prietenoși”.   
  5. Din piața de digital, estimată la 700 de milioane de euro, mai puțin de 1% merge către proiecte de presă, spune Dragoș Stanca, fondatorul Ethical Media Alliance, o inițiativă care militează pentru acordarea bugetelor de publicitate și pe criterii legate de etică și număr de jurnaliști angajați. O majorare la doar 2% din această sumă ar putea crește semnificativ numărul de jucători responsabili din piață. Altfel, rămânem cu goana după click-uri și o diluare tot mai mare a liniei care ar trebui să separe publicitatea de conținutul editorial.

Presa post-decembristă: liberă și visătoare

La începuturile anilor ‘90, foamea de informație era extrem de mare. După decenii de cenzură, românii aveau nevoie și, mai ales, voie să se informeze, să înțeleagă ce se întâmplă într-o lume care se schimba cu o viteză amețitoare. Presa tipărită era la cea mai mare căutare.

Trecerea de la presa de stat la presa liberă s-a făcut „realmente peste noapte: în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989”, își amintește Ioana Avădani, președinta Centrului pentru Jurnalism Independent (CJI) și jurnalist încă din primele zile ale libertății presei. 

Ziarele și publicațiile comuniste și-au luat nume noi – Scânteia a devenit Adevărul, Informația a devenit Libertatea, etc.

Nevoia de a citi și înțelege ce se întâmpla era mare, oamenii stăteau și la coadă pentru a prinde ziarele tipărite, iar tirajele erau uriașe, de ordinul sutelor de mii. Multe vindeau nu doar la tarabă, dar aveau sute de mii de abonați care își așteptau edițiile acasă. 

Ziariștii din garda veche, comunistă, erau amestecați cu oameni tineri care își descoperiseră atunci vocația de gazetari. 

Încrederea în presă era la cote uriașe, peste 80%, povestește șefa CJI.

Asemenea întreprinderilor, și presa s-a privatizat. Inițial, își amintește Ioana Avădani, prin metoda MEBO (Management Employee Buyouts), prin care o companie de stat este trecută în proprietatea directorilor și angajaților ei.

„Celălalt mecanism au fost investitorii privați. Avem aici niște povești absolut fabuloase cu oameni care pretindeau că și-au vândut televizorul color ca să poată să înceapă un ziar. Și oameni care au început cu mici afaceri celebrele covrigării, gogoșerii, și din profiturile acestor mici afaceri au pornit operațiuni de presă. Investițiile străine sau marile investiții au venit ceva mai târziu, prin anii ‘93- ‘94, cu MediaPro și cu trustul Antena sau Intact, acum”, mai spune Ioana Avădani. Lor li se mai adaugă și trusturile străine, precum Ringer, care a preluat ziarul Libertatea în 1996.

Nu un business, o misiune

Practic, în primul deceniu post-decembrist, presa era „mesianică”, imagine alimentată și de încrederea publicului. E și motivul pentru care unii patroni nu vedeau această industrie ca pe o afacere din care să și scoată bani sau să își protejeze anumite interese economice.

„Presa liberă, să-i spunem așa, născându-se imediat după Revoluție, nu a beneficiat nici pe zona de business de foarte mult know-how. Deci, așa cum jurnaliștii s-au mutat din alte profesii în jurnalism peste noapte, și patronii de media s-au mutat de la obiceiurile lor de business la practicile de media. Lucruri care nu funcționează întotdeauna la fel. Presa nu este un business ca oricare altul. Cam până la jumătatea, poate chiar spre sfârșitul anilor ’90, noi am avut ceea ce mie îmi place să numesc o presă de tip mesianic”, spune Ioana Avădani.

Adică misiunea în societate era mai presus de profit. Avădani își amintește chiar o discuție pe care a avut-o cu un patron de presă, în anii ‘90. La întrebarea: „faceți profit din operațiunile de presă?”, răspunsul acestuia a fost „Doamne ferește”, pentru că „în mintea lui, a face presă era mai degrabă o misiune decât un business”.

Dar, încetul cu încetul, lucrurile au început să se schimbe. Peisajul media s-a diversificat, au apărut televiziunile și radiourile private. Presa începea să fie privită ca un business și să fie orientată spre profit. 

„Nu este nicio rușine să faci profit dintr-o operație de presă, cu condiția de a-l face în baza unor jocuri curate, să le faci în cadrul sistemului legal. Lucru care nu s-a întâmplat întotdeauna. Au început micile evaziuni fiscale, care s-au transformat ulterior în evaziuni fiscale sistematice. Au început tratamentele preferențiale solicitate sau acordate de diversele guverne”, își amintește Ioana Avădani. 

Anii 2000 și „mogulizarea”

De la presa fragmentată a anilor 1990 și în permanentă căutare de venituri din publicitate, anii 2000 aduc concentrarea presei în câteva trusturi mari, precum și în mâinile câtorva oameni, ceea ce fostul președinte Traian Băsescu a numit apariția „mogulilor media”.

Un raport CJI, realizat împreună cu Agenția pentru Monitorizarea Presei, din 2007, arăta că venirea la putere în 2004 a lui Traian Băsescu a făcut să crească implicarea „mogulilor” conectați la politic în activitățile de presă. 

Trustul Intact, al familiei lui Dan Voiculescu, elvețienii de la Ringier și Adrian Sârbu, aflat atunci la cârma trustului Pro și-au consolidat și extins businessul din media. 

În aceeași vreme, mai apar în piața media nume precum Sorin Ovidiu Vântu și Dinu Patriciu. 

Deși extinderea businessurilor a fost motivată de profitabilitatea crescută, raportul CJI arată că, de fapt, miliardarii anilor ‘90 și-au făcut trusturi de presă pentru influența pe care au vrut să o dobândească, ținând cont de problemele pe care le aveau sau puteau să le aibă cu justiția. Din acest punct de vedere, concentrarea proprietății media însemna o „pârghie” pentru a ajunge mai aproape de opinia publică.

Deși, la vremea respectivă, în piața media mai existau și alte investiții străine (printre care Sanoma, Edipresse-AS, Burda la capitolul reviste, SBS Broadcasting în audiovizual și Lagardère în materie de radio), pe firmament rămân, după cum consemnează raportul CJI din 2007, „cei cinci mari jucători”: Sorin Ovidiu Vântu (grupul Realitatea-Cațavencu), Dinu Patriciu (Adevărul), Adrian Sârbu, artizanul imperiului Pro, Dan Voiculescu și familia sa (trustul Intact), elvețienii de la Ringier (cu cea mai importantă prezentă în presa scrisă: Libertatea, Evenimentul Zilei și alte publicații).

 

Marea criză financiară, moment decisiv pentru presă și pentru public

Ca peste tot în lume, criza economică și financiară din 2008-2009 a dat o lovitură puternică presei: „marea parte a operațiunilor media au pierdut între 30% și 50% din fondurile lor de publicitate. Oricât de bine ai fi pregătit, oricât de multe planuri de rezervă ai avea, nu ai cum să faci față unei astfel de scăderi a veniturilor, de 50%”, menționează Ioana Avădani.

Consecința a fost că au dispărut de pe piață multe publicații, unele au rămas doar cu edițiile online, fără a mai avea și versiune tipărită, iar strategiile de adaptare nu au fost mereu în beneficiul conținutului media. „Atunci a început bătălia pentru public, deoarece puțina publicitate care exista se acorda strict pe criterii numerice, deci mergea la cel care avea vizibilitate mai mare, audiență mai mare, trafic mai mare”, mai spune președinta CJI.

În timp, numărul jucătorilor europeni a scăzut, iar vremea mogulilor a trecut. Totuși, la nivelul actorilor din piață, mari grupuri europene, cum sunt Ringier, PPT Group sau Dogan Media, sunt prezente alături de jucători locali mai mari sau mai mici, precum Intact Media Group, RCS&RDS, Hotnews, G4Media, Recorder, Rise Project or PressOne, după cum arată cel mai recent raport al organizației Reporteri Fără Frontiere (RSF)

La modul general, însă, finanțarea continuă să se facă cu dificultate, iar lipsa de transparență în ceea ce privește banii care vin din fondurile publice, la care se adaugă și presiuni editoriale din partea patronatului, reprezintă factori care subminează atât calitatea informației, cât și încrederea publicului în presă, mai arată raportul RSF.

Cum se șterge granița dintre jurnaliști și politicieni

Banii publici ajung în presă pe mai multe căi – fie de la partide, prin subvenția pe care o primesc de la buget pentru funcționarea lor, prin categoria presă și propagandă, fie de la instituțiile publice, pentru publicitate sau pentru promovarea unor proiecte europene.  

Discuția despre modul în care banul public se strecoară în presă nu este de dată recentă. 

Cristian Andrei, acum jurnalist Hotnews și cel care scrie încă din 2019 despre modul netransparent în care partidele politice cheltuie bani în presa centrală, povestește cum, în perioada în care premier a fost Adrian Năstase, la începutul anilor 2000, companiile de stat cumpărau publicitate la unele ziare astfel încât, ulterior, acestea deveneau favorabile guvernării. 

În paralel, și Ioana Avădani își amintește de epoca Năstase ca de una în care presa, centrală sau locală, nefavorabilă guvernării era supusă amenințărilor sau instituțiile statului erau folosite ca mijloace de coerciție. 

În plină criză, apare un alt fenomen: „În anii 2010, spre exemplu, ne confruntam cu fenomenul genților, valizelor de bani care veneau de la partide către presă, erau banii negri care intrau până la urmă nemarcați în presă”, spune Cristian Andrei. 

Așa că, în 2015, Parlamentul încearcă să introducă noi reguli privind finanțarea partidelor și a modului în care sunt cheltuiți banii către media, tocmai pentru a transparentiza acest procedeu. Doar că acest mecanism s-a transformat în altceva. 

De la o subvenție care, la nivelul anilor 2016-2017, ajungea la 30 de milioane de lei pentru toate partidele într-un an de zile, printr-un amendament introdus PSD, ea e majorată semnificativ. 

„Subvenția sare, după 2018-2019, la 170 de milioane de lei. O majorare rapidă de 6 ori, care a continuat. Am ajuns astăzi, în anul electoral 2024, ca subvenția pe care partidele o vor încasa la finalul anului, să fie undeva peste 300 de milioane de lei. Deci plecăm de la 30 și ajungem la 300 de milioane de lei rapid, fără ca partidele să ne explice clar de ce au nevoie de atât de mulți bani publici”, spune Cristian Andrei.

Într-un raport din 2023, și Expert Forum arăta că partidele au cheltuit pentru presă și propagandă de trei ori mai mulți bani în perioada 2020-2023. 

Experții dau vina pe cadrul legislativ problematic, care face posibil ca publicitatea politică să nu fie marcată și cetățenii să nu fie informați cu privire la materialele care sunt comandate, afectând accesul la informații care respectă standardele meseriei.

„Știm, spre exemplu, că (partidele, n.red.) au dat într-o proporție de 60-70% (bani, n.red.) către presă. Dar noi nu știm exact care sunt acele instituții de presă care au primit banii, când au primit, pentru ce au primit. Ce au făcut ele în schimbul acestor bani? Poate au ascuns informații, poate nu le-au ascuns. Ceea ce știm este că aceste partide devin mari investitori în presă”.

Drept exemplu, jurnalistul estimează că bugetul unui site top 5 ca trafic este cuprins între 1,5 milioane de euro și 2 milioane de euro. „Dacă ne gândim că PSD a plătit într-un singur an 11 milioane de euro, e ca și cum ai cumpăra conținutul integral pentru cinci astfel de site-uri”, socotește el.

Obținerea subvenției depinde de voturile de la alegerile parlamentare sau locale. Partidele primesc subvenția de la Autoritatea Electorală Permanentă în limitele bugetului anual, stabilit între 0,01% și 0,04% din PIB. 

Sumele provin din taxe și impozite, partidele primesc banii în conturile lor, însă nu mai dau socoteală pentru ce fac exact cu acești bani.

 Potrivit legii, partidele politice nu au voie să cumpere spațiu editorial în audiovizual în afara campaniei electorale, dar interdicția nu e valabilă și pentru site-urile de presă.

„Din păcate, România se află într-un moment în care nu-și permite să aibă ziariști prietenoși. E nevoie de o presă neprietenoasă în momentul ăsta. Și, de fapt, cred că întotdeauna”, spune Cristian Delcea, co-fondatorul Recorder, un proiect media care a redefinit noțiunile industriei despre ce este și ce nu este posibil în materie de finanțare „curată” și sustenabilă a unui business de presă. 

Delcea amintește și de investigația publicată de Recorder pe tema banilor pe care partidele îi virează lună de lună în redacții: „și am dat și exemple acolo, exemple de emisiuni în care întrebările sunt chiar prietenoase, în care se evită discuțiile, temele importante, temele dureroase pentru politicieni”.

„Meseria de jurnalist asta presupune: să fii pe baricade diferite cu oamenii politici”.

Nu toate instituțiile media acceptă acest gen de finanțare, însă între acea parte a presei, care încasează astfel de bani și partide se dezvoltă o „relație toxică”. Pe aceeași piață, unele site-uri se zbat să își asigure existența prin publicitate, în timp ce altele sacrifică informația în schimbul primirii banilor publici.

Anecdote din presa locală: „Cine mai marchează cu (P), nimeni nu mai face așa ceva!”

Pentru presa locală, situația finanțării este și mai dificilă decât pentru presa centrală. Cu cât județul este mai mic, cu atât sursele de finanțare sunt mai limitate, iar presa este prinsă între businessul și politicul local, extrem de interconectate, ne povestește Andreea Pavel, redactor-șef al Info Sud-Est, publicație al cărei co-fondator este și care a apărut după alegerile din 2012, ca alternativă la presa tradițională din Dobrogea.

În super-anul electoral 2024, presiunea e mare. Andreea Pavel vede două categorii de presă locală, la extreme: cei care și-au umplut bugetele încă din perioada pre-electorală, însă cu materiale care nu mai sunt semnalate ca atare, și cei care refuză să ia bani în afara campaniei electorale și al căror singur scop este să să se uite cu un ochi critic la toți candidații.

„Am întrebat un jurnalist de la noi, care este și consilierul unor parlamentari și care încasează bani pentru publicitate de la ei în afara campaniei electorale, de ce nu marchează cu (P) articolele despre parlamentarii ăia. Mi-a răspuns foarte consternat: ‘Hai, mă, mă lași cu astea, ce naiba?! Cine mai marchează cu (P), nimeni nu mai face așa ceva! În ce secol ai rămas?!’. Chiar așa, cine mai marchează cu (P)? 90% din publicațiile locale fac la fel, eu nu mai știu când am văzut ultima dată un (P). Și fac zilnic revista presei locale din multe județe”.

Nu este singurul exemplu pe care îl menționează, însă toate se învârt în jurul problemei autocenzurii. Un fenomen care începe să fie „normalizat” de noile generații de jurnaliști, atrage atenția și Ioana Avădani, de la CJI. 

Pentru proiectele de presă independente din București, dar și din alte orașe, într-o situație extrem de delicată din punct de vedere financiar, încrederea publicului este esențială. 

„Noi suntem dependenți 100% de încrederea cititorilor noștri. Avem mai puțin trafic decât alte publicații locale, dar ce avem în plus și ne diferențiază de alte publicații locale este credibilitatea, iar satisfacția pentru sentimentul ăsta nu poate fi înlocuită cu nimic altceva”, spune Andreea Pavel, punctând că, datorită încrederii pe care singuri au câștigat-o, au reușit să obțină burse, granturi, să fie chemați la specializări, traininguri, conferințe – cu alte cuvinte, să își pună businessul pe picioare și să-l facă sustenabil. 

Recorder și finanțarea din încrederea publicului

Cu siguranță, unul dintre proiectele de presă independentă care trăiește din încrederea publicului este Recorder, un model de succes din estul Europei, care a făcut recent sala plină la Festivalul Internațional de Jurnalism de la Perugia, unde oamenii au stat la coadă să descopere cum poate fi dezvoltat un model jurnalistic bazat pe donații. 

Pornit în 2017, în momentul în care costurile cu printul erau tăiate, banii partidelor își croiau locul în bugetele media, iar presa online făcea cu greu bani din publicitate, Recorder a fost gândit drept un proiect de lungă durată, povestesc Mihai Voinea și Cristian Delcea.

„N-am proiectat Recorder ca pe ceva pentru câțiva ani, apoi să ne regrupăm și ne retragem iarăși într-o redacție tradițională”, spune Cristian Delcea.

Deși contextul nu părea favorabil unui business de presă construit din donațiile publicului, au pornit de la ideea că jurnalismul trebuie să creeze încredere, iar aceasta trebuie răsplătită de public prin finanțare. „Ăsta e modelul sănătos pe care îl vedem noi acum”, mai spune co-fondatorul Recorder.

0 %
dintre români spun că întâlnesc știri sau informații care în opinia lor denaturează realitatea sau sunt chiar false.

Sursa: Eurobarometru (perioada octombrie-noiembrie 2023)

Transparența a mers mână în mână cu credibilitatea. La șapte ani distanță, Recorder a bătut mai multe recorduri pentru presa autohtonă: primul video care a trecut de borna de un milion de vizualizări pe YouTube-ul românesc, investigații și documentare care adună milioane de vizualizări, donații de la public care au crescut de la an la an, dar și o constantă dare de seamă în fața publicului.

Astăzi, mai bine de 90% din finanțarea Recorder vine din donații. Banii din publicitate – însemnând materiale jurnalistice susținute de companii – și granturile există, dar nu mai au o pondere la fel de importantă ca în momentul în care au pornit la drum. 

Au gândit și un sistem, astfel încât să evite orice fel de donație care ar putea veni de la un om politic sau de la un șef de companie: pentru donațiile de la persoanele fizice nu se acceptă contribuții mai mari de un anumit prag, iar în cazul sumelor mari, donațiile sunt verificate și chiar pot fi returnate, dacă se dovedește că vin de la persoane cu conexiuni politice sau economice. 

Totuși, cei de la Recorder se gândesc la o diversificare a surselor de finanțare, în măsura în care vor produce și alt tip de conținut, dincolo de zona de investigații, spre zona de news sau de interviuri, care ar putea fi susținute și cu bani din publicitate. Deocamdată însă, sprijinul publicului, prin donații, rămâne cea mai importantă sursă de finanțare.

„În momentul ăsta, conținutul Recorder se bazează în primul rând pe investigații. Noi credem că modelul unei redacții de investigații trebuie să fie în primul rând non-profit. E foarte greu să iei bani de la zeci de companii și în același timp să faci investigații. Mai ales dacă iei bani din zona de pariuri sau de rețele private de sănătate. Și de asta, noi fiind în primul rând o publicație care face investigații, ne bazăm pe bani de la oameni”.

Iar cât e de dificil pentru jurnaliști puși în fața acestor presiuni s-a văzut anul trecut, când Ringier l-a demis pe redactorul-șef al Gazetei Sporturilor, Cătălin Țepelin. Drept urmare, câteva zeci de jurnaliști de la Libertatea și Gazeta Sporturilor au trimis o scrisoare deschisă în care spuneau că asupra celor două redacții s-au făcut presiuni editoriale din partea managementului trustului pentru a arăta în avans articole despre jocurile de noroc care sunt clienți de publicitate, lucru refuzat de jurnaliști. Iar aceste presiuni au avut ca rezultat demiterea redactorului-șef. Trustul Ringier a precizat că plecarea lui Țepelin a fost „punctul culminant al unor divergenţe strategice şi operaţionale”. Jurnaliști și organizații de presă au criticat însă încălcarea principiilor editoriale. 

Calitate versus goana după click-uri

Proiecte de presă independentă, precum Recorder, sunt prea puține pentru a schimba fundamental ce se întâmplă în piața media de la noi, prinsă între presiunile patronatului, cele comerciale sau politice. 

Privind în ansamblu, realitatea e puțin mai sumbră. „Soluții sistemice de acest tip sunt absolut necesare pentru presa cotidiană, pentru audiovizual, pentru radio, pentru toate mediile, nu doar pentru unu-două-trei outlet-uri digitale care fac o treabă admirabilă, dar nu suficientă pentru sănătatea unei societăți”, spune Dragoș Stanca, antreprenor tech și fondatorul inițiativei Ethical Media Alliance, care militează pentru acordarea bugetelor de publicitate și pe criterii legate de etică și număr de jurnaliști angajați, nu doar în funcție de numărul de click-uri și vizualizări.

Pe de altă parte, publicitatea în sine nu este „un lucru rău”, după cum ține să precizeze și Ioana Avădani: „publicitatea este și ar trebui să fie prima sursă de venituri pentru companiile de media, atâta timp cât publicul știe foarte clar”. Dar, pe lângă aceste presiuni, a apărut și cea a numărului de click-uri: atrage bugete de publicitate mai mari cel care generează mai multe vizualizări. 

Iar aici, Internetul și social media au schimbat regulile jocului. În ultimele două decenii, piața media din România a trecut printr-un proces de disruption în care niciuna din regulile anterioare nu s-a mai aplicat, explică Dragoș Stanca.

După părerea lui, momentul în care s-a schimbat modelul de finanțare din publicitatea comercială a fost determinat de criza din 2008-2009. Bugetele de publicitate s-au decimat, dar acest lucru s-a suprapus cu creșterea importanței rețelelor de socializare. 

Inițial, zona de online reprezenta doar o „copie” a ceea ce se întâmpla în print. De la un e-paper numai bun de răsfoit digital, la citirea știrilor în newsfeed, transformarea a fost una care ne-a schimbat pentru totdeauna – și a transformat și conținutul furnizat de presă. Liniile de demarcație s-au estompat, iar pentru cetățeni a devenit tot mai greu să își găsească sursele de informare. 

„Acest newsfeed, care de fapt face o licitație continuă asupra atenției noastre și pe de altă parte aduce campaniile publicitare în același rând cu știrile și le amestecă pe toate acolo, a generat această ciorbă, etic vorbind foarte greșită, economic vorbind foarte eficientă”, spune antreprenorul tech.

0 mil.
este estimată piața de publicitate din România

Sursa: Media Fact Book/Initiative

Din calculele pe care le face Dragoș Stanca, în prezent, mai puțin de 1% din total merge către proiecte jurnalistice. Cea mai mare parte din această sumă merge către platforme – Google și Facebook. Dar, spune el, dacă industria publicității, companiile, ar aloca 2% către proiecte jurnalistice ar putea crește semnificativ numărul de jucători responsabili. 

„Să vă dau o cifră foarte concretă: din 700 de milioane de euro în România în momentul ăsta, 1% înseamnă 7 milioane de euro. 7 milioane de euro înseamnă vreo trei proiecte de tip Recorder, dacă nu chiar patru, și vreo 20-25 de PressOne. Asta folosind informații publice, adică bugetul comunicat de entitățile acestea ca fiind cheltuielile lor anuale”.

Deocamdată, România riscă să nu mai aibă publicații tipărite. Scăderea vânzărilor, scumpirea hârtiei și mutarea atenției către alte surse de informare ar putea pune punct unui mod mai așezat de a primi informațiile. 

Banii netransparenți care ajung în presă, ingerințele editoriale, valul de informații verificate sau mai puțin verificate de pe rețelele de socializare care ajung să inunde feed-urile românilor sunt factori care stau la baza unei profunde crize de încredere în media. 

Proiectele de presă independentă din online, care trăiesc din donații, granturi sau o publicitate curată, dau însă o rază de speranță. Altfel, o societate fără presă independentă și echilibrată nu poate să nu simtă colții amenințării la adresa democrației. 

Pentru că în 1990 nu am descoperit doar presa liberă, ci și de ce ea nu a avut voie să existe în anii de dictatură.


Articol susținut de ING Bank și de Fundația Friends For Friends, co-organizatorii PRESSING, Ateliere Superscrieri pentru jurnaliști.


Articol editat de Alina Mărculescu Matiș și Andrei Luca Popescu


Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.


Cristina Dobreanu

Are o experiență de peste 15 ani în presa generalistă și economică. Îi place să pună informațiile în context, fiindcă o privire de ansamblu aduce mereu noi perspective. Scrie în special despre antreprenori, retail și start-up-uri, dar urmărește cu atenție tendințele care ne pot schimba viața de zi cu zi.
Crede în puterea exemplului și în lucrurile care nu sunt făcute cu superficialitate.


Abonează-te
Anunță-mă la
guest
1 Comentariu
Cele mai vechi
Cele mai noi Cele mai votate
Inline Feedbacks
Vezi toate comentariile

Abonează-te, ca să nu uiți de noi!

Îți dăm un semn pe e-mail, când publicăm ceva nou. Promitem să nu te sâcâim mai des de o dată pe zi.

    0
    Ai un comentariu? Participă la conversație!x