După trei ani de crize de proporții, 2023 nu a început cu prea mult optimism. Aproape două treimi dintre economiștii din instituții financiare de renume și din marile companii ale lumii se așteaptă la o recesiune globală anul acesta, potrivit unui sondaj al World Economic Forum. E și motivul pentru care două dintre temele ediției de anul acesta a Forumului de la Davos au fost reziliența și sustenabilitatea afacerilor într-un context global de „policrize”, adică tocmai ce vedem din 2020 încoace, când numeroase crize au ajuns să se întrepătrundă și să se alimenteze reciproc.
În puțin peste un deceniu, am fost loviți de o serie de crize, care au transformat economii și lanțuri de aprovizionare și au schimbat felul în care muncim, consumăm și ne facem planuri de viitor: criza financiară începută în 2008, criza din zona euro, Brexit, președinția Trump, pandemia Covid-19, războiul din Ucraina, criza energetică și inflația galopantă.
Ultimele patru s-au întrepătruns și se suprapun în acest moment, cu efecte greu de descâlcit. Pandemia încă nu s-a încheiat, războiul din Ucraina intră în anul al doilea, criza energiei va continua și alimentează criza inflaționistă, iar lumea se teme de o a doua administrație Trump în SUA, cu toate consecințele pe care le-ar avea asupra securității și cooperării globale. Așa arată lumea în era policrizelor.
Iar după șocurile ultimilor ani, întrebarea începutului de 2023 rămâne dacă vine sau nu o mare criză economică globală și dacă suntem mai pregătiți să îi ținem piept decât am fost în anii 2000.
Acest material prezintă câteva asemănări și deosebiri dintre cele două crize – criza economică din 2008 și policriza care a început cu pandemia Covid-19.
În 2008, căutările în limba română ale cuvântului „criză” pe Google au atins un vârf care nu a mai fost depășit de atunci. Următoarea perioadă în care românii au avut un interes crescut pentru „criză” coincide cu izbucnirea pandemiei Covid-19.
Într-o anumită măsură, volumul de căutări e un barometru relevant pentru ce se întâmplă în jurul nostru, dar și pentru temerile populației.
După cum vom vedea mai jos, evoluțiile în căutările pe principalul motor de căutare coincid și cu evoluția incertitudinii la nivel global, de-a lungul anilor.
Google Trends analizează un eșantion de căutări în Google pentru a determina câte căutări au fost efectuate într-o anumită perioadă de timp. Cifrele din grafic nu reprezintă valori absolute ale numărului de căutări, deoarece datele sunt normalizate și prezentate pe o scală de la 0 la 100, unde fiecare punct din grafic este împărțit la cel mai înalt punct sau 100.
Volatilitatea și lipsa de predictibilitate sunt caracteristici ale ultimului deceniu. Indicele incertitudinii politicilor economice la nivel global a crescut exponențial din 2000 încoace. Totuși, pandemia Covid-19 a generat, de departe, cea mai mare incertitudine.
Indicele incertitudinii politicilor economice este un indicator compus, creat de profesori de la universități din Statele Unite și publicat de Economic Policy Uncertainty.
În esență, indicele este alcătuit din trei indicatori: primul este acoperirea de către presă a incertitudinii politicilor economice; a doua componentă se bazează pe rapoartele oficiale care compilează liste cu prevederi ale codului fiscal, iar a treia componentă este mai complexă și presupune analiza proiecțiilor indicatorilor macroeconomici.
Indicele care rezultă e relevant, pentru că marile crize au venit și cu incertitudine economică la nivel global și au avut un rol important în schimbarea politicilor economice și transformarea unor întregi sisteme.
O altă asemănare a celor două crize este că ambele evenimente au avut un impact disproporționat asupra anumitor sectoare ale economiei. Deși sectoarele afectate sunt diferite, impactul ireversibil asupra lor este comparabil.
În timpul crizei din 2008, sectorul construcțiilor și cel financiar au fost afectate cel mai puternic, în timp ce în timpul crizei Covid-19, sectoare precum turismul, agrementul și HoReCa au fost cele mai afectate.
Crizele schimbă radical felul în care ne comportăm și reacționăm. De cele mai multe ori, crizele vin cu schimbări de paradigmă în societate.
Criza financiară din 2008, de exemplu, a dus la o reglementare sporită a sectorului financiar și la schimbări în modul în care au fost acordate creditele ipotecare.
Criza provocată de pandemia Covid-19 a schimbat, printre altele, felul în care muncim. De aici, pentru investitori și companii au venit schimbări uriașe de strategie privind spațiile de birouri. Pentru angajați, au apărut oportunități care înainte nici nu intrau în discuție, alături de o cultură a flexibilității care a prins deja rădăcini.
O diferență-cheie între marea criză din anii 2000 și criza Covid este cauza. Criza economică din 2008 a fost cauzată în primul rând de factori financiari și economici, precum și de niște greșeli fundamentale de reglementare și monitorizare.
De cealaltă parte, criza Covid-19 este, în primul rând, o criză de sănătate publică. Din aceste diferențe, dar și din lecția greșelilor din 2008, am văzut și răspunsuri politice diferite la cele două crize.
De exemplu, în 2008, guvernele s-au concentrat pe măsuri financiare și economice, cum ar fi redresarea și stimularea economică. Austeritatea a fost drumul ales după marea criză și criza zonei euro. De cealaltă parte, odată cu criza Covid-19, guvernele s-au axat, în primul rând, pe măsuri de sănătate publică, dublate de cheltuieli fără precedent pentru stimularea economiei și atenuarea efectelor pentru cetățeni și mediul de business.
O altă diferență între marea criză și lumea de la Covid încoace este viteza cu care au avut loc evenimentele.
Criza economică din 2008 a fost un proces gradual, care s-a dezvoltat pe parcursul mai multor ani, în timp ce criza Covid-19 a fost un eveniment brusc și neașteptat, o lebădă neagră. Acest lucru a îngreunat viteza de reacție a autorităților și a companiilor, creând un blocaj.
Criza economică din 2008 a afectat puternic puterea de cumpărare. Oamenii au rămas fără locuri de muncă și în imposibilitate de plată.
Pandemia Covid-19 a determinat un blocaj în lanțul de aprovizionare și, în primă fază, o creștere a economiilor. Chiar dacă oamenii își permiteau să achiziționeze lucruri, iar datele ne arată că au făcut-o în număr record, a lipsit infrastructura logistică și capacitatea de distribuție și aprovizionare a comercianților.
Anumite lanțuri de aprovizionare nu au revenit la normalul pre-pandemic nici până acum.
După o perioadă de creștere economică puternică în intervalul 2004-2008, criza globală a dus și în România la o scădere a activității economice, o creștere a șomajului și o reducere a nivelului de trai al populației.
În 2009, Produsul Intern Brut (PIB) al României a scăzut cu 7,1%. Ca în alte părți ale lumii, sectorul imobiliar și cel financiar au fost cele mai afectate, cu o prăbușire a prețurilor proprietăților și o scădere a creditării.
Guvernul a adoptat atunci o serie de măsuri de criză, precum reducerea cheltuielilor publice și majorarea impozitelor. Aceste măsuri au avut un impact negativ asupra consumului intern.
Impactul crizei a fost resimțit mult timp după.
Spre deosebire de criza economică din anii 2000, anul 2020 a venit cu un grad de incertitudine chiar mai mare. Totuși, efectul asupra bunăstării populației nu a fost la fel de semnificativ.
În 2009, PIB-ul pe cap de locuitor a scăzut și s-a menținut fluctuant până în 2015. Pe urmă, a crescut cu aproape 4 mii de dolari/cap de locuitor, de la 9 mii la 13 mii în doar 4 ani . În cei doi ani de pandemie, acesta a stagnat.
De cealaltă parte, datoria guvernamentală e acum de aproape patru ori mai mare decât în 2008, o vulnerabilitate pe termen lung care nu poate fi ignorată.
În anul 2009, rata șomajului a atins cote-record la noi, peste 7%.
Multe companii au făcut atunci restructurări, au disponibilizat salariați, au desființat posturi. Drept urmare, și rata locurilor de muncă vacante a fost mică. Oamenii erau șomeri și fără posibilitatea de a se angaja în altă parte.
În 2020, pe de altă parte, rata șomajului a fost mai puțin de jumătate din cât era în 2008, adică 3,4%. Trendul se păstrează însă, rata locurilor de muncă vacante a scăzut față de anii pre-pandemici.
O rată a șomajului mică și o rată mare a locurilor de muncă vacante arată că există opțiuni pe piața muncii. În situația ambelor crize, efectul a fost invers: o rată a locurilor de muncă vacante în scădere.
Rata locurilor de muncă vacante reprezintă raportul dintre numărul locurilor de muncă neocupate și numărul total al locurilor de muncă (ocupate si vacante), exprimat procentual.
Rata sărăciei relative este ponderea persoanelor sărace în totalul populației. Se consideră sărace persoanele din gospodăriile care au un venit disponibil pe adult mai mic decât nivelul pragului de sărăcie. Acest indicator se determină pentru pragul de 60% din mediana veniturilor disponibile pe adult.
În perioada celor două crize, rata sărăciei în România a fost mică față de celelalte perioade. O posibilă explicație este faptul că diferențele de venit în societate s-au redus.
Criza economică din 2008 a însemnat, după cum ne amintim, dificultăți financiare pentru mare parte din populație. Între 2008 și 2010, până la 36% din gospodăriile din România nu au putut efectua la timp plata cheltuielilor curente.
În perioada pandemiei însă, procentul acestora a fost mult mai mic, aproape de minimul din ultimii 20 de ani, parte din explicație fiind și măsurile guvernamentale de sprijin a populației. 24% din gospodăriile din România au avut, totuși, probleme cu plata cheltuielilor în primul an al crizei Covid.
Dintre cei care nu au reușit să plătească la timp cheltuielile de zi cu zi, cele mai frecvente probleme au fost la plata facturii de energie electrică și a cheltuielilor de întreținere.
De asemenea, din ce în ce mai mulți români nu reușesc să își plătească la timp abonamentul la serviciile de telefonie. Ponderea lor a ajuns la maximul istoric în pandemie.
Pe de altă parte, dacă discutăm despre cheltuielile pe care și le pot permite oamenii, în anul 2020, 90% dintre gospodăriile din România și-au permis menținerea unei temperaturi adecvate în casă, față de 75%, în 2008.
Chiar și așa, BNR se așteaptă ca ponderea populației care se confruntă cu dificultăți de încălzire a locuințelor să crească semnificativ în 2023.
84% dintre români au consumat în 2020 cel puțin un fel de mâncare cu carne o dată la două zile. În ceea ce privește vacanțele, în primul an al pandemiei, procentul gospodărilor care își permiteau cel puțin o săptămână de vacanță pe an aproape s-a dublat față de 2008. Asta în condițiile în care multe vacanțe s-au anulat atunci, pe fondul restricțiilor de călătorie.
Una dintre schimbările profunde lăsate în urmă de criza din anii 2000 a fost legată de felul în care se acordau credite. Băncile au înăsprit condițiile de creditare, care până atunci se dădeau chiar și numai cu buletinul. Mulți oameni au constatat pe propria piele consecințele supraîndatorării.
Ponderea gospodăriilor cu împrumuturi a scăzut din 2008 până în 2020 cu 12 procente.
Crizele economice au efecte și asupra generațiilor următoare și a relației lor cu banii.
Noile generații au învățat din experiențele părinților și și-au schimbat radical atitudinea față de bani și economie. Mulți reprezentanți ai Generației Z, de exemplu, care au crescut când părinții lor erau loviți de marea criză a anilor 2000, au acum o aversiune față de creditele tradiționale. Ei sunt mai înclinați să aleagă programe de tipul „cumperi acum, plătești mai târziu” (BNPL, acronimul din limba engleză – „buy now, pay later”), pe care le vedem în retail, scrie The Atlantic.
Anul 2008 a marcat începutul unei perioade în care tranzacțiile bancare de debitare directă s-au prăbușit, atingând un minim istoric al anilor 2000. Începând cu anul 2011, românii au reînceput să opereze cu tranzacții de debitare directă, apogeul acestora fiind chiar în anii de pandemie.
Anii pre-pandemici și pandemia Covid-19 au stimulat incluziunea financiară, conducând la o creștere semnificativă a plăților digitale pe fondul expansiunii globale a serviciilor financiare și a serviciilor de debitare directă.
Dacă ne uităm la sectorul antreprenorial, care pe durata ambelor crize a fost nevoit, ca restul populației, să facă față noilor realități economice, diferențele și efectele celor două crize sunt vizibile.
Anul 2009 a fost anul cu cele mai multe societăți care și-au suspendat activitatea. Este anul în care în România criza începuse să se resimtă în mediul de business. Peste 130.000 de companii și-au suspendat atunci activitatea, confruntate cu un viitor prea incert.
Nu s-a întâmplat același lucru și în perioada pandemiei. Deși companiile s-au reorganizat și au fost nevoite să implementeze măsuri radicale, numărul celor care și-au suspendat activitatea a rămas la nivelul anilor pre-pandemici. Din nou, au contribuit aici și măsurile de ajutor guvernamental.
Dacă ne uităm la evoluția numărului de profesioniști intrați în insolvență, efectele crizei din 2008 se văd în următorii 5 ani. Apogeul a fost în anul 2013, când în România figurau aproape 30.000 de companii în insolvență.
În ceea ce îi privește pe întreprinzătorii privați, cei care au ales să-și desfășoare activitatea printr-o întreprindere familială sau un PFA, în 2008 se continua un trend descrescător care începuse cu câțiva ani mai devreme, prin 2004.
Odată cu pandemia, constatăm că numărul întreprinzătorilor privați a crescut ușor față de anii anteriori.
Ca privire de ansamblu, ne mai uităm și la productivitatea totală a factorilor (Total Factor Productivity). E un indicator care măsoară, practic, eficiența economică dintr-o țară.
Asta pentru că analizează eficiența cu care sunt utilizați factorii într-un proces de producție (capitalul, munca, resursele etc.). Productivitatea totală a factorilor reprezintă raportul dintre produsul național agregat și suma resurselor folosite în producție. Acest indicator este folosit pentru a măsura eficiența economică dintr-o țară.
Valoarea indicatorului este mai ridicată în țările care au automatizat procesele și folosesc la scară largă tehnologia, pentru că prin acest lucru se realizează surplus de productivitate.
După criza din 2008, acest indicator a crescut considerabil. Astăzi, suntem în fața celei mai ridicate productivități totale a factorilor pe care a văzut-o țara noastră.
Marea recesiune și criza pandemică au schimbat societatea în multe privințe, dar ne-au arătat și că ne putem adapta și găsi noi oportunități, chiar și în fața adversității. Lumea este mai avansată tehnologic ca oricând și chiar dacă predicțiile sunt rezervate sau negative, ultimii ani ne-au învățat să facem față schimbărilor continue.
Toate aceste crize, deloc puține, ne-au crescut capacitatea de adaptare. Astăzi avem șansa de a reseta lumea post-pandemică. E și o ocazie de a ne reimagina societatea în care trăim, pentru a crește rezistența în fața viitoarelor crize, care, potrivit graficelor de mai sus, par a fi din ce în ce mai frecvente și cu efecte tot mai ample și sofisticate.
Îți dăm un semn pe e-mail, când publicăm ceva nou. Promitem să nu te sâcâim mai des de o dată pe zi.