Următorul superstar al sportului românesc probabil s-a născut deja peste hotare. De ce nu l-am găsit încă și cum dăm de el

De ce e diaspora română o resursă neexploatată pentru sportul românesc

Chiar dacă, la un moment dat, dinspre Departamentul Românilor de Pretutindeni se vehicula o cifră de 8 milioane de români în afara granițelor, ultimele cifre oficiale ale Ministerului de Externe arată că ar fi vorba de 5,7 milioane de conaționali care și-au făcut o nouă casă, departe de casă. Practic, mai bine de un sfert din populația țării nu mai e aici.

Dacă, însă, luăm ca exemplu naționalele de fotbal, în niciuna dintre reprezentativele României nu se reflectă acest procent, nici măcar la juniori. La „sportul rege” avem doar câteva exemple răzlețe de fotbaliști „repatriați”.

Primul diasporean care a debutat la naționala României a fost Florin Andone, în iunie 2015. Jucător născut în județul Botoșani, dar care la 12 ani a ajuns să se mute în Spania. El are în prezent 30 de ani și a adunat 25 de selecții sub tricolor. Un alt exemplu este tânărul Andrei Rațiu. Plecat la șase ani în Spania, acesta a fost crescut în sistemul de fotbal iberic și a debutat la naționala mare în 2021, pentru care a strâns 11 selecții.

Un alt exemplu ne vine și din Italia, acolo unde a crescut atacantul Daniel Bîrligea, unul dintre golgheterii campioanei CFR Cluj și al naționalei U21. Câteva picături de apă însă, într-un deșert de performanțe. Mai ales în contextul în care alții au reușit să își exploateze diaspora la maxim, din punct de vedere sportiv.

Din cele 32 de formații de la Mondialul din Qatar, nu mai puțin de 28 aveau cel puțin un jucător născut în afara granițelor țării. Maroc a fost lider, cu 14 jucători, din cei 26 – inclusiv vedetele Hakim Ziyech și Achraf Hakimi s-au născut în Olanda și Spania. La fel, Senegal și Tunisia au avut fiecare câte 12 jucători recrutați din diasporele lor.

De ce refuză sportivii să joace pentru România

Motivul #1: Nu se adaptează în România

Din lotul nostru lărgit de jucători care au evoluat în ultima perioadă, singurul care este născut în altă țară este chiar Ianis Hagi. Asta pentru că fiul „Regelui” a venit pe lume când celebrul său tată juca la Galatarasay Istanbul.

Altfel, ceilalți jucători care s-au născut în afara României și au avut contact cu naționalele de acasă dau semne că se reorientează. Cele mai recente cazuri sunt ale fotbaliștilor Daniel Boloca și Andrei Coubiș, ambii născuți în Italia și care au ambiții să joace pentru „Squadra Azzurra”.

Dacă Andrei Coubiș s-a născut la Milano, în 2003, și este căpitanul formației de juniori a lui AC Milan, deci cu perspective să prindă naționala Italiei, cazul lui Daniel Boloca este ceva mai special. Daniel (născut în 1998, la Chieri, Italia) este titular la Frosinone, o formație de Serie B care, ce-i drept, va promova sezonul viitor pe prima scenă a fotbalului italian. Însă șansele sale să prindă naționala Italiei sunt mult mai mici. De cealaltă parte, Boloca ajunsese deja să joace într-un meci pentru tricolori.

Cu toate acestea, într-un interviu acordat Gazzetta dello Sport, după ce a fost chemat la un trial pentru naționala din peninsulă, Boloca a explicat că „România a avut încredere în mine înainte: nu puteam refuza să fiu convocat, trebuia să-mi fac părinții mândri. Dar nu cunosc limba, m-am simțit inconfortabil. Dorința mea e să joc pentru Italia, m-am născut în Italia și am trăit întotdeauna aici. Dacă Mancini (n.r. Roberto Mancini, selecționerul Italiei) mă cheamă din nou, voi răspunde prezent”.

Antropologul Radu Umbreș se uită la cazul Boloca și  vede repede o explicație: identitatea multiculturală și-a pus amprenta mult mai tare pe a doua generație de migranți:

„Cu excepția grupurilor etno-culturale profund închise, în care limba, religia, valorile sunt transmise cu fidelitate, iar majoritatea interacțiunilor sociale sunt cu oameni similari, a doua generație de migranți români s-a integrat foarte mult în societățile-gazdă. Dacă socializarea primară a avut loc în, să zicem, Italia, atunci sunt destul de sigur că acești copii seamănă mai mult cu colegii lor italieni decât cu părinții lor. Vorbesc fluent aceeași limbă, ascultă aceeași muzică, se uită la aceleași filme, au reprezentări similare despre valori morale și gusturi culturale”, spune Umbreș.

Motivul #2: Nu vor să mai audă de România

Un alt motiv pentru care sportivii cu origini românești, dar născuți în altă țară refuză să joace sub tricolor este dat de experiențele pe care părinții le-au trăit aici, înainte să emigreze.

„Cred că sunt multe explicații posibile, dar aș spune că majoritatea românilor plecați în străinătate consideră că statul român, dar și mulți dintre românii rămași acasă sunt o realitate lăsată în urmă, de care au fugit și de care îi leagă doar amintiri și câteva legături personale bine delimitate: rude, prieteni, locuri, poate proprietăți, poate speranțe la un viitor mai bun însă cu siguranță îndepărtat. Putem să le înțelegem destul de bine perspectiva, deoarece acești oameni trăiesc în societăți mai bogate, cu o organizare și o ordine socială mai predictibilă și mai echitabilă, unde drepturile le sunt respectate, unde interacțiunile sociale sunt mai plăcute și mai lipsite de riscuri”, mai explică antropologul.

„E greu să fii român doar din ce îți povestesc părinții”

Un astfel de caz vine și din baschet, a povestit pentru Panorama.ro Ionuț Georgescu, manager general al echipei de baschet CSO Voluntari. Georgescu a trecut și pe la Asesoft Ploiești, CSM Steaua și CSU Sibiu, dar lucrează și ca scouter la Betis Sevilla:

Scenariul #3: Nu refuză ei, sunt refuzați aici

Însă există și sportivi născuți în străinătate care au fost ghidați de părinți către loturile României, dar nu au fost primiți cu entuziasmul la care s-ar fi așteptat. I-au primit pe urmă alte naționale.

Jurnalistul Cătălin Parfene s-a specializat în fotbaliștii din diaspora românească, însă a cochetat și cu cariera de scouter în cadrul Federației Române de Fotbal, pentru care a lucrat între anii 2010-2011 și 2014-2021. Acesta spune că FRF are o bază de date de mii de copii români din străinătate, iar o parte dintre ei au fost aduși la trial-uri chiar de către părinții lor, însă nu au fost păstrați în universul tricolorilor.

Cătălin Parfene amintește că selecțiile FRF au fost făcute inițial în zonele locuite de comunitățile importante de români, precum Franța, Germania, Spania sau Italia. Însă, din pricina costurilor, taberele s-au făcut în România. Acțiunile durau de la câteva zile, până la câteva săptămâni. În funcție de evaluare, jucătorii erau convocați sau nu la acțiunile naționalelor, la diverse categorii de vârstă.

Iar percepția că au fost nedreptățiți în astfel de trial-uri s-ar putea să cântărească enorm pentru un copil venit dintr-un alt sistem de valori și să contribuie la o oarecare antipatie față de țara de origine a părinților săi:

„A juca pentru România s-ar putea să fie o onoare, dar unii s-ar putea să spere să joace pentru țara-gazdă – o onoare deloc mai mică. Ideile, mai mult sau mai puțin corecte, despre modul în care se face selecția, antrenamentul, asistența sportivă la nivelul naționalei s-ar putea să îi facă pe mulți sceptici să joace pentru o echipă dintr-o societate văzută ca dezorganizată, coruptă, subdezvoltată instituțional și sportiv. Mai mult, absența unei identificări puternice și pozitive cu țara de origine a părinților s-ar putea să creeze multe obstacole de comunicare și cooperare cu staff-ul, cu alți jucători, cu oficialii și chiar cu suporterii naționalei”, a explicat antropologul Umbreș.

Baschetbalist român de Liga Națională, recrutat pe Facebook

Dacă fotbalul are resurse, sportul giganților este unul care trebuie să se folosească din plin de orice tertip posibil pentru a putea face rost de jucători. Astfel, au fost recrutați să joace în România numeroși jucători din diaspora istorică, cum ar fi Basarabia sau regiunea Cernăuți, din Ucraina, precum și jucători din Israel, care au putut dobândi foarte ușor cetățenia.

Într-o lume din ce în ce mai interconectată și cu granițe poroase, dar și profitând de faptul că țări precum Spania sau Italia au școli foarte bune de baschet, comunitățile din diaspora pot deveni adevărate pepiniere pentru baschetul românesc. Deocamdată singurul sportiv care reprezintă România este Marcu Badiu, născut în 2000 în Turcia, din părinți români.

„Am recrutat prin bazele de date. Copiii care încep să joace la un nivel profesionist apar pe eurobasket.com (platformă de recrutare, n.r.) ca jucători români. Într-adevăr, sunt și cazuri unde nu apare naționalitatea. De exemplu, e un puști, Ionuț Lupușor, care a fost în lotul naționalei Italiei de U20. Mai e un caz, Peter Kiss, cel mai bun marcator în NCAA – Divizia I. Are mamă româncă și tată ungur. A avut niște oferte din Turcia, dar acum joacă pe undeva prin Mexic. Dar ar fi destul de ușor să dobândească cetățenie. În Spania, am dat mail-uri pentru federațiile regionale, care, organizând competiții juvenile, au o bază de date foarte mare și le cer ajutorul să căutăm copiii cetățenilor români”, povestește Ionuț Georgescu, de la CSO Voluntari.

În disperare de cauză din pricina regulilor interne, care prevăd ca pe parchet să fie cel puțin un baschetbalist român, Ionuț Georgescu a ajuns să apeleze și la rețelele de socializare:

Selecționerul naționalei României de baschet, Dragan Petricevic, spune însă că roadele acestei recrutări încep să se vadă la loturile juvenile:

„În urmă cu un an, am propus un proiect pentru căutarea jucătorilor români prin zonele unde există mulți români, și mulți copii de români, dar și școli bune de baschet – de pildă Italia, Spania, Franța, Germania. Nu știu dacă a fost implementat în modul în care am propus eu, dar la naționala U16 au apărut câțiva copii din afara României, deci cu siguranță că s-au făcut ceva pași în acest sens”, povestește Petricevic pentru Panorama.

Posibile soluții: unde nu-i atragi cu performanța sportivă, încerci cu fiscalitate și economie

I-am provocat pe cei intervievați să vină cu soluții pentru ca recrutarea să meargă ma bine și resursa diasporei să fie mai bine exploatată. Ionuț Georgescu a pledat pentru o mai bună colaborare instituțională: „Trebuie să lucrăm în parteneriat cu secții consulare și apoi să se ia legătura cu părinții. Nu știu dacă ăsta e lucru de făcut pentru o Federație. Mai degrabă e o acțiune pe care ar trebui să o facă Ministerul Sportului, să poată avea o relație directă cu autoritățile pe tema asta”.

Ionuț Georgescu a adăugat și o componentă economică:

Selecționerul Petricevic crede în schimb că trebuie să vedem în primul rând mai multă implicare în comunitate: „Trebuie să meargă împreună – și Federația, împreună cu comunitățile românești, inclusiv biserici, dar trebuie o strategie foarte clară. E simplu, închiriezi o sală, dai de știre în comunitate și anunță că vin antrenorii FRB la un trial. Și atunci apare un număr foarte mare de copii, cărora le putem oferi posibilitatea să joace pentru România. Dar FRB nu poate face acest lucru singură, trebuie să se implice și MAE și comunitatea românească”.

Asta în timp ce Radu Umbreș a venit cu o abordare mai teoretică:

„Nu sunt omul potrivit să ofere soluții și cred că acestea nu sunt nici multe nici simple, dar minimul necesar ar fi:

1. Construirea unei imaginii a echipei naționale ca o instituție transparentă, eficientă, responsabilă și cu un plan clar pentru viitor care să ofere încredere acestor jucători. Iar imaginea nu se poate construi cu adevărat trainic și consistent decât prin acțiuni clare și eficace. Dacă echipa națională a României ar inspira încredere că apartenența la ea aduce plusvaloare componenților, atunci ei vor veni. Altfel, vor evita și/sau vor spera să joace pentru țările în care sunt acum acasă, și nu avem cum să îi blamăm – dimpotrivă.
2. Educarea celor din România privind caracteristicile speciale ale acestor tineri ce trăiesc între societăți diferite pentru a-i face să se simtă înțeleși și bine primiți.
3. Apelul la un patriotism sănătos din partea acestor jucători, care pot deveni modele pentru copiii din România, atât ca sportivi, cât și ca personalități care să inspire încredere și speranță”.

Toate aceste discuții sunt însă apă de ploaie dacă nu vor fi urmate și de acțiuni concrete. Până atunci, jucătorii vor apărea răzleț, nu vor fi înțeleși și vor alege în continuare să joace pentru țările adoptive, atât timp cât nu mergem spre ei sau, atunci când „vine muntele la Mahomed”, noi le întoarcem spatele.

Pe alții, un război i-a făcut să joace acasă

Dragan Petricevic, de la Naționala de baschet, a dat exemplu țării sale natale, Bosnia, pentru o strategie cu elemente diferite pe care aplicat-o în recrutarea baschetbaliștilor. Nu e una pe care să ne-o dorim, ci una pe care e util s-o înțelegem.

„După război, în 1992, mulți bosniaci au plecat din țară și s-au stabilit prin alte părți. Acolo, s-a născut un număr de copii de origine bosniacă, eligibili pentru pașaportul bosniac, iar federația bosniacă a făcut mai multe trial-uri unde au cunoscut copiii din acele părți și mulți jucători de națională sunt născuți în afara țării”, a povestit selecționerul României.

De altfel, în țările din fosta Iugoslavie există un apetit mai mare pentru reprezentarea țării de origine. De pildă unele dintre vedetele naționalei de fotbal a Croației, precum Ivan Rakitic, Dejan Lovren sau Mateo Kovacic, s-au născut și au copilărit în alte țări, dar au acceptat cu mândrie să reprezinte culorile țării din care s-au tras părinții lor.

L-am întrebat astfel pe Radu Umbreș dacă e nevoie de o traumă colectivă precum războiul pentru a-i face pe cei din diaspora să fie mai atașați sentimental de țara de origine. Răspunsul a fost cu siguranță „da”:

„În mai toate țările ex-iugoslave, vom găsi exemple de jucători excelenți ce au ales să joace pentru țara de origine, iar una dintre principalele cauze este naționalismul adânc, cu origini istorice, dar exacerbat de război. Niciodată nu este atașamentul față de patrie mai puternic decât atunci când aceasta este implicată într-un conflict existențial cu inamici clari și cu o nevoie intensă de a strânge rândurile”. E un atașament pe care îl vedem acum foarte clar și în rândul ucrainenilor.

Antropologul a avut însă și o observație, dată și de utilitatea reprezentării țării de origine la nivel de națională:

„Nu am date să justific afirmația, dar sunt destul de convins că jucătorii aleg și cu inima, dar și cu capul. Cred că mai repede te vei alătura echipei naționale dacă aceasta are și perspective sportive bune, decât atunci când apariția sub culorile naționalei este doar o dovadă de patriotism, dar fără beneficii profesionale. Mă gândesc la Kosovo sau Albania, ai căror copii de emigranți par ceva mai atrași de echipele naționale ale țărilor-gazdă, care, evident, au și o greutate mai mare pe plan sportiv. Rămâne ca o ipoteză, mi-ar plăcea să văd o analiză empirică”.

Iar ipoteza lui Umbreș pare să stea în picioare, dacă ne gândim la grupa României la Euro 2016, atunci când tricolorii s-au înfruntat cu Albania și cu Elveția. Atunci, am avut ocazia să îi vedem confruntându-se pe cei doi frați Xhaka, Granit și Taulant, ambii născuți la Basel. Primul, care este și căpitan la Arsenal Londra, a jucat pentru naționala mai bine cotată a Elveției, în timp ce celălalt, care joacă la FC Basel, a reprezentat Albania.

Nota redacției: O versiune anterioară a acestui material menționa, eronat, competiția intercluburi EuroBasket, într-un context în care vorbeam de fapt despre platforma de recrutare eurobasket.com.