Sfârșitul epocii în care am tipărit bani

De ce crește inflația în toată lumea. Cât de expusă este România

Computer Hope Guy

Inflația a crescut susținut în ultimele luni la nivel mondial. Accelerate de criza energetică prin care trecem, dar și de consumul-record consemnat în ultimul an, scumpirile au cauzat deja schimbări drastice în politicile monetare din marile economii. Analiștii anunță că aceste noi condiții marchează ultimele luni în care sistemul financiar mondial va mai funcționa în logica de relaxare cantitativă și dobânzi scăzute de politică monetară. România deja face pași în această direcție: Banca Națională a României a crescut de două ori dobânda-cheie în ultimele trei luni.

Criza din energie va persista cel puțin până la sfârșitul anului – pur și simplu, producția va fi mai scăzută decât cererea, iar piața va fi una în care vânzătorii fac prețurile, spun analiștii. Însă, dacă am da la o parte șocul energetic, este posibil să vedem că presiunile inflaționiste sunt mai adânci. 

De fapt, vorbim despre o tendință alimentată constant în ultimul deceniu prin politicile monetare ale băncilor centrale puternice. Acum, pe lângă scumpirea energiei, este posibil să decontăm anii lungi de injecții de bani în piețe și dobânzi de politică monetară extrem de scăzute. 

Ce înseamnă 23 de trilioane de dolari?

La nivel mondial, cifrele descriu unul dintre cele mai prospere momente economice din istorie: marii poli de creștere, laolaltă cu economiile emergente, își revin din criza cauzată de pandemie. Consumul mondial de bunuri și servicii se află la un record absolut. 

În mare parte, redresarea economică spectaculoasă se datorează pachetelor-mamut de stimulare economică adoptate cu o rapiditate fără precedent. Având încă în memorie criza economică mondială din 2008-2010, guvernele din întreaga lume nu și-au mai asumat riscul unor recesiuni de durată. Astfel că răspunsul financiar pentru contracararea efectelor economice ale pandemiei însumează, conform datelor compilate de Fondul Monetar Internațional, mai bine de 10 trilioane de dolari (adică peste 11% din valoarea Produsului Intern Brut global din 2019). 

Grupul Bank of America a publicat recent un raport care estimează că, de la falimentul Lehman Brothers încoace, băncile centrale au injectat 23 de trilioane de dolari în economie, prin diverse instrumente de politică monetară precum relaxarea cantitativă și cumpărarea de active financiare în domenii de importanță strategică. Ne întoarcem la PIB-ul mondial din 2019, adică înainte de izbucnirea pandemiei, care s-a ridicat la echivalentul a 87 de trilioane de dolari. Un sfert din tot ceea ce s-a produs, vândut și cumpărat în lume acum doi reprezintă bani injectați artificial în piețe de băncile centrale.

Iar banii nu dorm niciodată. Pachetele de stimulare economică au produs și consecințe mai puțin fericite – primul și cel mai apropiat de cetățean este un avans considerabil al inflației, consideră acum tot mai mulți analiști. 

Ce este relaxarea cantitativă

Deși asociată mai degrabă cu tiparnița, relaxarea cantitativă se produce în cele mai multe cazuri fără bani lichizi. Să luăm cazul Rezervei Federale, care cumpără lunar obligațiuni de 120 de miliarde de dolari în actualul program de relaxare cantitativă. Nu folosește bani existenți, dar nici nu tipărește întreaga sumă. O bună parte din bani rămân scriptici: Fed-ul cumpără obligațiuni, iar cei care le vând (bănci, fonduri de investiții, marile companii care au produse financiare bazate pe imobiliare) primesc în schimbul lor conturi bancare.

Acele conturi pot fi apoi depuse garanție pentru a derula alte operațiuni: dacă vorbim de bănci, conturile pot deveni provizioane care să asigure pragurile de rezerve pentru creditele acordate. Dar dacă nu doar că asigură aceste rezerve, ci ajută să crească ponderea lor în bilanțuri? Dintr-o dată, rezervele băncii ajung la 60% din totalul conturilor de economii, în loc de 40%.  În contraponderea acestor cvasi-bani, banca poate acorda credite reale sau poate deschide conturi de economii.

România a avut doi ani de deflație

România are o expunere firească la aceste fluctuații externe – dacă Rezerva Federală a SUA și Banca Centrală Europeană „aruncă” bani în piață, prin operațiuni de relaxare cantitativă, lichiditatea se va resimți în întreaga lume, cu precădere în țările partenere comerciale. 

Marile puteri au oroare față de deflație pentru că economiile lor depind puternic de exporturi și consum. În România însă, riscul deflației s-a materializat. În doi ani consecutivi, 2015 și 2016, rata inflației a fost negativă. Era al treilea an problematic: și în 2014, rata inflației a fost de 1,1%, adică sub pragul considerat sănătos.

Înainte de acest episod, România nu mai înregistrase niciodată un an cu inflație negativă, conform arhivelor Institutului Național de Statistică, care publică rata anuală a inflației din 1971.

În paralel, aceiași doi ani, 2015 și 2016, au fost ani cu creșteri salariale de 9,5%, respectiv 10%, și cu creștere economică (de 3% în 2015 și 4,7% în 2016). Deci fără vreo justificare macroeconomică, banii nu circulau, iar în piață nu exista cerere pentru bunuri și servicii.

Astfel, cu o diferență de fus orar de aproape cinci ani, România a intrat în hora dobânzilor scăzute de politică monetară. Înainte de noiembrie 2014, dobânda de politică monetară a României nu mai începuse niciodată cu cifra 2.

După acest reper, singura schimbare a fost în jos: dobânda-cheie setată de Banca Națională a României a cobârât constant, până la un minim de 1,25% atins în 2021.

În paralel, viteza de circulație a banilor a banilor a crescut, iar riscul deflației a fost înlăturat. Rata inflației în România s-a stabilizat. În unele luni, se apropia îmbucurător de ținta „de manual” de 2%.


Panorama a analizat contextul în care România a ajuns să aibă, în ultimele două luni, una dintre cele mai ridicate inflații din UE:
De ce inflația lovește altfel în România

„Am fi avut o prăbușire cum a fost Marea Depresiune”

Atât Rezerva Federală, cât și Banca Centrală Europeană au pariat, în ultimul deceniu, pe dobânzi de politică monetară extrem de scăzute – în cazul BCE, chiar negative. Pe de-o parte, au făcut asta pentru a se asigura că sistemele bancare nu vor mai ajunge în pragul colapsului, așa cum s-a întâmplat în timpul precedentei crize mondiale. Izbucnită de la ipotecile subprime din SUA, aceasta s-a revărsat mai întâi sub forma crizei datoriilor suverane din Europa și a culminat cu criza de încredere în bănci, guverne și bailout-uri.

Însă un motiv la fel de puternic era și amenințarea deflației. În urmă cu nu mai mult de doi ani, unele state puternice din Vestul Europei încă se confruntau cu deflație. Iar Banca Centrală Europeană nu reușea să iasă din acest ciclu, în ciuda injecțiilor de lichiditate în piețe. 

„Aceste injecții de lichiditate în sistem au căutat să salveze sistemul în ansamblu, nu doar sistemul financiar, ci economiile. Am fi avut o prăbușire cum a fost Marea Depresiune. Și e o întrebare legitimă: ce s-a întâmplat în 2020? Au băgat iar lichiditate pentru că era pandemia. În 2021 de ce a crescut inflația așa de brutal? Și aici ai câteva explicații care nu sunt legate de injecțiile de monedă, ci de șocul energetic și de ruperea lanțurilor de aprovizionare” – Daniel Dăianu, președintele Consiliului Fiscal, membru în consiliul de administrație al BNR

Același raport al Bank of America, citat de „The Financial Times”, a numărat și de câte ori au scăzut băncile centrale dobânzile de la izbucnirea crizei din 2008: s-au oprit la cea cu numărul 1.000, bifată de Banca Centrală a Turciei, în octombrie. De atunci, paradigma pare că se schimbă. Banca Centrală a Canadei a anunțat că sistează operațiunile de relaxare cantitativă și că ia în calcul ridicarea dobânzii de referință.

În România, Consiliul de Administrație al BNR a decis, pe 9 noiembrie, să majoreze dobânda de politică monetară pentru a doua oară în mai puțin de trei luni, aceasta ajungând astfel la 1,75%.

Consecința imediată a creșterii dobânzii este o încetinire a creditării, ale cărei prime indicii apar deja în România.

„În spatele inflației stă politica de dobândă apropiată de zero și, în unele cazuri, chiar negativă. Dobânzile au fost aduse dincolo de limitele la care se gândea cineva că pot ajunge. Apoi au fost adăugate acele instrumente de relaxare cantitativă, care au rămas în vigoare pe termen foarte lung. Acestea au crescut foarte mult cantitatea de bani în sens larg din economie.” – Aurelian Dochia, economist, fost membru în consiliul de administrație al BRD. 

„Este adevărat că, într-o primă fază, acești bani s-au dus mai mult către piețe financiare, nu s-au dus către consum și din acest motiv probabil că inflația nu s-a manifestat. Dar iată că acum, când și-a revenit consumul în comparație cu anul 2020, a început să muște și inflația. Iar băncile centrale, care de zece ani tot cresc cantitatea de bani din economie, nu prea mai au control asupra acestui fenomen și sunt și ținute de teama că ar putea să deterioreze o creștere economică încă destul de fragilă”, continuă Dochia.  

Acum, însă, asistăm la rate ale inflației mult mai ridicate – și mai de durată – decât anticipau cei care și-au asumat acest risc necesar pentru revenirea economică. Explozia consumului, criza din energie și blocajele fără precedent din transporturi și lanțurile de aprovizionare se suprapun pe un val patru al pandemiei care s-a dovedit deja a fi mai violent decât cele dinaintea sa.

Din datele parțiale publicate până acum de Eurostat pentru luna octombrie reiese că România are a doua cea mai mare inflație din UE, depășită doar de Lituania.

Christine Lagarde, „Doamna Inflație”

Multe țări din lume – inclusiv România – au decis să abordeze monetar orice chestiune legată de inflație, astfel că băncile centrale au devenit principalele autorități responsabile pentru setarea țintelor de inflație, precum și pentru atingerea acestora. În România, această strategie a fost adoptată în 2005 și presupune că politica monetară a țării, stabilită și implementată de BNR, să fie „țintirea directă a inflației”. 

În manieră similară, Banca Centrală Europeană (BCE) este responsabilă pentru tot ceea ce ține de inflație în Zona Euro. Iar șefa BCE, Christine Lagarde, este acum țintită de tot mai multe atacuri în presă, după ce a declarat luna trecută că „nu se va speria de acest episod tranzitoriu de inflație ridicată” și nu va ridica dobânda de politică monetară.

Cel mai mare tabloid german, „Bild”, a publicat la sfârșitul lunii octombrie un articol în care o numește pe fostul ministrul francez al Finanțelor „Doamna Inflație”, acuzând-o că trăiește în lux în timp ce „pensiile, salariile și economiile oamenilor simpli sunt topite de inflație”. Rata inflației din Zona Euro a urcat, în octombrie, la 4,1%. În Germania, aceasta s-a situat la 4,6%.

Lagarde continuă însă să-și apere poziția legată de răspunsul monetar pentru scumpiri și insistă că majorarea dobânzii de referință ar fi o greșeală. „Va dura mai mult decât ne așteptam până ca inflația să scadă, dar ne așteptăm ca aceste cauze să slăbească pe parcursul următorului an. Vom continua apoi, pe termen mediu, să vedem inflația sub ținta noastră de 2%”, a declarat Lagarde, citată de Reuters.

SUA: Inflația atinge recordul din ultimii 30 de ani

În octombrie, rata inflației din SUA a urcat la 6,2% – un nivel nemaiîntâlnit din 1991. Cele mai mari scumpiri resimțite de americani au fost cele pentru energie, alimente și chirie. La fel ca în cazul României, scăderea puterii de cumpărare este resimțită mai acut din cauza faptului că salariile nu au crescut suficient pentru a absorbi măcar scumpirile. 

Până acum, Jerome Powell, președintele Rezervei Federale (banca centrală a Statelor Unite ale Americii), a dat asigurări că avansul inflației este doar unul tranzitoriu, explicat strict prin explozia consumului și problemele din transporturi.


Panorama a analizat contextul global care a condus la izbucnirea crizei din energie și consecințele sale asupra inflației: 
Cum ne-am trezit într-o criză a energiei?

Totuși, Rezerva Federală nu mai este așa convinsă că rata inflației se va stabiliza curând. Potrivit jurnaliștilor Reuters, care au consultat minuta ultimei ședințe a boardului Fed, banca centrală americană a început să analizeze posibilitatea de a retrage măsurile extraordinare de sprijin acordate cu titlu excepțional de la începutul pandemiei. Schimbarea de politică s-ar putea produce chiar înainte de sfârșitul anului, mult mai devreme decât anticipau analiștii, iar asta exclusiv din cauza inflației galopante. 

Înainte de asta, însă, președintele american Joe Biden trebuie să decidă pe cine va nominaliza pentru șefia Fed-ului. Anunțul este așteptat până la finalul acestei săptămâni, iar principalele nume vehiculate sunt actualul președinte, Jerome Powell, și Lael Brainard, economist american și membră a board-ul Rezervei Federale de șapte ani.

Principala măsură pentru domolirea inflației luată în calcul de Rezerva Federală este reducerea treptată a sumei pe care o injectează lunar în economie prin tipărirea de dolari cu care cumpări obligațiuni guvernamentale și instrumente MBS (obligațiuni care au în spate portofolii de credite imobiliare). În prezent, Fed injectează lunar 120 de miliarde de dolari în economia americană prin acest mecanism. Scăderea discutată acum este de 15 miliarde de dolari pe lună. Totuși, ritmul de scădere este mai lent decât își doresc unii membri ai boardului Fed, care se tem că rata inflației va continua să crească fără o tăiere mai drastică. 

Înainte însă să ne întrebăm de ce nu tipăresc toate economiile bani, trebuie să ne amintim că astfel de programe de relaxare cantitativă sunt apanajul economiilor puternice, a căror monedă nu va fi devalorizată artificial prin aruncarea ei „din elicopter” în piață. Dolarul rămâne principala monedă de rezervă internațională, mereu se vor găsi investitori care să cumpere dolari.

Acum, tot mai mulți analiști sunt de părere că, până vara viitoare, Fed-ul va retrage complet aceste scheme prin care cumpără active financiare cu „bani noi” – fie tipăriți, fie care există doar scriptic.

Conform celor mai recente date, economia americană înregistrează în acest trimestru cel mai rapid ritm de revenire de la izbucnirea crizei cauzată de pandemie. Mai mult, Fondul Monetar Internațional estimează acum că Produsul Intern Brut al SUA va avea o creștere anuală totală de 7% – cea mai mare din 1984 încoace. Rezultatele sunt evident datorate și politicii monetare a Rezervei Federale, iar scăderea sumelor injectate în economie va tempera avansul economic. 

Inflația pleacă (și din) China

În China, Indicele Prețurilor de Producție a înregistrat o creștere anuală de 10,7% în septembrie și de 13,5% în octombrie, marcând astfel cea mai ridicată rată de scumpiri în fabrici din 1995 încoace. Avansul este cauzat aici de scumpirea semnificativă a cărbunelui. 

Faptul că produsele pleacă din fabricile chinezești mult mai scumpe se reflectă apoi în creșterea Indicelui Prețurilor de Consum (principalul indicator folosit în calcularea inflației) în toate țările care importă bunuri de aici.

Inflația din China rămâne însă în parametri stabili, ridicându-se la 0,7% în septembrie și 1,5% în octombrie.

De ce se tipăresc bani

Mai mulți bani în piață se reflectă concomitent în creșterea cererii și a prețurilor de consum. Ținută sub un anumit prag, inflația este sănătoasă  și este doar simptomul firesc al creșterii economice. Un prag sustenabil al inflației depinde, evident, de particularitățile unei economii, însă 2% este nivelul considerat confortabil. 

Lipsa inflației este un semn rău pentru economie. De regulă, perioadele de criză duc la scăderea consumului și la încetinirea dramatică a vitezei de circulație a banilor. Chiar dacă aceștia există, companiile și populația deopotrivă sunt reticente în a-i investi. Gradul de economisire – în toate formele ei – crește, activitatea de creditare încetează. Pentru economia americană și cea a Uniunii Europene, de exemplu, deflația era un risc real după criza prelungită din 2008-2012. 

Cel mai simplu este să definim deflația drept opusul inflației – prețurile scad. Deși nu sună deloc rău, acest scenariu este un avertisment clar pentru iminența recesiunii. Producătorii de bunuri vând mai ieftin decât anul trecut – adică nu există cerere, iar pierderile se vor reflecta pe termen cel mult mediu în o rată a șomajului mai ridicată și un nivel mai scăzut al impozitelor achitate către guverne. 

Deflația se poate observa când viteza de circulație a banilor scade. Pentru a stimula această circulație, băncile centrale au două mari „arme” – relaxarea cantitativă și stabilirea unor dobânzi de politică monetară scăzute. Numită și „dobânda-cheie”, dobânda de politică monetară este cea la care banca centrală împrumută băncile comerciale. Astfel de împrumuturi au loc zilnic.

Dacă băncile comerciale se împrumută ieftin de la banca centrală pot face, la rândul lor, operațiuni mai multe – de la a acorda credite populației și companiilor la a cumpăra obligațiuni guvernamentale și a finanța mari proiecte de investiții. Creditele acordate se reflectă apoi în consum și investiții. Achizițiile de obligațiuni guvernamentale permit guvernelor să-și susțină deficitele bugetare și să nu intre în incapacitate de plată.

Rata dobânzii de politică monetară este corelată cu o altă dobândă esențială pentru economie: cea pe care băncile centrale o oferă pentru depozitele făcute de băncile comerciale. În spate e același raționament: cu cât dobânda pentru depozite e mai scăzută, cu atât băncile sunt descurajate să „înghețe” banii în depozite și sunt impulsionate să-i „miște” în economie. În cazul Băncii Centrale Europene, spre exemplu, această dobândă este setată la -0,5% de doi ani. De fapt, din iunie 2014 încoace, dobânda BCE a fost constant negativă. 


Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.


  • Elena Dumitru

    Elena lucrează în presă de 11 ani, de-a lungul cărora a acoperit două mari domenii: jurnalismul economic și cel de investigație. A început la ziarul „Adevărul", iar din 2014 s-a alăturat platformei de investigații RISE Project, unde a făcut parte din echipa de jurnaliști care au lucrat la seria #PanamaPapers.