De ce îți ia statul aproape jumătate din salariu, în timp ce pentru firme și capital, România e un semi-paradis fiscal
Cât decide statul să-ți ia din salariu și ce rate de impozitare aplică asupra capitalului reprezintă o alegere de politică fiscală. E un lucru în aparență evident, dar care merită punctat, pentru că uneori ne scapă din perspectivă. Impozitele din economie sau nivelul contribuțiilor de asigurări sociale pe care le plătesc (aproape) toți angajații nu sunt niște rate aleatorii, fără nicio rațiune în spate.
Munca este și va rămâne mult timp principalul factor al producției de bunuri și servicii. Fără muncitori, nu poți produce nimic. Din acest motiv, din perspectiva marxistă, inteligența artificială (AI) și înlocuirea muncii umane este „visul umed” al capitalismului. Și în cazul statelor și guvernelor, în special în cazul României, munca reprezintă factorul care aduce cei mai mulți bani la bugetul țării.
- România este țara excepțiilor, a scutirilor și a neputinței: bugetul statului pierde în 2024 venituri de peste 70 de miliarde de lei (4,2% din PIB) din aplicarea de scutiri, deduceri și facilități fiscale, cote reduse de impozitare, reguli diferențiate de calcul al impozitelor, taxelor și contribuțiilor. În același timp, pierde spre 10 miliarde de euro din evaziunea și frauda pe TVA.
- Discuțiile despre noile taxe și impozite, pentru corectarea deficitului bugetar din acest an (8% din PIB), se îndreaptă, paradoxal, tot spre impozitarea muncii și a consumului. Documentele guvernamentale par să indice spre majorarea cotei de TVA din 2026, a accizelor și creșterea cotei unice la 16%, în condițiile în care munca este deja taxată peste media europeană. O astfel de ajustare s-ar simți în special la cei cu venituri mici și medii.
- BNR și Consiliul Fiscal: Nivelul „extrem de scăzut” al veniturilor fiscale din România este „rezultatul unui regim fiscal ce a favorizat evaziunea și evitarea plăților de taxe și impozite”: „Au fost comise greșeli flagrante în regimul fiscal, cu ani în urmă, când reduceri de TVA au condus la o diminuare de venituri fiscale de circa 4% din PIB – de aici creșterea contribuțiilor sociale pentru a compensa pierderea de venituri”.
- Ecartul între diferitele sarcini fiscale (muncă vs capital) generează un stimul uriaș pentru planificare fiscală, care permite contribuabililor să minimizeze obligațiile fiscale în domeniul impozitului pe venit, impozitului pe profit și al contribuțiilor sociale.
- Vorbim despre un cost de oportunitate: dacă se menține subimpozitarea capitalului, trebuie să se mențină și supraimpozitarea muncii. Altfel, groapa bugetară se adâncește. Este o decizie politică ce provine din dorința guvernanților de a nu majora taxe și incapacitatea statului de a colecta taxele deja existente.
Dincolo de diversele scutiri și excepții de la impozitare, care trag în jos rata implicită a impozitării muncii, România are per total o povară fiscală pe muncă peste media europeană.
O arată clar datele Consiliului Fiscal: numai contribuțiile de asigurări sociale (sănătate și pensii) ale angajaților din România dau 41% din toate veniturile fiscale ale Guvernului. Pe baza acestui indicator, România se situează pe locul 5 în UE, după Cehia, Slovenia, Slovacia și Germania. Comparativ, taxele pe capital din România sunt responsabile pentru mai puțin de o cincime din veniturile fiscale.
Asta înseamnă că veniturile bugetare din România (și din Europa) depind într-o proporție majoră de contribuțiile de asigurări sociale. Cu alte cuvinte, factorul muncă este „supraimpozitat”, din moment ce suportă o povară atât de mare, în raport cu capitalul. Dar, în România, nu impozitele sunt mari (10% pe venit), ci contribuțiile, care sunt și unul din motivele pentru care munca la negru/gri este atractivă din punct de vedere fiscal.
Vorbim despre o cotă de 25% din salarii, la asigurări sociale pentru pensii (CAS), 10% la asigurări sociale de sănătate (CASS) și 2,25% – contribuția asiguratorie pentru muncă (CAM), pe care o suportă angajatorul.
Se poate și mai rău: în Germania, cotele totale ale contribuțiilor de asigurări sunt de aproximativ 40%, iar în Cehia de aproape 45%. Doar că, în cele două țări, procentele totale includ atât partea angajatului, cât și partea angajatorului.
Suplimentar, o altă sursă importantă de venituri la bugetul României sunt impozitele pe consum (TVA, accize, taxe pe mediu). Ele sunt o povară suplimentară pe consumatori și pe muncă. Sunt taxe cu caracter regresiv, din moment ce persoanele cu venituri mai mici și cei care se bazează pe salarii cheltuiesc o proporție mai mare din banii lor, pe bunuri și servicii esențiale, comparativ cu cei care dețin capital sau active.
Însumate, impozitele indirecte (TVA, accize etc.) și contribuțiile la asigurări sociale reprezintă 80% din veniturile fiscale ale României. Asta ne pune pe locul unu în UE, cu 13 puncte procentuale peste media UE.
Comparativ, la nivel european există o tendință de echilibrare între ponderile impozitelor directe (medie de 34%), indirecte (medie de 32%) și contribuțiilor de asigurări sociale (medie de 34%) la constituirea veniturilor fiscale. În România, balanța tinde mai mult spre impozite indirecte (40-41%) și contribuții (37%), și mai puțin spre taxe directe (22-23%), cum sunt impozitul pe profit, pe proprietate sau pe venit.
În același timp, România a avut în 2023 venituri fiscale (impozite plus contribuțiile de asigurări) de aproximativ 26% din PIB, pe penultimul loc în UE. Doar Irlanda, paradis fiscal cu o rată de impozitare a profitului de 12,5%, are venituri fiscale în PIB sub noi.
Nivelul „extrem de scăzut” al veniturilor fiscale este „rezultatul (…) unui regim fiscal ce a favorizat evaziunea și evitarea plăților de taxe și impozite (tax avoidance) și practici rele, ca includerea de cheltuieli personale în cheltuielile firmelor”, se arată într-un raport România – Zona Euro Monitor, publicat recent de Banca Națională a României (BNR) și realizat sub coordonarea lui Daniel Dăianu, șeful Consiliului Fiscal din România.
În plus, autorii subliniază că „au fost comise greșeli flagrante în regimul fiscal cu ani în urmă, când reduceri de TVA au condus la o diminuare de venituri fiscale de circa 4% din PIB – de aici creșterea contribuțiilor sociale pentru a compensa pierderea de venituri”.
Pe lângă asta, capitalul și activele sunt impozitate diferit: deținătorii de capital și active beneficiază adesea de avantaje fiscale, cum ar fi rate mai mici de impozitare pe câștigurile de capital, deduceri, amnistii și scutiri fiscale. În anumite cazuri, în România, profiturile persoanelor fizice din investiții în titluri de stat în lei sau profitul reinvestit de companii sunt scutite total de impozit.
Și la TVA, există cote mai mici la achiziția de anumite bunuri, produse sau active, la fel cum pentru anumite activități/profesii există excepții de la plata anumitor dări.Dacă ne referim, însă, la impozite pe capital, România este un semi-paradis fiscal:
- 10% pe veniturile persoanelor fizice
- 8% pe dividende
- 10% pe câștigul de capital
- 16% pe profit
- 1% pe venitul microîntreprinderilor cu cifra de afaceri sub 60.000 euro și 3% pe venitul microîntreprinderilor cu cifra de afaceri sub 500.000 euro
- taxe foarte mici pe proprietăți, cuplate cu o sarcină fiscală de 10% pe veniturile din chirii (+ plată CASS în funcție de dimensiunea veniturilor din chirii).
Mai suportă economia majorarea taxării muncii? De ce nu, ar zice guvernanții
În România, discuțiile despre noile taxe și impozite pentru corectarea deficitului bugetar se îndreaptă, paradoxal, tot spre impozitarea muncii și a consumului. Documentele guvernamentale par să indice spre majorarea cotei de TVA (care e la 19%, față de 21% media UE), a accizelor și creșterea cotei unice la 16%, în condițiile în care munca este deja impozitată peste media europeană. O astfel de ajustare s-ar simți în special la cei cu venituri mici și medii și mai puțin la cei cu venituri mari.
Filosofia din spatele taxelor pe muncă vs capital și de ce toate țările UE înclină puternic într-o parte
Impozitarea muncii în raport cu impozitarea capitalului și favorizarea unuia sau altuia este deci o alegere. În Europa, alegem în mod surprinzător să impozităm munca la un nivel ridicat, peste tot. Asta se explică prin costurile mari cu asistența socială (sănătate și pensiidar și prin faptul că țările își fac competiție una alteia, prin ratele de taxare a capitalului pe care vor să-l atragă. Fără capital nu ai investiții, locuri de muncă și salarii mai bune, dezvoltare și progres.
Așa s-a ajuns la ceea ce în Vest se numește „race to the bottom”: o competiție pentru atragerea capitalului și reducerea costurilor totale de producție pentru capital (prin taxe, subvenții, salarii, etc.) în care impozitarea lui tinde spre „fundul sacului”.
State care să aibă taxe mari pe capital nu prea mai există (cu excepția Americii Latine și Peninsulei Scandinave) pentru că, în ziua de astăzi, capitalul poate să fugă foarte ușor. În lumea (neo)liberală de astăzi, capitalul și mișcarea sa liberă sunt un pilon fundamental al liberalismului și al sistemului economic.
S-au văzut cazuri în care anumite guverne vestice au intenționat să majoreze taxele pentru „bogați” și au fost nevoite să își retragă planurile, din diferite motive. În alte cazuri, majorarea taxelor pe capital chiar a dus la diminuarea veniturilor bugetare.
Desigur, totul depinde nu neapărat de cât de „captiv” este capitalul, ci de o anumită ideologie sau filosofie economico-politică.
Socialiștii și progresiștii văd problema ca una ce ține de distribuția veniturilor în economie (săraci vs bogați) și rolul statului în redistribuirea câștigurilor/profiturilor. În special a celor peste anumite praguri, care transformă câștigurile respective în profituri morale sau imorale, praguri pe care tot statul le stabilește. Soluția, din perspectiva asta, este „poliția capitalismului” imoral, plus cheltuieli bugetare mari pe partea socială, care trebuie finanțate cumva.
În același timp, libertarienii, de exemplu, consideră taxarea drept furt și vor ca statul să renunțe cât mai mult la rolurile sale sociale. În opinia lor, piețele și capitalismul nu sunt imorale, cum consideră progresiștii, ci amorale: capitalismul pur și simplu caută randamentele cele mai mari, indiferent dacă anumite categorii sociale vor avea de suferit.
Ca atare, supraimpozitarea factorului muncă este calea pragmatică, de mijloc, pe care atât socialiștii, cât și neoliberalii se pun de acord. Asta pentru că munca nu poate fugi așa de ușor cum poate capitalul. Mai mult, nici nu prea există sindicate care să apere interesele angajaților.
Într-un astfel de model, statul are un control mult mai mare asupra evoluției veniturilor sale bugetare și își permite tot felul de artificii.
Guvernanții din România pot, de exemplu, să majoreze salariul minim, cu scopul pragmatic de a majora veniturile bugetare, iar în același timp vor putea să se laude că, iată, cresc nivelul de trai al populației. Când de fapt dorința e să țină impozitele pe capital la niveluri scăzute și să își ajusteze intrările prin creșterea taxării indirecte (TVA, accize) și cea asupra muncii.
În UE, sistemul economic a rămas în urmă și reticența la schimbare ne ține înapoi
Chestiunea taxării muncii ține și de modelul economic. În Europa, sistemul diferă masiv față de Statele Unite, unde cetățeanul american are nu doar putere de decizie asupra modului în care banii lui de pensie sunt economisiți (fonduri 401(k), Roth IRA, etc.), ci și asupra „locului” unde ei sunt investiți.
În cele mai multe cazuri, acești bani economisiți pentru pensie în SUA beneficiază de factorul multiplicator al investiției în active cotate la bursă sau în obligațiuni cu randamente superioare inflației. Sunt investiții care contribuie nu doar la bunăstarea viitorului pensionar, ci și la dezvoltarea companiilor, a tehnologiilor viitorului și a mediului antreprenorial, inclusiv prin acumularea, în timp, de trilioane de dolari la nivel de sistem financiar.
Comparativ, în Europa, sistemul de economisire pentru pensie este construit pe contribuția către stat, care doar el are putere de decizie asupra direcției banilor (plata pensiilor către actualii pensionari). Deși acest sistem asigură o siguranță a venitului la pensie, pensiile în sistemul european sunt în general mult mai mici comparativ cu SUA. În plus, nu există nici un efect multiplicator în economie, asupra deținerilor financiare sau în sistemul financiar.
Un sistem similar celui american funcționează și în Singapore, unde există inclusiv coplată stat-asigurat la sistemul public de sănătate.
Acesta este doar un exemplu prin care diferența în gândirea sistemului de pensie contribuie la lipsa apetitului pentru risc și investiții în Europa, la o rămânere generală în urmă și la menținerea unui nivel ridicat al taxării muncii.
Un exemplu mai pragmatic ar fi următorul: la un salariu brut de 8.000 de lei, – contribuția la pensie, de 25%,– este 2.000 de lei. Înmulțită cu 12 luni și apoi cu 35 de ani, cât este stagiul complet de cotizare, ajungem la o sumă acumulată de 840.000 de lei.
Cu un factor multiplicator de 3 al investițiilor, vorbim despre 2,5 milioane de lei pentru fiecare pensionar. Iar acesta este un calcul conservator, care nu ia în calcul dividende, efectul dobânzii compuse sau faptul că băncile centrale din întreaga lume sunt axate pe maximizarea PIB și umflarea activelor financiare și imobiliare. Desigur, nu ia în calcul nici inflația, care este o variabilă mult mai volatilă în România, cum nu ia în calcul nici modificări ale salariului.
În România, societatea este foarte reticentă când vine vorba de schimbări la sistemul de sarcini fiscale.
Guvernanții nu au vreun motiv să îl perturbe, când el a livrat rezultate până acum (creștere economică și o convergență rapidă cu venitul mediu din Uniunea Europeană), atât pentru politicieni, cât și pentru mediul de afaceri. Atât timp cât el va rămâne „reciproc avantajos”, sistemul actual va continua să se reproducă.
În ciuda clasei politice slabe, România a înregistrat, într-adevăr, în ultimii 20-25 de ani, a doua cea mai bună creștere economică din Europa, după Polonia. Asta în special grație mediului privat, care a ajuns la un anumit grad de maturitate. Însă, unde se vede această creștere economică? O întrebare justă, pentru că în calitatea serviciilor publice și a infrastructurii, clar nu.
La fel, nu se vede neapărat în partea din PIB care îi revine muncii: compensarea salariaților ca procent din PIB a fost în 2023 de 37,6%, în timp ce media UE este de 47%. Asta ne plasează pe penultimul loc în UE, după Bulgaria, cu toate că diferențele față de țările similare României s-au redus, datorită creșterii compensațiilor acordate salariaților la 11 euro/oră, în 2023. Media UE27 este, însă, de 32 euro/oră.
Lupta istorică dintre muncă și capital și cum se împarte plăcinta PIB
Analogia cu plăcinta PIB este folosită adesea pentru a descrie cum este împărțită o anumită resursă economică sau valoare între diferite părți. Când vorbim despre ponderea muncii și a capitalului în PIB, analogia poate fi descrisă astfel:
- Ponderea muncii = partea din plăcinta totală (PIB-ul) care este atribuită angajaților sub formă de salarii și alte compensații. Cu alte cuvinte, este porțiunea din plăcintă care revine angajaților pentru efortul lor și contribuțiile lor la producția de bunuri și servicii.
- Ponderea capitalului = partea de PIB care este atribuită deținătorilor de capital, cum ar fi investitorii și proprietarii de afaceri, sub formă de profituri, dobânzi și dividende. Este porțiunea din plăcintă care recompensează utilizarea capitalului în producție.
În fiecare an, plăcinta (PIB) se împarte între muncă, capital și stat, care joacă și el un rol semnificativ în redistribuirea veniturilor naționale. Dacă partea de plăcintă atribuită muncii crește, asta înseamnă că proporția PIB-ului destinată salariilor și compensațiilor muncitorilor este în creștere, ceea ce poate indica o creștere a puterii de negociere a muncitorilor sau o redistribuire favorabilă a veniturilor către muncitori.
Dacă partea de plăcintă atribuită capitalului crește, asta înseamnă că proporția PIB-ului destinată profiturilor și altor recompense sau subvenții pentru capital este în creștere, ceea ce poate reflecta o concentrare mai mare a veniturilor naționale în mâinile investitorilor și proprietarilor de capital.
Din punct de vedere istoric, mereu a existat o luptă între capital și muncă, acesta din urmă fiind organizat mult timp sub forma sindicatelor. În ultimele decenii, în care s-a făcut tranziția la neoliberalism și per total s-au mutat capacități de producție în China sau alte țări cu avantaje comparative și costuri (inclusiv taxe) mai mici, sindicatele și-au pierdut mult din putere. Asta pentru că acest transfer de capital de la Vest la Est, capital care a fost în căutare de profituri facile, nu s-ar fi putut face fără o globalizare a pieței muncii.
Munca „trebuie” suprataxată în România, din cauza găurii bugetare
În ultimii 35 de ani, România nu a avut aproape niciodată surplusuri bugetare. Mai mult, în zece din ultimii 20 ani, România a avut deficite bugetare de peste 3% din produsul intern brut (PIB). În ultimii patru ani, ele au sărit de 6%, iar în 2024 ne îndreptăm spre 8%.
Costul vizibil al supraimpozitării muncii și subimpozitării capitalului este deficitul bugetar.
Vorbim despre un cost de oportunitate: dacă se menține subimpozitarea capitalului, trebuie să se mențină și supraimpozitarea muncii.
Scăderea sarcinii fiscale pe muncă este dificilă cu o menținere a nivelului actual de impozitare pe capital. Pe de altă parte, majorarea semnificativă a taxelor pe capital, în această perioadă, riscă să provoace o recesiune și ne-ar putea face mai mult rău decât bine.
Este un cerc vicios de decizii politice ce s-a născut din dorința de a nu majora taxe, incapacitatea administrativă de a le colecta pe cele existente, risipă și promisiuni electorale, finanțate prin îndatorare.
Cu toate acestea, PSD a anunțat recent că pregătește o măsură pentru reducerea cu 5% a poverii fiscale pe salariile angajaților, vizate fiind salariile mici și medii, respectiv salariile brute de până la 5.700 de lei. Unii angajați ar putea fi scutiți nu doar de impozitul pe venit, ci și de o parte din contribuția la sănătate, iar avantajul total la salariu ar urma să ajungă până la 200 de lei.
Dincolo de promisiuni electorale, problema este reală și până și cel mai recent raport al Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) privind aderarea la acest grup de țări sublinia faptul că poverile fiscale pe veniturile mici sunt prea mari: „O bună parte din veniturile bugetare provin din taxele pe salarii, care distorsionează (piața muncii). Cotele ridicate ale contribuțiilor de asigurări sociale descurajează angajarea formală a muncitorilor slab calificați, într-o țară cu o economie gri extinsă și o evaziune fiscală larg răspândită”.
OCDE ne propune „soluția” impozitării progresive, aplicată în mare parte în Vestul deja dezvoltat.
Deficitele bugetare mari, pe care și le propune Guvernul până în 2031, prin programul de ajustare pe șapte ani, negociat cu Comisia Europeană, înseamnă concomitent că povara fiscală pe muncă va rămâne mare mulți ani de aici încolo, din moment ce evoluția veniturilor bugetare depinde într-o proporție atât de mare de sarcina fiscală aplicată muncii.
O echilibrare s-ar putea face prin reforma fiscală de anul viitor, cu condiția reducerii evaziunii și fraudei pe TVA, eliminării privilegiilor, excepțiilor, regimurilor speciale (inclusiv cotele reduse de TVA) și ale portițelor de optimizare din sistemul fiscal, care îl fac inechitabil.
Articol editat de Andrei Luca Popescu
