PREȚUL PROTECȚIONISMULUI

Cum ne protejăm economic de China și de ce ar trebui Beijingul să se apere de el însuși

Computer Hope Guy
O muncitoare din China verifică o instalație de lumini LED pentru export. Foto: STR / AFP / Profimedia.

Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici


 

  1. Dezechilibrele în balanțele comerciale pe ruta Vest-China, acumulate în ultimele decenii, se apropie de o culme. China inundă piețele internaționale cu bunuri subvenționate și își suprimă cererea internă. Fără un consum mai mare în China, sistemul global va continua tendința de bifurcare.
  2. Revenirea la vechea narațiune a „globalizării” din partea Vestului nu reprezintă o soluție pragmatică. Europa este mult mai vulnerabilă decât Statele Unite ale Americii la valul de bunuri chinezești, deoarece sectorul manufacturier european este mult mai productiv decât sectorul de servicii, adică este sursă de creștere economică.
  3. Presiunea pe prețurile bunurilor tehnologice omoară inovația, deoarece firmele vestice ajung să se concentreze prea mult pe supraviețuire. Un exemplu curent este industria de cleantech, confruntată cu o competiție masivă din partea companiilor subvenționate de Beijing. În plus, firmele europene nu au acces liber la piața chineză.
  4. Cu toate tarifele vamale și activismul anti-China din lume, chinezii au cel mai mare surplus comercial din istorie. Sistemul comercial global nu mai este unul care să faciliteze cu adevărat comerțul liber, în condițiile în care mercantilismul Chinei pune în pericol existența unor producători tradiționali din Europa și America.
  5. China a devenit tot mai încrezătoare în transformarea sa din producător de „orice”, în lider al producției de „orice”. În ultimii doi ani, s-au implementat peste 3.000 de măsuri protecționiste pe comerț, de cinci ori mai mult decât media normală.

Administrația americană care va fi la putere din 2025 încolo, indiferent că se va numi Trump sau Harris, va avea protecționismul ca „setare din fabrică”.

Mișcarea protecționistă anti-China a fost pornită de SUA sub administrația Trump. În primă fază, nu doar chinezii au fost țintă, ci și europenii sau oțelăriile din Canada, Mexic, Japonia sau India, ceea ce a făcut colaborarea cu aceste țări ceva mai dificilă. Administrația Biden a încercat să rezolve asta.

Mecanismul de funcționare a  protecționismului economiceste relativ clar: tarifele vamale și restricțiile comerciale descurajează importurile și sprijină dezvoltarea industriilor locale, lovind în schimb în consum și populație. Întrebarea potrivită în acest moment este dacă el funcționează sub ansamblul actual de reguli și tarife sau nu. Iar dacă nu, până la ce punct trebuie întinsă coarda.

Dilema răsare din datele comerciale din primele șapte luni din 2024, care arată că Beijingul nu a avut niciodată surplusuri comerciale mai mari cu restul lumii. Asta arată cumva că doar un zid tarifar aproape total în fața Chinei, pe anumite piețe, mai poate să îi oprească pe producătorii chinezi (subvenționați de stat) din a inunda piețele și din a fura cota de piață a producătorilor tradiționali din Europa și Statele Unite. E asta posibil?

Funcționează zidul contra Chinei?

Economia și afacerile globale sunt acum extrem de interconectate și complet diferite față de începutul anilor ’90, când globalizarea făcea primii pași serioși după revoluția neoliberală a anilor ’80 (Reaganism/Thatcherism) și prăbușirea URSS.

Nu doar internetul a modificat comerțul internațional, cât mai ales intrarea Chinei în Organizația Mondială a Comerțului (OMC), în 2001, ceea ce a dus la un declin masiv al job-urilor din industria americană, relocate în China de dragul avantajelor comparative și a profiturilor facile.

În tot acest context de integrare adâncă a relațiilor dintre China, Europa și Statele Unite, există o creștere a competiției în multiple sfere strategice, dincolo de cea militară. Până acum, această interdependență și interesul economic al păstrării status-quo-ului au acționat ca un inhibitor natural și au menținut tendința naturală de creștere a comerțului transfrontalier.

Ca dovadă, în primele șapte luni din 2024, surplusul comercial al Chinei cu restul lumii a fost cel mai mare din istorie. Asta arată că toate discursurile politicienilor din Vest despre „decuplarea” de China sunt doar povești din moment ce chinezii exportă mai mult ca niciodată. Există anumite relocări de fabrici din China către Vietnam sau Mexic, dar se speculează intens că este vorba tot de investitori chinezi care vor să evite tarifele mai mari.

O parte din poveste este și faptul că politicile Green Deal ale UE au avut efecte negative pe costuri (tranziția verde este un șoc inflaționist), iar aici vorbim în special de creșterea prețurilor energetice, care au redus competitivitatea industriilor europene. UE a pierdut deja o parte semnificativă din cota sa internațională de export, în special în favoarea Chinei.

Discuțiile s-au înmulțit deja la nivelul Vestului (G7), despre așa-numita „supra-capacitate” industrială a Chinei, cu diferite măsuri coordonate și apeluri la o abordare mai unitară.

O altă parte a poveștii este faptul că Beijingul a renunțat la modelul creșterii economice prin dezvoltarea de infrastructură și real estate. Cu toate că investițiile străine directe (FDI) în China înregistrează acum primul an de scădere din 1990, investițiile în capacități industriale din China au explodat în ultimii câțiva ani, 2024 fiind an de record absolut.

Asta înseamnă consecințe majore pentru puterile industriale de tipul Germaniei (care deja este sub presiunea unor multiple provocări structurale), deoarece producția industrială este relativ inelastică: cererea și oferta se reechilibrează la nivel global, în timp îndelungat, iar dacă anumite sectoare naționale devin mai mari ca pondere în comerțul global, dincolo de cererea domestică, altele se vor contracta pentru a acomoda excesul de producție.

Pur și simplu, țările fără politici industriale importă forțat politica industrială a Chinei, cu schimbări asupra propriilor structuri economice.

a investit China în producția de cipuri, în prima jumătate din 2024, mai mult decât Coreea de Sud, Taiwan și SUA combinat
0 miliarde $

Sursa: Nikkei

Dincolo de piața auto, pe care producătorii chinezi încep deja să o domine, vorbim despre semiconductori, tehnologie medicală, aviație și construcția de nave și mașinării industriale. Zone unde China vrea de asemenea să domine. Pentru asta, China are energie mai ieftină, o forță de muncă mai ieftină (ambele avantaje comparative), infrastructură bună de producție și mai mulți ingineri.

Natural, sancțiunile americane s-au înmulțit în ultimii ani, iar administrația Biden a impus semnificativ mai multe sancțiuni internaționale decât administrația Trump. Vorbim cu privire la China de restricții comerciale pe tehnologie, microcipuri și componente AI, așa-numita tehnologie a viitorului unde SUA domină la nivel global, în termeni de calitate, impact și dezvoltare. AI nu este importantă doar din perspectiva de business, unde va avea un mare impact, ci și din perspectiva militară.

Soluția la această ecuație economică ce produce în mod natural protecționism este creșterea cererii și consumului domestic din China. Atâta timp cât cererea domestică este prea slabă pentru a absorbi oferta internă, China va trebui să ruleze cu surplusuri comerciale.

De asemenea, remodelarea canalelor prin care se realizează comerțul internațional nu se face peste noapte și e discutabil dacă se poate face de fel, în condițiile unei lumi hiperglobalizate, în care China încă are avantaje mari, iar asta în ciuda unui declin accelerat de populație, anticipat pentru acest secol. China continuă să beneficieze de investițiile occidentale și de transferul tehnologic și intelectual din ultimele decenii.

Mai mult, politicile industriale ale țărilor cu care America și Vestul fac comerț sunt parțial responsabile (indirect, pe canalul comercial și apoi cel tehnologic) pentru nivelul șomajului din țările respective și al competitivității industriei. În plus, multe alte aspecte și condiții economice din America și din Vest, implicit și nivelul dobânzilor, sunt dictate de condițiile globale și de politicile industriale ale țărilor cu care se face comerțul. Singura modalitate prin care o țară poate să aibă control absolut asupra condițiilor economice interne este implementarea de restricții pe mișcarea capitalului.

Ideea că guvernul american – sau orice alt guvern – poate avea un control absolut asupra condițiilor economice interne, fără restricții pe mișcarea capitalului, este fantezistă.

De altfel, când vine vorba de tarifele americane, China ar putea să le evite bine-mersi. China tot va avea o groază de bunuri (ieftine) de vândut, care, în drumul lor spre consumatorii americani, probabil vor trece înainte prin Mexic sau Europa.

Dacă s-ar materializa, acest scenariu ar însemna o presiune deflaționistă puternică în UE care, în teorie, va reduce abilitatea Băncii Centrale Europene (BCE) de a ține dobânzile la un nivel relativ apropiat de Fed, care s-ar putea să fie nevoit să le majoreze în răspuns la presiunile inflaționiste, cauzate de politicile trumpiste.

Planurile decuplării de Beijing sunt imposibile cu o China care crește numai prin exporturi

Per total, în ultimii doi ani, s-au implementat peste 3.000 de măsuri protecționiste pe comerț, de cinci ori mai mult decât media normală. Europa are aici o problemă, pentru că avansul economic al lumii este fundamentat de comerțul liber, iar economiile mari, deschise, bazate pe comerț, precum cea europeană, au cel mai mult de suferit de pe urma protecționismului.

Europa este mult mai expusă decât America în fața tăvălugului de bunuri chinezești, deoarece sectorul manufacturier european este mult mai productiv decât sectorul de servicii, adică este sursă de creștere economică.

În plus, prețurile de dumping la produsele manufacturate și de vârf din punct de vedere tehnologic ajung să omoare inovația și așa puțină din Europa, deoarece firmele ajung să se concentreze mai mult pe supraviețuire. Un exemplu este industria de cleantech (tehnologii pentru eficiență energetică, baterii și stocare, reciclare, captare de carbon, biocombustibili, hidrogen, etc.), gândită să fie un motor viitor de creștere al UE.

Această industrie se confruntă acum cu o competiție masivă din partea companiilor subvenționate de Beijing. În plus, spre deosebire de companiile chineze care se bucură de acces pe piața europeană, firmele europene nu au acces liber la piața chineză. Printr-o strategie mercantilistă similară, a fost aproape demolată industria solară europeană. Cam aceeași strategie se aplică pe palierul competiției auto.

Pentru anumite licitații și proiecte de lucrări și investiții (energie verde sau hidrogen, ca exemple), o posibilă soluție avută în vedere la nivelul Comisiei Europene este introducerea obligativității utilizării de componente de pe lanțul de aprovizionare european. O abordare similară are și Beijingul la nivel intern.

America și Europa au dus tehnologie și know-how în China, acum chinezii îi înlocuiesc

Timp de decenii, relația comercială a companiilor cu China era legată de vânzările și profiturile potențiale de acolo. Acum, ele nu prea mai au sens, pentru că producătorii locali sunt mult mai dezvoltați față de acum câțiva ani, iar chinezii promovează ca politică de stat achiziția de bunuri „naționale”.

Pur și simplu, multe din bunurile chineze sunt mai „competitive”, pe lângă faptul că sunt bunuri naționale. Un exemplu este cota producătorilor din afara Chinei în vânzările totale de autovehicule din China, care în iulie a ajuns la 33%. În iulie 2022, ponderea lor în vânzările totale de autovehicule era la 53%.

În ceea ce privește declinul industriei europene, el se datorează nu doar avansurilor făcute de producătorii chinezi, cu sprijin tehnologic din Vest și sprijin financiar de la statul chinez, ci și autogolurilor pe care și le-a dat elita politică și administrativă europeană, prin supra-reglementări și tot felul de decizii și politici neinspirate. Acestea au majorat costurile de producție până la punctul la care UE a pierdut deja o parte semnificativă din cota sa internațională de export, în special în favoarea Chinei.

Câteva din deciziile și politicile neinspirate ale Vestului:

  • închiderea centralelor nucleare în Germania și stoparea investițiilor în nuclear.
  • dependența de combustibilii fosili din Rusia.
  • piața energetică cu prețul marginal (cel mai mare, dat de cărbune sau gaz natural) ca referință de preț.
  • lipsa de investiții în resurse energetice și infrastructura de transport a energiei în UE.
  • lipsa unei abordări comune privind inovația.
  • suprareglementarea care, cuplată cu competiția acerbă a companiilor chineze, omoară inovația pe puținele zone unde țările UE chiar inovează.

 

Declinul acesta structural, inclusiv prin prisma competiției cu China, este una din temele de bază ale raportului fostului premier italian Mario Draghi. „Perestroika” lui Draghi punctează printre rânduri că Europa este din ce în ce mai prost văzută ca destinație investițională și că tot mai mulți antreprenori și tineri pleacă pentru a inova în America, unde reglementările și finanțările sunt facile.

În același timp, supracapacitatea industrială a Chinei și competiția pe sectoare ca cel auto și cleantech sunt menționate ca riscuri majore, existențiale chiar pentru sectoarele respective.

O problemă este faptul că mulți din producătorii europeni și americani sunt încă prezenți în China și vor fi expuși atât măsurilor protecționiste, cât și răspunsurilor din partea Chinei. În plus, chinezii sunt mari producători și procesatori de input-uri vitale, care pot fi restricționate foarte ușor de la export, iar în timp ce America și-a diversificat lanțurile de aprovizionare, firmele europene au ajuns să fie și mai dependente de bunuri chinezești, a căror producție este „intensivă în tehnologie”.

Unde China are într-adevăr succes este pe piața de export de bunuri și echipamente tehnologice, pe care chinezii au început să domine din ce în ce mai mult. Aici, Occidentul a început să impună din ce în ce mai multe măsuri protecționiste sau chiar de interzicere completă a anumitor categorii de bunuri produse în China – cum vrea SUA să facă cu mașinile electrice chinezești.

Deja, Comisia Europeană a votat pentru impunerea de tarife de până la 45% pe importurile de mașini electrice chinezești.

Prețurile chinezilor sunt așa de mici, că unele bunuri sunt competitive în Europa și cu tarife vamale de 18%

O altă problemă esențială este dimensiunea la care au ajuns dezechilibrele în balanțele comerciale, pe relația Vest-China, nu doar impactul politicilor industriale și comerciale mercantiliste ale Beijingului. Faptul că aceste dezechilibre au devenit subiecte de dezbatere politică este un lucru bun. Cum altfel s-ar ajunge la rezolvarea lor, dacă nu prin amenințări comerciale, negocieri și acorduri facilitate de specialiști și șefi de state și de guverne?

De principiu, economiile mari, care se confruntă cu deficite comerciale, au decis că nu vor mai absorbi de-a gata toate bunurile produse de economiile excedentare. Pe de altă parte, deși China recunoaște de multă vreme că trebuie să crească cererea internă, acest lucru nu s-a întâmplat. Asta și din cauza faptului că acest lucru necesită o redistribuire internă a veniturilor naționale, proces perturbator din punct de vedere politic și economic.

În plus, comerțul internațional reacționează natural la ce se întâmplă la nivel economic în anumite țări. Situația economică complicată din China, unde are loc o prăbușire lentă a sectorului de real estate și deci a cererii pentru materiale și echipamente de construcții, produce efecte pe un lanț extrem de lung. Un exemplu este oțelul chinezesc, care din moment ce nu mai este așa căutat în China, ajunge să fie exportat în masă în Europa.

Deși Europa a pus tarife vamale de 18,1% pe importurile de oțel chinezesc, prețurile domestice ale Chinei pentru otelul laminat la cald (utilizat în structuri metalice, construcții de mașini, cazane și diverse aplicații industriale) au căzut atât de mult, că au ajuns competitive în Europa din punct de vedere al costurilor, cu tot cu tarifele respective. În America nu, pentru că există bariere comerciale mai mari.

Un alt exemplu legat de dinamica sectorului de construcții chinezesc este exportul de excavatoare. În primele șase luni din 2024, producătorii chinezi au exportat mai multe excavatoare decât au vândut la nivel intern.

Aceste două dinamici arată cum suprimarea sau scăderea cererii domestice (datorate scăderii de 20% a investițiilor de real estate din China) duce la exporturi mai mari și un surplus comercial mai mare, cu efecte negative asupra producătorilor din celelalte țări.

Rezultatul acestor probleme economice interne cu care se confruntă chinezii este că, odată ce țările deficitare refuză să acomodeze distorsiunile comerciale create de țările excedentare, ele vor riposta cu propriile măsuri de retorsiune, ducând la conflicte comerciale și la o contracție a comerțului global.

Până acum, în ciuda tuturor discuțiilor despre războaie comerciale și tarifare, ele nu se văd în datele comerciale. Ceea ce duce cu gândul la faptul că războaiele comerciale nu au început, de fapt. Nu cu adevărat.

Până acum, măsurile concepute pentru a aborda dezechilibrele, fie în SUA, fie în altă parte, au fost ori prost concepute, ori în mare parte de fațadă, având un impact mic asupra acestor dezechilibre atât de vehement criticate. Acestea doar au amestecat comerțul bilateral ca pe un pachet de cărți, lăsând dezechilibrele generale (și volumul total al comerțului) neschimbate.

Cel mai probabil, comerțul internațional va începe să se contracte și canalele de aprovizionare să se schimbe fundamental abia după ce vom începe să vedem măsuri comerciale protecționiste mai semnificative.

În orice caz, pivotarea Chinei către exporturi și un model de creștere bazat pe surplusuri comerciale tot mai mari, având în vedere reticența continuă a Chinei de a importa, pare o alegere de politică economică conștientă. China s-a întors practic la vechiul model de creștere bazat pe exportul de produse manufacturate, de data asta cu accent pe sectoare noi și de vârf din punct de vedere tehnologic.

Boala Chinei. Beijingul are pe mâini o depresiune economică

Sub această dinamică internațională, în care chinezii plusează pe sectorul lor industrial (relaxând regulile pentru investitori externi), pe palierul intern din China au loc o serie de schimbări macroeconomice structurale foarte importante, adesea ignorate.

Mai întâi, trebuie făcut un pas înapoi: China s-a alăturat Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) în 2001 și a beneficiat de accesul mai larg la piețele globale de export, unde a putut să își valorifice competitivitatea internă (salariile mici), pentru a câștiga rapid cote de piață. În deceniul următor, capacitatea Chinei de a genera creștere economică a început să se estompeze, mai ales în condițiile unei perioade de creștere mult mai lentă în Vest, după criza financiară globală din 2008. Pentru a depăși situația, China s-a îndatorat masiv.

Comparativ, imediat după criza financiară, Occidentul a lăsat-o un pic mai ușor cu îndatorarea, în timp ce China a intrat într-o mare expansiune a ciclului de creditare. Între 2012 și 2016, sectorul corporativ chinez a atras pe bilanțul său cea mai mare parte a îndatorării, iar companiile au încercat să își extindă afacerile și operațiunile în Occident.

Al doilea impuls asupra ciclului de creditare a venit de la gospodăriile chinezești. Cel mai simplu mod de acumulare de avuție a fost achiziția de locuințe care au și înregistrat o creștere majoră a prețurilor. Astfel au fost incluse gospodăriile în procesul intern de „creare de bogăție”. Așa s-a ajuns ca proprietățile imobiliare să reprezinte peste 60% din averea netă a gospodăriilor chinezești, comparativ cu 23% în SUA.

Ulterior, decidenții politici au venit și au stricat petrecerea, aplicând restricții asupra sectorului imobiliar, cu intenția de a transmite un semnal: China este despre prosperitate comună, iar „crearea de bogăție pe hârtie” și speculația imobiliară nu trebuie scăpate de sub control.

Doar că bula imobiliară devenise deja prea mare, iar scăderea prețurilor imobiliare a început să lovească în încrederea consumatorilor. În plus, dezvoltatorii imobiliari și băncile au ajuns să aibă bilanțurile făcute franjuri, iar cererea de noi locuințe a ajuns la pământ.

În răspuns, China a început de ceva timp să scadă ratele de dobândă, care sunt acum sub cele din SUA sau Europa. Problema este că cererea de credit și consum este la pământ. Un șoc valutar ar tulbura și mai tare dinamicile economice interne, iar din acest motiv băncile chinezești apără cu orice preț cursul valutar yuan/dolar. Totul seamănă cu ce s-a întâmplat în Japonia, în anii ’90, ca răspuns la spargerea bulei imobiliare japoneze, care a generat decenii de stagnare economică în „Țara Soarelui Răsare”.

China se confruntă practic cu o depresiune economică internă care se tot adâncește, iar până recent, răspunsul autorităților s-a concentrat exclusiv pe creșterea exporturilor și dezvoltarea industriei, manipularea sentimentului consumatorilor, a agenților economici și a piețelor.

Recesiune vs depresiune. În China, nu contează ce culoare are pisica, contează să exporte

Termenul depresiune economică nu descrie neapărat un anumit ritm de contracție a economiei, ci mai degrabă o dinamică macroeconomică care diferă de recesiune.

În recesiune, reducerea ratelor de dobândă și flexibilizarea standardelor de creditare duc în cele din urmă la creșterea cererii pentru credite, ceea ce creează eventual o revenire economică. O depresiune este o dinamică diferită, în care nu există o reacție pozitivă din partea gospodăriilor sau companiilor pentru împrumuturi, chiar dacă îndatorarea este mai facilă.

Asta se întâmplă de obicei deoarece gospodăriile sau firmele sunt deja supraîndatorate și/sau prețurile activelor lor continuă să scadă, făcându-le mai puțin creditabile chiar și pe măsură ce ratele de dobândă scad.

Exact asta am văzut în ultimele luni în China: ratele dobânzilor au scăzut la minime seculare (raportat la momentul în care aceste piețe au devenit funcționale), iar în același timp creditele noi de la băncile chinezești marcau o tendință de scădere.

Singura modalitate de a opri această dinamică este de a oferi suficienți stimuli monetari și fiscali pentru a compensa presiunile economice, cererea slabă de consum și efectul negativ al deflației. Cu următoarele măsuri au venit, în final de septembrie, oficialii de la Beijing, în răspuns la criza internă:

  • scăderea mai multor rate de dobândă, inclusiv pentru credite ipotecare în yuani echivalente a 5 trilioane de dolari și semnalarea unor noi reduceri ale dobânzilor, în perioada următoare.
  • reducerea nivelului rezervelor bancare pentru crearea de noi credite, cuplată cu relaxarea regulilor de creditare pentru creditele ipotecare (a doua casă).
  • banca centrală a ordonat și a oferit lichiditate în valoare de cel puțin 70 de miliarde de dolari băncilor și fondurilor de investiții naționale, pentru cumpărarea de acțiuni de pe burse, care se apropiau de un nivel critic; guvernatorul băncii centrale a spus că dacă nu sunt îndeajuns, banca centrală va veni cu încă 70 de miliarde.
  • emisiuni de datorie în valoare de 284 miliarde de dolari, pentru noi stimulente fiscale, din care jumătate pentru stimularea consumului și jumătate pentru sprijinirea guvernelor locale cu probleme.
  • „bani din elicopter” pentru consumatorii în sărăcie, în prag de sărăcie și pentru familiile cu mai mult de un copil.
  • în plus, biroul politic al Chinei (Politburo) a ținut o ședință specială pe economie; obiectivul oficial al ședinței a fost „stoparea scăderii prețurilor proprietăților”, un contrast puternic față de mantra anterioară „locuințele sunt pentru locuit, nu speculație”.
  • ședința s-a încheiat cu un sprijin explicit pentru piețele de capital, printr-o înlesnire a accesului la piețe.

 

Revenirea economică a Chinei prin creșterea consumului intern și încheierea ciclului deflaționist actual ar sprijini inclusiv economiile vestice și ar mai ameliora din tensiunile internaționale.

Articol editat de Andrei Luca Popescu


Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.


Mihai Gongoroi

Cu o experiență de patru ani în presă, Mihai a lucrat la ziarul Bursa și la Mediafax, unde a scris despre economie, bănci centrale și piețe financiare. E pasionat de istorie economică și politică externă și crede că George Carlin e cel mai bun comediant din istoria recentă a comediei.


Urmărește subiectul
Abonează-te
Anunță-mă la
guest
1 Comentariu
Cele mai vechi
Cele mai noi Cele mai votate
Inline Feedbacks
Vezi toate comentariile

Abonează-te, ca să nu uiți de noi!

Îți dăm un semn pe e-mail, când publicăm ceva nou. Promitem să nu te sâcâim mai des de o dată pe zi.

    2
    0
    Ai un comentariu? Participă la conversație!x