Declinul producției de gaze

Cum și de ce a ajuns România dependentă de gaze rusești

Computer Hope Guy
Vladimir Putin vizitează o platformă gazeiferă din Krasnodar, în 2017, alături de Alexei Miller, șeful Gaprom. Gigantul rus și-a extins operațiunile în ultimii ani, în ciuda unei tendințe globale de declin. Foto: Kremlin.ru

Ianuarie 2016. România produce 94% din gazul pe care îl consumă. 

Ianuarie 2020. România produce 80% din gazul pe care îl consumă. 

Diferența a fost acoperită prin importurile de gaze rusești. Iar prețul acestora a crescut cu 50% în ultimii patru ani. Între cele două repere stă cauza: OUG 114/2018, care a transformat, pentru aproape doi ani, extragerea gazelor naturale românești într-o afacere cu profituri tot mai mici.

Producția nu scade din cauza epuizării resurselor, dimpotrivă, România ocupă locul al doilea în Uniunea Europeană în ceea ce privește zăcămintele dovedite de gaze naturale, fiind depășită doar de Olanda. Nici consumul nu a scăzut, astfel încât să justifice o cerere mai mică. Însă o serie de schimbări legislative au forțat Petrom și Romgaz, cei doi mari producători români de gaze, să vândă o bună parte din producție în pierdere. Efectul nu avea cum să fie altul decât scăderea producției locale și, prin urmare, un avans al gazului rusesc în România. 

Tiparul de consum și de producție a gazelor naturale în România nu s-a schimbat semnificativ în ultimul deceniu. Consumul lunar oscilează între o medie de 550 de milioane de metri cubi în lunile calde (aprilie-septembrie) și 1,75 miliarde în jumătatea rece de an (octombrie-martie). Nici producția lunară nu a adus surprize vreodată în ultimii ani: aproximativ 750 de milioane de metri cubi vara și și 950 de milioane de metri cubi iarna. În lunile călduroase, producția este mai mare decât consumul și surplusul este înmagazinat în depozitele de gaze, de unde este scos când vine frigul.  

Urmărește evoluțiile lunare și anuale ale importurilor de gaze selectând anii care te interesează în graficul interactiv de mai jos:

De ce cresc importurile de gaze rusești

Iar stocurile erau, până de curând, suficiente pentru a acoperi consumul chiar și pe timp de iarnă. Dacă ne uităm la anii 2015 și 2016, vedem că importurile de gaze rusești rămâneau nesemnificative chiar și iarna. Creșteau doar atunci când intervenea starea de urgență – scăderi bruște de temperatură care persistau în timp sau avarii la producători.

Acum nu ne găsim în niciuna dintre situațiile care ar motiva starea de urgență și, deci, nu ar trebui să avem un deficit care să nu poată fi acoperit cu gaz produs în țară. Însă importurile de gaze rusești sar de 20% din consumul total chiar și în lunile de vară, când producția este cu cel puțin o treime mai mare decât consumul. Motivul, pe scurt: în ultimii doi ani, în România a devenit mai avantajos să imporți gaz decât să-l produci.

Efectul nu se vede imediat la consumatorul casnic – gazele cu care gătim și ne încălzim nu s-au scumpit deocamdată. Pentru producători, povestea este alta: noile legi au făcut ca operațiunile lor să devină neviabile din punct de vedere economic – erau obligați să vândă gazele în pierdere, sub costurile pe care le suportau pentru a le extrage. 

Această nouă dinamică a pieței nu afectează doar bilanțul companiilor care produc gaze. Din aceste cauze, au fost înghețate investițiile în noi zăcăminte, iar asta se va reflecta în cantitatea de gaze extrasă în România pe termen mediu și lung. O cantitate mai mică de gaz românesc disponibilă pe piață nu are cum să se traducă altfel decât printr-o scumpire, spun specialiștii.

Însă dincolo de facturi mai mari, consecințele sunt resimțite la nivelul Uniunii Europene: România, care în urmă cu nu mai mult de patru ani era un punct-cheie în orice plan pentru a reduce dependența Europei de Gazprom, a devenit acum dependentă de gaz rusesc. 

Cum au devenit gazele românești o afacere neprofitabilă  

În România sunt două companii care produc 98% din gazele naturale – Petrom și Romgaz. Prima este deținută de grupul austriac OMV (51%) și de statul român (20%), restul acțiunilor fiind împărțite între Fondul Proprietatea (7%) și alți investitori privați (21%). A doua este controlată de statul român. Ambele au fost lovite de schimbările legislative din ultimii ani, însă Romgaz a avut mai mult de pierdut. De cealaltă parte, consumatorii din România se împart în două categorii largi: casnici și industriali. Consumul casnic reprezintă aproximativ un sfert din totalul gazelor arse în România, în timp ce restul de trei sferturi sunt folosite în industrie.

Cele mai recente date publicate de Autoritatea Națională pentru Reglementare în Energie arată că avem peste 3,8 milioane de clienți casnici și aproape 220.000 de clienți industriali. Dintre aceștia din urmă, cei mai mari consumatori de gaze sunt combinatele agricole, fabricile siderurgice și centralele care produc energie electrică și termoficare (CET-urile). Apoi, industria de panificație este cel mai mare consumator industrial de dimensiuni reduse. 

OUG 114/2018, una dintre legile marca Dragnea-Vîlcov, a adus o serie de schimbări fundamentale pentru producătorii de gaze naturale din România. Pentru sectorul energetic, Ordonanța de Urgență adoptată de Guvernul condus de Viorica Dăncilă a adus două suprataxe: una de 2% din veniturile generate de vânzarea gazelor naturale și alta, tot de 2%, din cifra de afaceri a companiilor. 

Pe cine proteja OUG 114

Însă cea mai dramatică schimbare din OUG 114/2018 a fost plafonarea prețului pentru consumatori la 68 de lei/MWh. 

Inițial, plafonarea urma să se aplice pentru clienții casnici și pentru o listă scurtă de consumatori industriali – combinatele InterAgro, deținute de miliardarul Ioan Niculae, producătorul național de energie electrică ELCEN, Complexul Energetic Oltenia și depozitele de gaze din România (care cumpără gaze pentru a putea folosi infrastructura de injectare/extragere din depozite).  

Eugen Teodorovici, ministrul Finanțelor din acea perioadă, explica motivele oficiale:

„Este o măsură avută în vedere pentru a proteja atât consumatorii casnici, cât şi mediul economic. Din păcate, comportamentul unor companii din diferite sectoare de activitate ale economiei arată foarte clar un dispreţ faţă de ce înseamnă economia din România”.

Mai mult, spunea ministrul, gazele vândute de producători erau de trei ori mai scumpe decât costurile de producție. 

În realitate, însă, calculele arată altfel. Într-adevăr, gazele ajung la clientul final cu un cost mult mai ridicat decât cel de extracție – în prețul final intră, pe lângă costul de producție, tarifele de transport, de distribuție și de înmagazinare, care nu depind de producător. În primul rând, producția, furnizarea și distribuția sunt operațiuni diferite, cu tarife și costuri diferite. 

Un exemplu de circuit al gazelor, din sol până la aragaz, arată așa:

Producătorii (Petrom sau Romgaz) le extrag și le livrează distribuitorilor, care au obligația de a face legătura între producător și furnizor. Ei sunt cei care cumpără cele mai mari volume de gaz.

Apoi, furnizorii lucrează cu volume mai mici, pe care le transportă până la locul de consum. Cei mai mari distribuitori de gaze din România sunt Engie (fosta companie de stat Distrigaz, privatizată și controlată acum de grupul francez Engie) și E.ON Energie România (parte a grupului german E.ON).  Practic, consumatorul final casnic are contract cu furnizorul.

Petrom și Romgaz, obligate să vândă în pierdere

România nu mai are acum contract direct cu Gazprom, cel mai mare producător de gaze rusești. FOTO: Shutterstock

Costurile de producție ale Petrom și Romgaz sunt cuprinse între 38 și 40 lei/MWh. Pentru a asigura prețul final de 68 de lei/ MWh, care să includă tarifele furnizorului și distribuitorului, cei doi producători de gaze naturale din România au fost obligați să vândă gazele și cu 23 de lei/MWh. 

Până la urmă, plafonul s-a aplicat doar pentru consumatorii casnici, după ce Comisia Europeană a blocat această subvenție mascată pentru cei câțiva clienți industriali.

Încă o dată ne-am arătat nu numai lașitatea ca și clasă politică conducătoare și ca popor, străinii înving întotdeauna, dar și totalul dezinteres pentru economia și industria românească. Guvernul avea dreptul și obligația de a da o astfel de lege pentru salvarea unei întregi ramuri industriale, pe timp limitat”, declara, în aprilie 2019, Ioan Niculae. În aceeași lună, omul de afaceri a fost încarcerat la Penitenciarul Găești pentru a-și executa pedeapsa de doi ani și șase luni, după ce a fost condamnat definitiv pentru mituirea unor foști demnitari în dosarul „Gaze ieftine pentru InterAgro”. 

Totuși, plafonul pentru consumatorii casnici a însemnat că Petrom și Romgaz au fost obligate să vândă o treime din producție în pierdere. Să-și acopere aceste pierderi din creșterea exporturilor nu ar fi fost o soluție. Autoritatea Națională pentru Reglementare în Energie a plafonat, ani la rând, și vânzările în afara țării.

Acum, pragul este stabilit la 50%, dar, în realitate, nu contează prea tare: infrastructura de gazoducte a României este atât de slabă încât, la punctele de interconectare prin care gazul ar trebui să poată ieși din țară, pur și simplu nu se poate atinge presiunea necesară pentru a împinge gazul pe distanța respectivă.

Mută cursorul pe graficul interactiv de mai jos pentru a vedea cum a evoluat piața gazelor din România în ultimii opt ani:

Cum poate România să devină exportator de gaze

Pentru ca România să poată exporta gaze ar trebui montate compresoare în aceste puncte de interconectare de la granițe. Investiția a fost dezbătută de-a lungul anilor, însă cu jumătate de gură, având în vedere că strategia națională era ca gazul românesc să rămână între granițe românești. Discuția devine însă necesară în contextul în care producția era capabilă, în anii dinaintea OUG 114/2018, să acopere consumul intern și să producă surplus bun de export. 

Primul efect al OUG 114 pe piața gazelor a fost resimțit de Romgaz, care și-a pierdut poziția dominantă în fața Petrom. Compania de stat era cel mai mare producător de gaze, însă după adoptarea Ordonanței a trecut pe al doilea loc. Petrom, în schimb, a jonglat mai ușor cu plafonul: fiind parte din grupul austriac OMV, Petrom a putut suplimenta cantitatea de gaze pe care o importă și, astfel, a suplinit mai ușor scăderea producției proprii. Totodată, Petrom a trimis o cantitate mult mai mare – de trei ori mai mare – de gaze în depozite. A preferat astfel să le stocheze pentru a nu le vinde în pierdere, așteptând o abrogare sau modificare a OUG 114. Într-adevăr, o abrogare de facto a OUG 114 a venit la începutul lui 2020, fiind printre primele măsuri asupra căreia și-a asumat răspunderea Guvernul Orban. 

De ce nu s-au scumpit gazele (încă)

Efectele acestor schimbări legislative nu se văd încă în facturile clienților casnici sau industriali. 

„După plafonarea prețului pentru consumatorii casnici a venit liberalizarea, iar înainte de asta depozitele de gaze erau pline-ochi în primăvară. Plus că a scăzut considerabil consumul industrial în primele luni de pandemie”,  explică Otilia Nuțu, expert în energie al ExpertForum. 

„Peste un an o să observăm exact consecințele OUG 114/2018, deocamdată nu le vedem pentru că efectele au fost compensate cumva de profilul atipic al anului care a trecut”, continuă aceasta. 

Venim după un an tare neobișnuit pentru piața gazelor: în primăvara anului trecut, la începutul pandemiei, stocurile de gaze erau uriașe în România. Peste tot în Europa, reperul pentru stocurile de gaze este luna octombrie, prima lună rece, când producătorii și furnizorii încep să scoată, treptat, cantitățile stocate pentru a acoperi consumul. Pragul maxim de stocare este considerat în jurul nivelului de 80% – depozitele nu pot fi niciodată umplute la capacitate întreagă pentru ca operațiunile de injectare și extragere să fie posibile. 

Parcurge slide-urile din graficul de mai jos pentru a vedea cum a evoluat prețul gazelor de import:

Cu stocuri de 80% din capacitatea de depozitare a intrat Europa în iarna dintre 2019 și 2020. Negocierile dintre Gazprom și Ucraina nu păreau că se vor încheia cu succes și exista încă o dată posibilitatea ca gazele rusești să nu mai poată tranzita Ucraina, ceea ce ar fi generat o criză a gazelor și o scumpire accelerată, așa cum s-a întâmplat în 2009. Kievul s-a înțeles însă cu Moscova, gazul a continuat să ajungă neîntrerupt în Vest, plus că iarna a fost una deosebit de caldă. Astfel că, în primăvară, depozitele de gaze din România erau pline tot în proporție de 80%. 

Cât costă un depozit de gaze

Situația era aceeași la nivel european, astfel că gazele au înregistrat, atunci, prețuri minim-istorice. Scăderea a avut efecte și în România: mia de metri cubi era importată în aprilie 2020 cu 114 dolari față de 237 de dolari în aceeași lună a anului anterior. În plus, Petrom plătește „chirie” în depozite atunci când e nevoită să înmagazineze gaze. Toate spațiile de stocare din România sunt deținute de stat, prin Romgaz. Cheltuielile nu sunt deloc scăzute. În 2019, Romgaz a câștigat 70 de milioane de euro din operațiunile de înmagazinare a gazelor (cu 11% mai mult decât în 2018). Depozitarea gazelor este a doua sursă de venit pentru Romgaz, după extragerea și vinderea gazelor naturale, și reprezintă 6% din cifra sa de afaceri. 

Pentru a construi un depozit de gaze, cel mai ușor este să folosești un zăcământ epuizat de gaze naturale. Pentru a-l transforma în depozit este nevoie în primul de montarea unor compresoare suficient de puternice pentru a putea asigura o presiune necesară injectării și apoi extracției de gaze din sol. Costurile totale sunt estimate în jurul a un milion de euro pentru a realiza o capacitate de stocare de un milion de metri cubi.


Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.


  • Elena Dumitru

    Elena lucrează în presă de 11 ani, de-a lungul cărora a acoperit două mari domenii: jurnalismul economic și cel de investigație. A început la ziarul „Adevărul", iar din 2014 s-a alăturat platformei de investigații RISE Project, unde a făcut parte din echipa de jurnaliști care au lucrat la seria #PanamaPapers.