De la Seinfeld și Friends la The Bear și Fleabag, în era „post-comedie”: unde sunt sitcomurile de altădată?

Nu a fost pentru nimeni o surpriză când The Bear, unul dintre cele mai apreciate seriale din ultimii ani, a plecat acasă cu 11 premii Emmy, la gala din 2024 – un record. Cu un an mai devreme, același serial luase 10. Ce a stârnit însă, din nou, discuții a fost categoria în care a fost plasat serialul. The Bear a fost nominalizat pentru cea mai bună comedie și a luat premii pentru cel mai bun actor în rol principal într-o comedie și cea mai bună actriță într-un rol secundar într-o comedie printre altele.

The Bear e un serial extraordinar, care analizează în profunzime relația noastră cu locul de muncă. Nu e însă neapărat genul de serial la care te-ai gândi că stârnește hohote de râs. Sigur, sunt momente amuzante presărate în aproape fiecare episod, dar nicidecum nu pare că scopul său ar fi să facă oamenii să râdă.

Cazul The Bear nu e o excepție. În aceeași categorie a fost plasat și Reservation Dogs, un serial care e mai degrabă o dramă despre discriminarea și dificultățile la care sunt supuse persoanele aborigene din SUA. În 2023, tot în categoria comediilor au fost plasate seriale ca Barr sau Ted Lasso, producții departe de ceea ce am categorisi drept o „comedie clasică”, de tipul Seinfeld sau The Office.

Aceeași situație și cu seriale precum Insecure, Fleabag, Atlanta, BoJack Horseman, Master of None sau Louie. Toate abordează teme profunde și de multe ori dificile, cum ar fi sănătatea mintală (Bojack Horseman), identitatea culturală (Atlanta sau Reservation Dogs), singurătatea (Fleabag) sau complicata lume a dating-ului modern (Insecure și Master of None).

Spre deosebire de structura clasică a unor sitcomuri faimoase, ca Friends sau Modern Family, serialele de mai sus se îndepărtează de compoziția episodică ușor de digerat. Găsim în ele personaje mai complexe și atent construite, încadrate în producții dispuse să exploreze dileme existențiale. Momentele amuzante sunt secundare celor de introspecție. Râsul nu mai e, deci, principalul obiectiv – chiar și când se obține, el nu e scopul în sine.

Genul e fluid, iar serialele se adaptează

Punem serialele în aceste cutii cu pereți clar delimitați, cărora le spunem genuri (genre, în engleză), pentru că e un sistem imperfect care e util atunci când încercăm să grupăm aceste opere într-un soi de sistem. E o descriere aproximativă care ne poate folosi dacă vrem să știm rapid la ce să ne așteptăm de la un serial, de exemplu.

Și totuși, când anume devine un serial o dramă și nu mai e o comedie? Cât trebuie să râzi ca să fie invers? Avem vreun răspuns definitiv la această întrebare? Cu siguranță că nu.

Chiar și cu aceste șabloane într-o permanentă fluiditate, puteam, până recent, să stabilim destul de clar ce e comedie și ce nu. Dacă ne uităm la seriale precum Seinfeld sau Friends, ele aveau structura clasică de sitcom: situații amuzante, replici scurte și poante care se succed într-un ritm alert, fără a pune prea mult accent pe explorarea emoțiilor profunde sau pe dezvoltarea complexă a personajelor. În astfel de seriale, conflictul este rezolvat rapid, iar tonul general rămâne unul lejer și optimist, care nu te pune neapărat pe gânduri. Situațiile sunt adesea exagerate, iar consecințele acțiunilor personajelor sunt minime sau inexistente.

În schimb, „comediile” moderne, cum ar fi Fleabag sau Atlanta, resping destul de clar aceste convenții rigide. Vorbim de seriale care îmbină umorul cu contemplarea unor teme mai mari, printr-un fir narativ mai extins și mai complex. 

Comedia nu e doar despre râs, ci e mai mult un instrument pentru a explora teme „grele”. Are loc astfel o schimbare de macaz fundamentală în felul în care abordăm ceea ce numim generic comedii: aceste seriale nu mai sunt  un refugiu escapist, ci mai degrabă o oglindă a vieții de zi cu zi, cu toate momentele ei bune sau rele.

Era post-comedie: nu mai e suficient că faci lumea să râdă

Jurnalistul Jesse David Fox scria că trăim într-o eră a „post-comediei”, în care se rețin elementele de bază ale comediei (stand-up, sitcom, film), dar fără scopul de a crea ceea ce era până acum obiectivul principal – râsul. Era post-comediei se concentrează mai degrabă pe tonul poveștii, pe impactul emoțional, pe storytelling și experimentarea cu noi formate.

Realitatea e că, dincolo de faptul că e mult mai dificil să ajungi la un consens privind ceea ce e amuzant sau nu (deci să știi care e o comedie bună sau proastă), comedia ca gen nu a fost niciodată luată în serios de „lumea bună” a criticilor sau a premiilor. Așadar, e cumva logic ca mulți producători sau actori de comedii să se ferească să facă seriale sau filme care sunt „doar” comedii. Dacă vrei să fii văzut bine, să creezi „buzz” și să vorbească lumea despre tine, trebuie să vii cu o „comedie serioasă”. 

Succession a fost pus în categoria dramelor la premiile Emmy. Fiind un serial cu episoade de o oră, care se simte ca fiind ceva demn de mult râvnita etichetă de „prestige TV” (seriale de televiziune de prestigiu), putem spune că a fost trecut la drame pentru că ar fi fost simplist să fie considerat comedie. Și totuși, Succession e o dramă cu părți comice sau o comedie neagră. Oricum ar fi, nu se poate nega că are accente comice puternice la bază. 

„Ceva așa de epic nu are cum să fie o comedie, nu? S-a comparat Succession inclusiv cu lucrările lui Shakespeare. Asta îi face pe oameni să considere că Succession e o dramă clasică, pentru că e ceva prea profund ca să fie doar o comedie”, scrie Latoya Ferguson în IndieWire.

Articol editat de Alina Mărculescu Matiș