A dus protecționismul în America de Sud

Politicianul oportunist Mihail Manoilescu, „singurul român care a intrat în centrul dezbaterilor economice mondiale”

Computer Hope Guy
Sursa foto: Muzeul Național de Istorie a României (MNIR)

Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici


 

Au schimbat mersul lucrurilor fie în istoria României, fie prin alte țări. În unele cazuri, pentru întreaga lume. Dar marea scenă a istoriei nu i-a reținut în galeria cu celebrități. De unii poate că veți auzi prima oară, de alții poate că ați mai auzit, undeva prin istoria specializată a domeniilor și profesiilor în care activați. Sunt oameni care au făcut, la vremea lor, diferența în domeniul în care au profesat. Panorama îi scoate în față, la pachet cu faptele lor care au făcut lucrurile să se miște către un viitor mai modern, în campania „Români care au produs schimbarea”. Mulți dintre ei au lăsat o moștenire politică mult mai complicată decât restul activității lor profesionale. Nu le trecem însă greșelile cu vederea. Vorbim și despre ele.


Dimineața zilei de 30 august, anul 1940:

În somptuosul Palat Belvedere din Viena, Ministrul de Externe al României, Mihail Manoilescu, află că este invitat la dejun alături de delegația maghiară – „culmea torturii”, după cum avea să noteze ulterior în memoriile sale. Alături de un alt trimis al regatului român, Valer Pop, stă și se frământă în lipsa unor vești despre întâlnirea care urmează să aibă loc, un așa-numit arbitraj dintre România și Ungaria.

În cele din urmă, apar vești, însă triste: în agendă sunt trecute doar 20-30 de minute pentru acest arbitraj. Intuind astfel că zarurile au fost deja aruncate, cei doi se pregătesc numaidecât să scrie o declarație pentru acestă întâlnire de jumătate de oră, suficientă pentru o lovitură adâncă în teritoriile românești.

Într-unul dintre saloanele ovale, când sosește ora infamei întâlniri, lucrurile se desfășoară cu precizie nemțească și alunecări italiene. Joachim von Ribbentrop, omul de bază al lui Hitler peste hotare, ține un discurs dificil de urmărit, iar apoi ia cuvântul Galleazo Ciano, nimeni altul decât ginerele lui Mussolini. Manoilescu cere să ia și el cuvântul, însă Ribbentrop îi retează încercarea brutal și scurt, anunțându-l că o va putea face la sfârșitul întâlnirii.

„Voiam să fac declaraţia în termenii stabiliţi de mine cu Valer Pop: «Rog să se constate şi să se treacă în protocol că delegaţia română nu a avut niciodată ocaziune de a prezenta şi de a dezvolta punctul ei de vedere în faţa comisiunii arbitrale»”, scrie politicianul român în „Memorii”.

Ședința continuă din formalitate în formalitate, partea germană citind actul de arbitraj, unde se spune că cele două guverne, român și maghiar, s-au adresat guvernelor italian și german pentru acest arbitraj, respectiv că aceste părți au luat decizii numai după ce s-au consultat cu Manoilescu și István Csáky (omologul maghiar). Minciuni sfruntate, punctează însă cel dintâi.

După încheierea formalităților, privirea ministrului român se încețoșează brusc, în momentul în care i se pune pe masă o hartă. Observă că e una românească și, buimăcit, o desface cu susul în jos, așa că o privește nedumerit preț de câteva clipe. Când îi este întoarsă în poziție normală, realizează cât de ciuntit devine teritoriul românesc. „Am urmărit cu ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit, alunecînd sub linia ferată, şi am înţeles că cuprindea şi Clujul […] Am început să nu mai văd. Cînd mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea, am mai avut, in disperarea mea, un singur gînd : Braşovul! O mică uşurare: Braşovul rămânea la noi.  Când am privit în toată grozăvia împărţirea Transilvaniei, am înţeles că puterile care îmi erau slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben, din galben cenu şiu, din cenuşiu negru”, scrie Manoilescu despre acele clipe.

Mutilarea granițelor țării îl obligă pe ministrul nostru să părăsească sala, livid la față – are nevoie să se întindă. Sosit ceva mai târziu la Viena, diplomatul român Raoul V. Bossy află însă de la șeful protocolului german că Manoilescu ar fi leșinat pur și simplu la masă la vederea hărții.

Astfel, 30 august este o zi infamă pentru Regatul României, în care nazismul și fascismul ne schingiuiesc teritorial. Aproape jumătate din Transilvania devine a Ungariei horthyste (43.492 kilometri pătrați). Iar cei doi trimiși ai României nu mai pot spera la nimic, după cum consemnează același Bossy: „Manoilescu şi Valer Pop au lacrimi în ochi, ne povestesc drama. Li s- a spus că nu mai au de pledat”.

„Au existat încercări de negociere, atât înainte de reuniunea de la Viena – prim-ministrul Ion Gigurtu și ministrul de externe Mihail Manoilescu au avut discuții cu Hitler și Ribbentrop în 26 iulie 1940, și apoi cu Mussolini și Ciano în 27 iulie 1940. Deși aceste întâlniri nu au adus nici un câștig părții române, în zilele prealabile negocierilor de la Viena, Manoilescu și ceilalți oficiali români considerau că se mai poate negocia cu reprezentanții Axei”, explică, într-o discuție cu Panorama, istoricul Bogdan Murgescu, profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universității din București.

În politică, era un lup singuratic

Acesta este evenimentul pentru care numele lui Mihail Manoilescu a rămas imprimat în istoria mare a țării, un intelectual sadea care, în calitatea sa de politician, nu a făcut însă cele mai inspirate alegeri. Și nu vorbim aici de Dictatul de la Viena – ar fi nedrept –,  fiind un moment din vremea celui de-al Doilea Război Mondial, lucrat de reprezentanții Axei în condiții de neîncredere în statul român. Dar întreaga sa carieră politică este presărată de alegeri îndoielnice, încât unii ar putea spune că a căutat să fie de partea răului.

Cariera de stat și-a început-o ca anti-liberal, mânat de puternice simpatii conservatoare, motiv pentru care a început să activeze în Partidul Poporului, devenind secretat de stat în guvernul condus de generalul Averescu (1926-1927).

Ca și alți intelectuali români ai vremii, a fost atras de fascism și de figura lui Mussolini, fiind și un mare susținător al regelui Carol al II-lea, singurul său reper mai statornic în ringul politic – până la un punct însă. Mihail Manoilescu este, de pildă, cel care a ajutat la aducerea Elenei Lupescu (amanta, iar apoi soția lui Carol al II-lea – n.r.) înapoi în țară, în august 1930, prezentând-o la graniță drept nevasta sa.

Apoi, a avut grijă să-l informeze pe rege cu privire la orice lucru sau persoană care i se păreau suspecte, chiar dacă adesea suspiciunile sale nu aveau neapărat un temei. Edificatoare în acest sens este o întâmplare relatată de Virgil Madgearu lui Constantin Argetoianu: „Canalia de Manoilescu s-a dus chiar în noaptea aceea să spuie Regelui că eu (Madgearu) am pus la cale asasinarea lui! Mi-au trebuit ani de zile ca să mă disculp în ochii Regelui! Toate lichelele din anturaj forfoteau în jurul Prințului, care mai de care cu minciuni, cu bârfeli, cu intrigi!”, redă Argetoianu, în volumul al IX-lea din „Memorii”. 

 „A fost ostil democrației de model occidental, și un adept al statului autoritar, ceea ce poate explica afinitatea cu Mussolini și/sau cu Carol al II-lea. A fost totodată un mare oportunist, intrând în guvernele național-țărăniste din 1930-1931 ca om al regelui Carol al II-lea cu misiunea să le saboteze din interior, apoi după deteriorarea relațiilor cu Carol al II-lea, s-a îndreptat spre dreapta, fiind ales ca senator din partea legionarilor în 1937”, mai explică profesorul Bogdan Murgescu.

Un exemplu de astfel de sabotaj este cazul celui de-al doilea cabinet condus de George G. Mironescu unde activa ca Ministru al Comerțului. Regele, Argetoianu și Nicolae Titulescu agreaseră că acest guvern ar fi trebuit să pice la 24 aprilie 1931. Totuși, Manoilescu l-a rezolvat cu 20 de zile mai devreme, dându-și demisia după ce o lege propusă de el nu fusese votată.

Dar dincolo de ocrotirea regelui, Mihail Manoilescu avea și o mare carismă politică, chestiune remarcată și de Argetoianu: „Inteligent,deși foarte superficial, cu un remarcabil dar de expunere, zbârnâise în jurul problemei reducerii datoriilor, punându-și însușirile în valoare. În mâinile lui Madgearu cifrele deveneau și mai antipatice, pe când Manoilescu le împrumuta farmecul veșnicului său surâs”.

Multe dintre proiectele propuse de el n-au izbutit și au rămas „literă moartă”, după cum continuă semnatarul, însă a reușit totuși ceva important: să-și creeze „o aureolă de economist la adăpostul căreia a putut săvârși câteva operațiuni fructoase fără să atragă atenția asupra lui, mai mult decât asupra unui ministru de duzină”.

„Din punct de vedere politic, Manoilescu nu a fost un om de partid, și cu atât mai puțin un animator de organizație politică; el a fost un «lup singuratic», care a încercat mereu să obțină poziții politico-administrative prin relațiile privilegiate cu unul dintre decidenți”, mai spune istoricul Bogdan Murgescu.

Decidenții la care se referă au fost, în ordine cronologică: Tancred Constantinescu, Alexandru Averescu, Carol al II-lea, Corneliu Zelea Codreanu, apoi din nou Carol al II-lea.

„A dat Dumnezeu să existe un mare român, un economist de talie mondială”

Deși la bază un inginer care se încăpățâna să aibă o carieră politică în ciuda lipsei flerului necesar, pe Manoilescu economia l-a sedus cu adevărat. În acest domeniu s-a conturat ca personalitate care a rămas în istoria internațională, într-atât de mult încât teoriile sale au pătruns în unele țări din îndepărtata America de Sud, contribuind la modernizarea economică a unor state.  

„Din punct de vedere economic, a fost un teoretician neoliberal, care se opunea teoriilor liberale și liberul-schimbismului promovat de puterile occidentale, îndeosebi de Marea Britanie”, explică Bogdan Murgescu.

În 1998, Jerônimo Moscardo, ambasadorul de atunci al Braziliei la Bucureşti, declara că economia modernă a țării sale își datorează fundația teoriilor economistului român. „Am crezut, mai întâi, că e o flaterie diplomatică oarecare. Între timp, mi-am dat seama că impactul cărţilor lui Manoilescu asupra gândirii economice a veacului trecut a fost extrem de puternic”, scria Andrei Pleșu într-un articol din Dilema Veche, din 2018.

„În privinţa economică, se credea că suntem condamnaţi să rămânem o ţară agrară, ca şi România la un moment dat. Dar a dat Dumnezeu să existe un mare român, fost ministru de Externe al ţării dumneavoastră şi un economist de talie mondială: Mihail Manoilescu. […] Prin Manoilescu, responsabilii brazilieni şi-au clarificat originile inegalităţii, rolul proiectelor de dezvoltare industrială, raporturile dintre industrie şi agricultură, dintre exporturi şi importuri etc. Astăzi, Manoilescu este considerat unul dintre fondatorii Braziliei moderne”, declara, în 2000, într-un interviu acordat Formula AS, același ambasador Moscardo.

Cartea de căpătâi a brazilienilor a fost lucrarea românului, din 1932, „Teoria protecţionismului şi schimbului internaţional”. Pentru Manoilescu, progresul economic era în mâinile burgheziei industriale, fiind necesară dezvoltarea în acest sens a țărilor agricole prin protejarea materiilor prime de mâna hrăpăreață a comerțului internațional. De asemenea, în răspăr cu alți teoreticieni, acesta considera că protecționismul statului nu trebuia oprit după o anumită etapă de dezvoltare, după cum explică și istoricul Bogdan Murgescu:

„Spre deosebire de alte teoretizări ale protecționismului, care se bazau pe argumentul lui Friedrich List că industriile aflate în primele faze ale existenței trebuie protejate de concurența externă, dar acceptau că această protecție este temporară și ar trebui să înceteze odată cu depășirea «fazei copilăriei» respectivelor ramuri industriale, Manoilescu a argumentat ideea că protecționismul nu trebuie limitat în timp, ci trebuie aplicat consecvent pentru sprijinirea ramurilor economice care au o productivitate superioară mediei economiei naționale.

Pe lângă argumentul productivității diferite în diversele ramuri economice, și calculele legate de acesta, teoria lui Manoilescu este importantă pentru că argumentează faptul că regimul liberului schimb internațional, bazat pe teoria avantajului relativ, conduce la agravarea diferențelor economice între țări, la îmbogățirea statelor deja industrializate și la sărăcirea celor în continuare agricole; acest argument a contribuit la geneza teoriei subdezvoltării și dependenței economice a periferiei în raport cu centrul economic dezvoltat”.

Pentru a afla mai multe detalii despre contribuțiile economistului român de la partea braziliană, Panorama a contactat Ambasada Braziliei la București, însă până la momentul publicării acestui articol nu am primit răspunsurile la întrebările adresate.

Totuși, există autori care au fost preocupați de ideile care au croit economiile din America Latină, unde lumea a fost ochi și urechi la tezele lui Manoilescu. Printre ei se numără și Joseph Love, profesor american de istorie emerit, specializat în istoria Braziliei și în cea a ideilor economice în America Latină. În volumul „Crafting the Third World. Theorizing Underdevelopment in Rumania and Brazil” acesta demonstrează cât de infuzată a fost această țară de concepțiile dezvoltate de român:

„O altă considerație este că, dincolo de similarități la prima aproximare între națiunile Europei Central Estice și America de Sud (…), a fost o conexiune «genetică» într-o zonă importantă a gândirii structuraliste, aceea care se ocupă cu procesul comerțului. Puntea a reprezentat-o scrierile politice și economice ale lui Mihail Manoilescu, ale cărui opere au primit o atenție considerabilă în Iberia și America Latină, în anii 1930 și 1940. Atât scrierile sale economice, cât și cele politice au avut în special un impact puternic în Brazilia”, scrie Joseph Love în volumul său, tradus și în limba română („Făurirea lumii a treia”).

De ce românii nu au aplicat concepțiile lui Manoilescu

Brazilienii și-au îndreptat atenția spre teoria protecționismului și a coroporatismului susținută de Manoilescu după criza mondială din 1929. În viziunea românului, modelul liberal care dominase societatea, bazat pe individualism și concurență, nu putea satisface nevoile societății industriale. Astfel că pleda pentru corporatism, unde circuitul economic era asigurat de grupuri care lucrau împreună, bineînțeles, sub supravegherea statului. Nici nu s-ar fi putut altfel, date fiind convingerile sale politice conservatoare.

Motivul principal pentru care Manoilescu considera necesar corporatismul era incapacitatea Occidentului de a-și păstra monopolul industrial, ceea ce a dus la Marea Criză, după cum rezumă Joseph Love în volumul său. Criza conturată la orizont ar fi putut fi combătută implementându-se „un nou principiu de organizare”. Un stat corporatist, spre deosebire de cel liberal, nu ar fi rămas neutru, ci ar fi fost centrul de generare de idealuri pentru a merge înainte.

În timp ce latino-americanii își clarificau cadrul economic cu ajutorul scrierilor lui Manoilescu, pe teritoriul românesc, ideile sale erau prea puțin cunoscute, mai ales că economistul publicase preponderent în limba franceză, pe care o cunoștea prea bine, la fel ca numeroși membri ai elitei din Vechiul Regat.

„Când și-a scris marile opere teoretice, el a scris direct în limba franceză, cu intenția de a publica în străinătate pentru un public internațional. După ce a publicat Théorie du protectionisme et de l’echange international”, la editura Marcel Giard din Paris, în 1929, a fost mai preocupat de traducerile în alte limbi de circulație internațională (italiană, engleză, germană, portugheză), decât de traducerea în limba română. Înclin să cred că faptul de a fi scris direct în franceză pentru un public internațional a ajutat la succesul receptării lucrării lui Manoilescu la nivel mondial”, explică profesorul Murgescu.

Sociologul Constantin Schifrineț, pe de altă parte, crede că motivul pentru receptarea slabă a operei economistului în România, în contrapondere, cu impactul lor în America Latină, se explică printr-o diferență între cultura ideologică, prezentă la noi, și cultura pragmatică a lor.

În cultura română, prioritate a avut criteriul ideologic de evaluare a ideilor, asociate necondiţionat cu acţiunile autorilor lor în spaţiul public. În România nu s-a putut aplica doctrina protecţionismului a lui Manoilescu, fiindcă ea nu a fost acceptată în contextul geopolitic de fiinţare a statului român, căruia, după 1944, i s-a impus din afară un alt model de dezvoltare. În Brazilia şi în alte ţări din America Latină, elitele politice şi intelectuale au dovedit pragmatism în gândire şi acţiune, încât au avut libertatea de a adopta teoria lui Manoilescu ca fundament al strategiilor de dezvoltare economică”, detalia Schifrineț într-un articol din 2013, din Adevărul.

Un moment rar: politicianul Manoilescu acționează moral

În vara anului 1931, Regele îl cheamă pe Constantin Argetoianu, acum Ministru al Finanțelor, să pună la cale câteva mutări pe scena politică. Dorește ca Manoilescu să preia funcția de guvernator al Băncii Naționale, iar în locul lui, la Industrie, să fie găsit cineva „cum se cade”. Totul se petrece în contextul dificil în care celebra bancă Marmorosch Blank, condusă de Aristide Blank, se pregătește să intre pe făgașul falimentului. La acest moment, Manoilescu este văzut ca un personaj politic indezirabil care-și vede de calculele sale personale, după cum o arată și reacția lui Argetoianu la auzul ordinelor regelui:

N-aveam nicio încredere în Manoilescu, îl înghițisem la formarea Ministerului fiindcă ni-l impusese Regele, și mă așteptam în fiecare zi să ne facă una lată. Dacă ar fi fost să-l iau de acasă și să-l instalez la Banca Națională, n-aș fi consimțit niciodată. Dar nu era vorba să-l luăm de acasă, îl aveam în Guvern și mi-am dat repede seama că de vreme ce nu puteam încă scăpa de el, era mai puțin periculos la Banca Națională, sub supravegherea mea și a consiliului Băncii, decât la Industrie de capul lui”.

Soluțiile propuse de Guvern în această chestiune bancară de proporții nu fac decât să scandalizeze actorii implicați. De pildă, se propune fuzionarea tuturor băncilor pentru salvarea băncii lui Blank sau transformarea ei în bancă de stat, deficitul urmând să fie acoperit la BNR. Manoilescu declară vehement că nu va periclita finanțele statului român pentru salvarea lui Blank, față de care avea destule animozități. Soluția propusă de Manoilescu în această chestiune spinoasă este ca Marmorosch să fuzioneze cu Creditul Industrial. Totuși, este refuzat, ministrul de finanțe Constantin Argetoianu considerând că nu ar însemna decât o lărgire a „abcesului” și așa destul de grav.

„Dilema era mare. A-l salva pe Blank însemna a distruge întreaga ţară şi toate băncile sănătoase; a nu-l salva însemna criză economică şi furtună politică”, descrie situația istoricul Anton Caragea, în „Pagini de istorie ascunsă”.

În cele din urmă, situația băncii lui Aristide Blank este îndreptată, evitându-se și criza financiară. Blank înființeză Discom, care acaparează de la stat monopolul pe tutun, sare și chibrituri, pentru ca profitul să fie redistribuit apoi către BNR, cea care ține la suprafață Marmorosch-Blank. Astfel, banca privată supraviețuiește până în ’48, când comuniștii lucrează de zor la naționalizare.  Însă în toată această furtună financiară, încăpățânarea lui Manoilescu se numără printre factorii care împiedică implementarea unei soluții care ar fi fost dezastruoasă pentru regat.

„Refuzul lui Manoilescu, din poziția de guvernator al Băncii Naționale, de a risipi resursele Băncii pentru a încerca să salveze Banca Marmorosch-Blank, a fost un moment (rar) de rectitudine morală”, completează istoricul Bogdan Murgescu.

Afacerile politice ale lui Manoilescu

În cele din urmă, Mihail Manoilescu este înlăturat din funcția de guvernator, chiar urmând planul lui Argetoianu, după unda verde dată de Rege, nemulțumit printre altele de poziția îndărătnică a acestuia în chestiunea Marmorosch. Suprinzător sau nu, anul 1937, de pildă, îl găsește de partea legionarilor, în partidul format după dizolvarea Gărzii de Fier.

„Acceptul de a candida pe listele Partidului Totul pentru Țară în 1937 nu a fost un simptom de oportunism, ci concluzia logică pentru un politician opus atât partidelor democratice, cât și regelui Carol al II-lea”, mai explică Murgescu.

De altfel întreaga activitate politică a economistului este presărată de afaceri care mai de care mai dubioase. După furtuna financiară iscată de Blank, Argetoianu intră în posesia unui dosar care analizează aceste afaceri făcute de Manoilescu. În calitatea lui de subsecretar la Finanțe, în Guvernul Averescu, încasase tot felul de sporuri, apoi pusese mâna pe Minele de cărbuni de la Șorecani, „fără prea multă cheluială”, pentru ca ulterior să încheie cu primăria Cluj un contract de furnizare a energiei electrice „pe un preț de patru ori mai mare decât cel plătit până atunci”.

Astfel, viața publică a lui Manoilescu pe plaiurile mioritice a fost legată cu precădere de acțiunile sale anti-democratice și nu de cercetările în domeniul economiei, după cum punctează profesorul Murgescu:

„În timpul vieții, teoriile economice și politice ale lui Mihail Manoilescu au avut un impact național neglijabil. Activitatea sa de politician, ca promotor al restaurării lui Carol al II-lea și apoi ca ministru care a dărâmat din interior guvernarea național-țărănistă din 1931, a avut un impact național mai important, profund anti-democratic, dar nu este legată de contribuțiile sale teoretice. Manoilescu a fost «redescoperit» în timpul regimului Ceaușescu, când a fost valorizat ca teoretician al protecționismului, precum și ca practic singurul autor român ale cărui contribuții au intrat în centrul dezbaterilor economice mondiale”.

Condamnat la 15 ani de închisoare după moarte

După Acordul de Armistițiu dintre Aliați și România, din ‘44, Manoilescu este reținut timp de mai bine de un an, fără a fi însă judecat, perioadă în care își pierde și catedra de la Politehnică. După eliberare se ocupă de scrierea memoriilor și de metodele de utilizare a energiei geotermice, pentru care obține și brevete. Totul se încheie însă în decembrie 1948, când  este arestat de comuniști și purtat dintr-o închisoare în alta vreme de doi ani, până când ajunge la Sighet.

Ca mulți alți intelectuali și demnitari ai vremii, aici își găsește sfârșitul, în lipsa oricărei forme de îngrijire, la 30 decembrie 1950. Manoilescu are doar 59 de ani când își dă ultima suflare, însă familia sa este înștiințată abia opt ani mai târziu. Mai mult, nu e lăsat să se odihnească în pace, căci, o ironie cauzată de incompetența autorităților face că, după moarte, i se intentează un proces pentru activitatea sa ca ziarist. Astfel, în 1952 este condamnat în lipsă la 15 ani de temniță și 10 ani de degradare civică. „A fost evident o mostră de incoerență a statului comunist din România. Mihail Manoilescu a fost condamnat pentru delicte de presă, deși era deja mort la Sighet. Dar instituțiile statului nu au comunicat între ele”, conchide Bogdan Murgescu.

Articol editat de Alina Mărculescu Matiș


Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.


Dana Mischie

Și-a început drumul în presă în facultate, scriind recenzii de filme și cărți pentru un blog cultural. Apoi, la master, s-a angajat la ziarul Adevărul, unde a fost pe rând redactor, reporter și apoi editor. Aici, a realizat interviuri, analize și reportaje despre personalități culturale, fenomene sociale, subiecte medicale și despre digitalizare.


Urmărește subiectul
Abonează-te
Anunță-mă la
guest
3 Comentarii
Cele mai vechi
Cele mai noi Cele mai votate
Inline Feedbacks
Vezi toate comentariile

Abonează-te, ca să nu uiți de noi!

Îți dăm un semn pe e-mail, când publicăm ceva nou. Promitem să nu te sâcâim mai des de o dată pe zi.

    0
    Ai un comentariu? Participă la conversație!x