Ce distruge rezerva de empatie a medicilor români: drumul de la durii „dr. House”, la brutele care calcă pe viața pacienților
Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici
- Ce s-a întâmplat la spitalul Pantelimon din București deschide o discuție mai amplă: cât de necesare sunt empatia și compasiunea cadrelor medicale, în relația lor cu pacienții? În cei mai simpli termeni, empatia înseamnă „să te pui în locul celuilalt” și presupune o oglindire la nivel emoțional: vezi o emoție la cel din fața ta și o simți, o trăiești și tu, pentru că ai observat-o la el. Apoi, e compasiunea, când simți altă emoție decât a celui din fața ta și vrei să-l ajuți.
- Una dintre cele mai relaționabile figuri medicale pentru oamenii din întreaga lume este probabil un personaj de film: dr. House, medicul cinic și detașat, cu replici acide pentru pacienți și colegi, care însă se zbate din greu pentru a afla ce e în neregulă cu cei care îi calcă pragul. Doctorul-personaj House dă dovadă de ceea ce, în termenii de specialitate, se numește „grijă detașată” (detached concern). Presupune că medicul, de multe ori ca parte a unui mecanism de auto-protejare, este mai rece și mai puțin implicat în relația cu pacientul.
- Paralel cu „grija detașată”, s-a dezvoltat însă mai recent un comportament al medicilor, care trece cu vederea valoarea unui „interes autentic, implicat emoțional, de a afla mai multe despre complexitatea punctului de vedere al pacientului”.
- În spitalele private, există adesea o orientare mai puternică spre customer care (grija față de client), ceea ce pune un accent mai mare pe experiența pacientului. În acest mediu, condițiile de lucru sunt mai bune față de sistemul public, cu o disponibilitate de timp mai mare, precum și resurse. În spațiul privat, actul medical este adesea văzut ca o livrare de servicii”, explică doctor Gabriela Paula Florea.
- Medicul Gabriela Florea își dorește să schimbe paradigma și să îi ajute pe viitorii doctori să deprindă empatia. Este doctorandă în metacogniție, la Facultatea de Filosofie a Universității din București, dar și unul dintre cei care au coordonat și ținut cursuri și lucrări practice la Facultatea de Medicină din București, sub denumirea de „Integrări umaniste în medicină”, prin care studenții să-și sudeze empatia.
Într-un sistem de sănătate în care cazurile de malpraxis și neglijență medicală nu sunt păsări rare, ce s-a întâmplat la spitalul Pantelimon din București deschide o discuție mai amplă: cât de necesare sunt empatia și compasiunea cadrelor medicale, în relația lor cu pacienții?
Cazul de la Pantelimon a creat revoltă și i-a înfricoșat pe mulți, erodând și mai grav încrederea în sistemul medical, care are la activ multiple crize în care i-a trădat pe pacienți. Două doctorițe de la Secția ATI a spitalului sunt arestate pentru omor calificat și tentativă de omor calificat cu premeditare. Ele sunt acuzate că reduceau doza de noradrenalină a unor pacienți conectați la aparate, la Terapie Intensivă, grăbindu-le astfel sfârșitul.
În cei mai simpli termeni, empatia înseamnă „să te pui în locul celuilalt” și presupune o oglindire la nivel emoțional: vezi o emoție la cel din fața ta și o simți, o trăiești și tu, pentru că ai observat-o la el. Apoi, e compasiunea, când simți altă emoție decât a celui din fața ta și vrei să-l ajuți.
Coborâm din tărâmul teoriei și vorbim mai concret: problema cu care se confruntă toți pacienții din România este că se simt tratați ca niște suboameni, ca să nu zicem animale, atunci când ajung la mâna sistemului medical. Când găsești un medic care îți vorbește calm, cald, pe înțelesul tău, ba îți mai dă și explicații despre afecțiunea de care suferi, ai impresia că l-ai prins pe Hipocrate de picior. Ei sunt văzuți ca niște excepții.
Totuși, câtă empatie și compasiune își pot permite medicii? Ca și în cazul altor profesii în care, dacă te-ai implica emoțional la fiecare caz, probabil că ai lua-o razna, ce face diferența între profesionistul rece, dar atent și înțelegător cu „clientul”, și o brută dezumanizată?
Am vorbit cu medici și cu pacienți care s-au lovit și de sistemul de stat, și de cel privat, și în România, și în afară, pentru a avea un tablou cât mai rotund.
În Republica lui Platon, acesta vorbește despre două tipuri de medici: sclavi și liberi.
Cei dintâi oferă o experiență pe care o trăim mai mereu și noi, când avem o problemă de sănătate. Sunt cei care „nu intră în niciun amănunt cu bolnavul, cu privire la boala lui, şi nu îngăduie să discute cu el despre ea; ci, după ce i-au prescris, ca niște adevărați tirani și cu toată suficiența unui om priceput, ceea ce le vine în minte din practica lor, ei îl părăsesc brusc, spre a se duce la un alt bolnav, descărcând astfel pe șefii lor de o parte a grijilor profesiunii lor”.
Noroc însă că există și „adevăratul medic”, după cum îl numește filosoful. Acesta este cel care are un dialog cu cel pe care îl îngrijește „se informează, sau despre ei înșiși, sau despre prietenii lor, despre originea și progresul bolii”.
Iar, când vine vorba de tratament, acesta nu doar îi prescrie tratament, ci – și aici avem din nou importanța dialogului – încearcă să-l convingă că trebuie să își ia tratamentul: „…astfel, încearcă să le redea sănătatea puțin câte puțin, îmblânzindu-le spiritul și pregătindu-i la orice pe calea convingerii ”.
Detașarea nu înseamnă abandonul profesionalismului, dar nici empatie
Una dintre cele mai relaționabile figuri medicale pentru oamenii din întreaga lume este probabil un personaj de film: dr. House, medicul cinic și detașat, cu replici acide pentru pacienți și colegi, care însă se zbate din greu pentru a afla ce e în neregulă cu cei care îi calcă pragul.
Deși de acasă, de pe canapea, House poate părea un personaj simpatic, în viața reală nu ți-ai prea dori să fii abordat așa, când ai o problemă de sănătate. Doctorul-personaj House dă dovadă de ceea ce, în termenii de specialitate, se numește „grijă detașată” (detached concern). Presupune că medicul, de multe ori ca parte a unui mecanism de auto-protejare, este mai rece și mai puțin implicat în relația cu pacientul.
Această noțiune de „grijă detașată” a apărut undeva în anii ‘50-‘60, fiind considerată de atunci idealul pentru profesionalismul medical.
„Grija detașată” a generat însă un comportament al medicilor care trece cu vederea valoarea unui „interes autentic, implicat emoțional, de a afla mai multe despre complexitatea punctului de vedere al pacientului”, după cum arată un articol de specialitate, publicat în 2021.
De altfel, foști pacienți cu care am stat de vorbă sunt de acord cu acest lucru, considerând că atitudinea detașată a cadrelor medicale îi face să se simtă inconfortabil când ajung în spitale.
Căci, atunci când ajungem pacienți în spitale, dincolo de așteptarea ca afecțiunile să ne fie tratate și de a avea condiții decente în saloanele în care suntem internați, sperăm și să fim abordați ca persoane individuale.
Sperăm să fim Dana, Matei, Maria, Denis, Andreea, Ion și așa mai departe. Și nu „sinuzita din salonul 5”, „fractura din 2” sau „operația de la etajul 3”. Și, mai ales, să nu ajungem ca în cazurile de la Pantelimon, acei pacienți „de lăsat” (care ar fi mai bine morți, în viziunea demiurgică a unor cadre medicale).
În acele situații de vulnerabilitate maximă, când viața sau sănătatea ne atârnă de un fir de ață, vrem în fața noastră oameni: dincolo de termenii complicați pe care-i aflăm în diagnostic și analize, să ni se comunice informațiile pe limba noastră, a profanilor, să stea cineva să ne lămurească de ce ni se face injectabil și cât timp mai ținem branula în mână.
Pe scurt, vrem empatie, adică medicii și asistentele să ne trateze așa cum și-ar dori și ei, dacă ar fi pacienți.
Iar un prim „simptom” al empatiei ar fi informarea constantă a pacientului.
Cum arată o experiență medicală plină de empatie
Dacă în România protocoalele legate de comunicarea în domeniul medical lipsesc, în alte țări ele sunt o practică bine împământenită.
Britanicii, de pildă, lucrează constant la îmbunătățirea strategiilor de comunicare în relația medic-pacient. Autoritatea pentru sănătate publică de acolo realizează inclusiv sondaje, pentru a afla ce fel de abordare își doresc cetățenii. Conform unui astfel de sondaj, 40% dintre ei vor să fie mai implicați în deciziile care țin de îngrijire.
Romina Hamzeu este de cinci ani în Londra, perioadă în care a ajuns de câteva ori la urgențe, ultima oară în luna mai. Era o zi care nu anunța nimic în neregulă, pentru ca apoi „o lovitură invizibilă în moalele capului” să o doboare din picioare. La îndemnul angajatorului, a plecat la spitalul Chelsea and Westminster, unde a înțeles cum trebuie să fie îngrijit de fapt un pacient.
„După 30 de minute, mă aflam în cabinetul unui medic, pentru consultații. Mi s-a recoltat sânge, mi-au făcut un CT – căzusem din picioare și voiau să se asigure că nu apăruse vreo hemoragie -, m-au trecut prin tot soiul de proceduri care s-au întins pe durata a cel puțin trei-patru ore. O asistentă drăguță m-a condus în unitatea unde aveam să stau peste noapte, dimineața următoare o echipă de medici aveau să mă viziteze și să concluzioneze, astfel, ce e în neregulă cu mine. Mi s-a comunicat constant ce urmează să se întâmple și nu-mi făceam griji că n-aș fi fost pe mâini bune”, ne-a povestit Romina.
A doua zi, au urmat un mic dejun copios și vizita unei tinere doctorițe și a stagiarilor săi, care i-au explicat „cu lux de amănunte” ce urma să i se întâmple.
Nu e „ca la noi, la nimeni”
Totuși, Romina nu crede că lipsa empatiei și compasiunii medicilor față de pacienți e ceva tipic românesc. A avut în Marea Britanie și experiențe negative. În martie, de exemplu, a ajuns la spitalul din Northwich, pentru că era suspectă de Covid.
„Mai fusesem aici de vreo două ori în ultimii patru ani și, de fiecare dată, timpul de așteptare fusese între patru și opt ore sau chiar mai mult”, își amintește ea.
De data asta, a avut „noroc”, căci tușea încontinuu și era lac de transpirație, ceea ce i-a grăbit intrarea în cabinetul medicului de gardă. Totuși, comunicarea a lipsit cu desăvârșire și a fost tratată pe repede înainte. Consultul a fost superficial și s-a sfârșit cu o cutie de amoxicilină.
„Aveam pneumonie, ăsta era diagnosticul său. Trebuia să iau trei comprimate pe zi, dacă nu aveam să fiu mai bine în primele 48 de ore, atunci trebuia să revin la urgențe. Am luat un Uber spre casă, care m-a costat mai mult decât cutia cu pastile la care țineam cu prețul vieții. După tratament, rămăsesem cu suspiciuni că nu scăpasem de pneumonie, cu toate că mă însănătoșisem. Peste o lună eram în țară, la o clinică privată, unde mă programasem pentru investigații”.
În clinicile private, pacientul devine client și se bucură de „customer care”
În sistemul privat, suntem priviți în primul rând mai degrabă drept clienți, iar abia apoi ca pacienți. Aici, nu există gradul de încărcare de la stat, spațiile arată mult mai bine, iar existența recepției disipează încă de la început din confuzia pacientului, acționând ca un far care ghidează.
E cu atât mai frustrant pentru pacienții din România, care adesea realizează că medicii care îi tratează în sistemele private, unde ești abordat mai „uman”, sunt aceiași care profesează și la stat, unde experiențele sunt nu de puține ori abrutizante.
Așadar, pacienții care își permit aleg clinicile private dintr-un motiv foarte simplu: e un mediu predictibil, mai ales că situațiile de urgență sunt trimise adesea tot la spitalele de stat.
Mai mult, în privat a început să se petreacă și un fenomen mai rar întâlnit la stat, deși medicii sunt aceiași. Tot mai mulți își oferă numărul personal de telefon anumitor pacienți, pentru a-i putea ajuta cu diverse detalii legate de tratament, fără să mai fie nevoie să plătească o extra consultație.
Românii au ajuns să se trateze în privat și în străinătate. De exemplu, sunt primii pacienți internaționali la Wiener Privatklinik din Viena, reprezentând 26% din pacienții tratați aici. În 2023, 1.000 de pacienți de la noi au venit acolo, pentru tratament. Cele mai solicitate servicii sunt cele de oncologie, intervențiile chirurgicale și diverse analize.
Totuși, mersul în privat nu garantează prezența empatiei și compasiunii, după cum a aflat Mariana, care, după ce a fost la un consult pentru o gripă, a revenit două luni mai târziu la control, pentru că vomita și simțea că se sufocă.
A încercat să-i explice medicului ORL că răceala îi trecuse și că asta era altceva. Medicul nu a lăsat însă loc de discuție. „M-a luat din prima cu o replică de genul: «De ce ai venit iar aici, că încă ești răcită? Atât ai». Am ajuns la concluzia că nu mai vreau să merg la el”.
Cu ce tip de pacient își pierde medicul empatia
Un medic la care ai vrea să mai mergi este Oana, care se numără printre cei care au ales să refuze străinătatea, ba chiar au optat să-și facă meseria într-un mic oraș de provincie. S-a dus la Medicină mânată chiar de grija față de oameni, dintr-o înclinație care-i venea, deci, natural.
„Mi-am dat seama că sunt empatică încă din facultate, fiindcă mereu mă emoționau poveștile de viață ale pacienților. Iar de când lucrez ca medic specialist, mă bazez mai mult pe feedbackul primit de la pacienții mei, care-mi confirmă că ei simt empatie din partea mea”, spune Oana.
Ca să nu uite nicio clipă să nu-și piardă empatia, pe monitorul calculatorului din cabinet are un post-it cu acest citat: „Zâmbește! Be kind, because everyone you meet fights a hard battle” (Fii bun, pentru că toate lumea duce o luptă grea).
Unde își găsește resursa de empatie această doctoriță? În Dumnezeu, răspunde ea. „Încerc cât de mult pot să respect porunca de a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți”.
Pe lângă asta, a avut noroc și în anii de formare, mentorul ei învățând-o că la muncă nu se vine cu frustrările și supărările de acasă.
Totuși, orice om are o limită, iar doctorii sunt și ei oameni. Oana recunoaște că are momente în care empatia o părăsește, pur și simplu. De regulă, însă, e cu un anumit tip de pacient: cel care îi pune la îndoială munca.
Știe că are mulți colegi de breaslă străini de empatie și compasiune, iar asta o deranjează. Dar, când își permite, are grijă să le semnaleze. Din păcate, însă, empatia nu se învață dintr-un avertisment.
Dezvoltarea empatiei se predă acum la Facultatea de Medicină
Medicul Gabriela Florea își dorește să schimbe paradigma și să îi ajute pe viitorii doctori să deprindă empatia. Este doctorandă în metacogniție, la Facultatea de Filosofie a Universității din București, dar și unul dintre cei care au coordonat și ținut cursuri și lucrări practice la Facultatea de Medicină din București, sub denumirea de „Integrări umaniste în medicină”, prin care studenții să-și sudeze empatia.
Deși numele sună pompos, Florea ne spune că „dezvoltarea empatiei nu poate fi realizată printr-un simplu curs, ci printr-un program de integrări umaniste în medicină”. E un proces format din strategii educaționale, învățare experimentală și practici reflexive, care „expun studenții la aspectele umaniste ale medicinei, prin numeroase discipline umaniste”.
„Meseria se fură și în medicină, nu doar la nivel tehnic, de manual, ci și de comunicare și comportament. Expunerea clinică cu accent pe valorile umane subliniază interacțiunea cu pacientul și rolul profesorului ca mentor și în acest sens uman”, completează Florea.
Și, totuși, pacienții se ciocnesc mai des de medici lipsiți de empatie, decât de cei care dau dovadă de ea. Cum am ajuns aici?
Procesul e unul complex, dar la temelie stau neajunsurile sistemului medical, care îi obligă pe medici să gestioneze situații dificile și să ia decizii la foc automat, uneori.
Ar fi bine ca medicii să aibă decizii de luat doar în legătură strictă cu pacienții, punctează medicul Florea. Dar, medicii caută mereu soluții și pentru găsirea de medicamente, și de aparatură specifică, și altele.
Întrebată despre ce presupune un curs de „integrări umaniste în medicină”, Florea ne spune că empatia poate fi dezvoltată prin învățare teoretică, dar și prin experiențe practice, cum ar fi jocurile de rol și exemplele concrete.
E un proces multidimensional, a cărui bază este dezvoltarea unei comunicări eficiente în general, care, spune Florea „are la bază un tip specific de cogniție la nivel meta: gândirea propriei gândiri, metacogniție”.
La primul astfel de curs, inaugurat în anul școlar 2022-2023, au participat doar 13 studenți de la medicină din București. Între timp, numărul studenților a crescut, pentru că scopul său a început să fie înțeles. Reticența începe să dispară.
Problema? E un curs opțional, ceea ce înseamnă că vin tot studenții care au deja tendința de a fi empatici.
„Supraîncărcatul program educațional poate fi, într-adevăr, unul dintre motivele pentru care nu vin mai mulți. Cu toate acestea, universități din afară au evaluări periodice la nivelul conținutului academic, care urmăresc echilibrul dintre materiile centrate pe partea științifică medicală și cele care urmăresc dezvoltarea abilităților de tip uman, prin discipline umaniste”, mai spune Florea.
Legile nescrise și improvizația românească ucid empatia
O mare problemă în dezvoltarea empatiei medicilor stă în trecerea bruscă a acestora de la stadiul de studenți, la cel de practician. În perioada studențimii, ei nu văd problemele de sistem, ci doar cazul clinic și totul e axat pe cunoașterea medicală, în sensul cel mai științific al termenului.
Odată cu trecerea în rezidențiat, problemele încep să îi lovească în plex, și o țin într-o responsabilizare continuă, până devin medici specialiști.
În ceea ce privește cazul de la Spitalul Pantelimon, medicul Gabriela Florea consideră că răspândirea unor astfel de „imagini și atribute negative afectează profund medicii dedicați, care fac sacrificii personale pentru a-și onora profesia.
Ele induc, de asemenea, o teamă generalizată față de sistemul medical din România, care suferă deja de multe probleme, inclusiv de lipsa medicilor rezidenți în specializări stresante, precum anestezia și terapia intensivă, unde se înregistrează cele mai multe sinucideri în rândul medicilor”.
Dincolo de cazul specific de la Spitalul Pantelimon, problema generală stă și în faptul că, în România, nu avem o legislație clară pentru pacienții de la ATI, până în cele mai „delicate detalii”. Iar asta pune pe umerii medicilor o altă imensă povară, în plus față de cea a relației cu pacienții lor. „Dezumanizarea” unor cadre medicale devine, așadar, cu dus și întors, după cum pune perspectiva medicul Gabriela Florea:
Aceste condiții dificile în sistemul de sănătate românesc îi fac de altfel pe medicii noștri atât de doriți și peste hotare. Aceștia reușesc să se integreze ușor acolo, deoarece își exercită profesia mult mai ușor, într-un mediu în care nu le lipsește nimic.
Acolo, au vreme și să își perfecționeze soft skill-urile precum comunicarea, empatia și compasiunea, „deoarece le rămâne timp în spațiul lor cognitiv și pentru acestea, mai ales că le deprind prin mimetism de la colegii lor de acolo, educați și perfecționați într-un sistem cu deficite minore, dacă există”.
În România, medicii sunt forțați să fie și secretare
Dezvoltarea empatiei medicilor români suferă și din pricina unei boli sistemice a României: birocrația în exces. Coroborată cu lipsa de personal, medicii se cocârjează sub greutatea unor sarcini care nici măcar nu țin de meseria lor.
„Medicii sunt forțat transformați din profesioniști în domeniul medical, în secretare care trebuie «să rezolve» problema locului acelor pacienți în spital, adică să le ofere oamenilor bolnavi ceea ce carențele sistemului determină, dreptul la sănătate, dreptul la viață”, punctează Florea.
Aici nu e nicio o exagerare, căci, după cum a arătat Panorama, din cele 15 minute alocate unui pacient, un medic de familie ajunge să-i acorde acestuia propriu-zis doar un minut. Celelalte 14 sunt folosite pentru a „îmblânzi” sistemul informatic.
Și cealaltă doctoriță, Oana, spune că, în perioada rezidențiatului său în Lille, Franța, dincolo de o colegialitate mai închegată între medici, decât cea din România, a văzut și cât de diminuată era birocrația comparativ cu a noastră. Își dă seama acum cât timp avea să se axeze pe practica medicală în sine, ceea ce a făcut-o să-și descrețească fruntea.
Romina confirmă răspicat aspectul, din perspectiva pacientului: pentru ea, când vine vorba de spitale, fiind anxioasă, are nevoie de persoane empatice și comunicative.
„De multe ori, am fost lăsată în întuneric, nu mi s-a comunicat ce am sau mi s-au spus prea puține”, își amintește ea, adăugând că de când e în străinătate, simte nevoia de empatie și mai mult, mai ales că timpii de așteptare sunt foarte mari, dar și pentru că, fiind imigrantă, are o nevoie mai mare de a simți că contează.
„Sunt văzută și cineva mă tratează mai mult decât un număr într-o statistică”, concluzionează ea.
E un gând pe care cu siguranță îl are orice român care trece prin spitale, fie ca pacient, fie ca aparținător.
Articol editat de Andrei Luca Popescu
Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.
