„Eat the rich”. De ce au explodat filmele și serialele anticapitaliste și cât de reală e „lupta lor de clasă”
Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici
De la seriale precum Succession, The White Lotus sau Squid Game până la filme de mare succes precum Parasite, The Menu, Triangle of Sadness sau chiar controversatul Saltburn, în ultimii ani pare că produsele cinematografice care abordează inegalitatea socială au din ce în ce mai mult succes la Hollywood, dar și la nivel internațional.
Trendul a căpătat denumirea „eat the rich movies” (filme de tipul „mănâncă-i pe bogați”), o expresie anticapitalistă originară dintr-un citat al filosofului și revoluționarului francez Jean-Jacques Rousseau, care ar fi spus: „Când oamenii vor rămâne fără pâine, îi vor mânca pe bogați”.
Ești pe grabă? Mergi direct la ce te interesează:
Filmele și serialele din trendul care abordează această temă riscă, însă, să ofere o critică mai degrabă superficială a capitalismului și să se concentreze pe probleme individuale, reprezentate de multe ori prin oamenii bogați, care sunt aroganți sau ignoranți.
Astfel, deși aceste producții de film pot să aducă la masă discuții importante despre inechități sistemice, riscă să simplifice excesiv realitatea și să perpetueze o iluzie a schimbării, în loc să examineze mecanismele care permit acumularea excesivă de avere.
Arta ca oglindă a societății: inegalitatea socială, mai vizibilă ca oricând
Astăzi, tema „eat the rich” pare să rezoneze cu publicul mai puternic ca oricând. În ultimul deceniu, inegalitatea economică a devenit tot mai vizibilă, mai ales după criza economică din 2008. Totul a culminat cu pandemia și creșterea prețurilor la nivel global.
Conform Bloomberg, 131 de miliardari și-au dublat averea în timpul pandemiei, iar avuția celor mai bogați oameni din lume a crescut de la începutul pandemiei mai mult decât în ultimii 14 ani. În același timp, aproape 97 de milioane de persoane au ajuns în zona sărăciei extreme, în 2020.
Inegalitatea socială a tot crescut, dar și vizibilitatea ei a mers în aceeași direcție. Odată cu ascensiunea rețelelor sociale, discursul despre „cei 1%” s-a intensificat, iar oamenii din întreaga lume au devenit tot mai conștienți de discrepanțele uriașe dintre elite și restul societății.
„În general, arta reflectă realitatea, mai ales când încearcă să vândă și să aibă succes de masă. Și cum majoritatea filmelor și serialelor sunt produse comerciale, tind să meargă acolo unde e publicul”, spune Dragoș C. Costache, critic de film la Scena9.
Pandemia de COVID a scos la iveală diferențele uriașe între oameni. Unii și-au petrecut carantina pe insule exotice sau în vile luxoase, în timp ce alții nici măcar nu aveau cum să ajungă acasă la familiile lor. Unii au avut acces la cele mai bune spitale și tratamente, în timp ce alții nu găseau nici măcar un tub de oxigen. Diferența dintre cei bogați și cei săraci nu a fost niciodată mai evidentă.
Într-o perioadă de criză globală, cuplată la o expunere digitală fără precedent, amplificată de rețelele sociale, a devenit tot mai greu pentru oameni să accepte luxul celor bogați.
În acest context al unei conștientizări tot mai mari a inegalității sociale, producțiile care reflectă frustrările și nemulțumirile oamenilor față de discrepanțele tot mari dintre clase au acaparat atât marile cât și micile ecrane.
Tema a fost abordată în diferite moduri, în tot mai multe producții, fie ele filme de mare buget sau seriale de succes, fie așa-zisele filme de artă, care au reușit să capteze atenția unui public global din ce în ce mai sensibil la această temă.
Un exemplu pre-pandemic semnificativ al acestei teme în cinematografie este Parasite (Parazitul, 2019), care a înregistrat un succes global fără precedent. Regizat de Bong Joon-ho, un „suspect de serviciu” când vine vorba de explorarea inegalității sociale, acest film sud-coreean, câștigător a patru premii Oscar, surprinde perfect contrastul dintre viața luxoasă a unei familii bogate și suferința unei familii sărace, amândouă coabitând într-o societate profund inegală.
Parasite nu doar că vorbește despre inegalitatea socială, ci pune sub semnul întrebării natura sistemului capitalist, în care cei de la vârf profită de pe urma celor care abia supraviețuiesc. Parasite nu ne oferă neapărat satisfacția dorită și e mai degrabă tragic, arătându-ne că sistemul nu poate fi învins.
Pe de altă parte, Knives Out (La cuțite, 2019) folosește același contrast între săraci și bogați, dar la finalul filmului face o inversare ingenioasă a dinamicii. Marta, asistenta imigrantă, ajunge să privească de sus familia bogată pentru care lucra anterior, devenind noul proprietar al casei lor. Cei puternici sunt acum neputincioși. Avem un aparent triumf.
În Triangle of Sadness (Triunghiul tristeții, 2022), cei mai nesuferiți oameni din lume s-au adunat pe o croazieră de lux și sunt victimele unei toxiinfecții alimentare, ceea ce duce la vomă în masă, în mijlocul unei furtuni. Filmul ne oferă secvențe grafice de-a dreptul dezgustătoare, în care acești oameni alunecă și se rostogolesc prin propria vomă, iar un vas de toaletă explodează, inundând coridorul cu excremente. O imagine tulburătoare, amuzantă și satisfăcătoare pentru cei care vor răzbunare.
Pe micile ecrane, serialele Succession, The White Lotus, Squid Game și Industry abordează și ele tema privilegiului bogaților.
Succession se concentrează pe o familie media ultra-bogată care, treptat, se autodistruge, iar The White Lotus expune diferențele de clasă în mijlocul unui complex turistic de lux, în care cei bogați își arată adevărata față. Squid Game surprinde un grup de oameni din clasa de jos, care luptă pentru supraviețuire într-un joc mortal, controlat de bogați, iar Industry explorează raporturile de putere dintr-o bancă de investiții.
Deși observăm un succes mare și o marșare puternică pe tema „eat the rich” în ultimii ani, critica bogaților și a inegalității sociale nu e o temă nouă în lumea cinemaului. Ea a fost abordată cu succes încă de la începuturile cinematografiei, la nivel internațional, când regizori influenți au pus lupa pe inechitatea socială și privilegiile elitelor.
Un exemplu e Metropolis (1927) al lui Fritz Lang, un film mut german, care prezintă un viitor distopic, în care muncitorii obișnuiți trăiesc în subteran, în vreme ce clasa conducătoare se bucură de lux deasupra lor.
În anii ’30, La Règle du Jeu (Regula jocului, 1939), capodopera lui Jean Renoir, a fost un comentariu puternic asupra aristocrației franceze, care prezintă o elită lipsită de scrupule, prinsă în jocuri meschine și complet ruptă de realitățile sociale. De asemenea, regizorul italian Roberto Rossellini a abordat ipocrizia elitelor în Europa ’51 (1952), unde o femeie bogată (interpretată de Ingrid Bergman) încearcă să înțeleagă suferința celor săraci, doar pentru a fi respinsă de propria clasă socială.
În anii ’60 și ’70, mișcările de stânga și revoltele sociale s-au reflectat în cinematografie, prin filme care atacau explicit elitele. Luis Buñuel a fost unul dintre cei mai constanți critici ai bogaților, în filme precum The Exterminating Angel (Îngerul exterminator, 1962), unde o petrecere a elitei devine o capcană kafkiană, iar invitații nu mai pot părăsi încăperea, și The Discreet Charm of the Bourgeoisie (Farmecul discret al burgheziei, 1972), o satiră absurdă despre o elită care își consumă viața într-un vid de ipocrizie și convenții sociale.
Odată cu creșterea neoliberalismului și a consumerismului agresiv în SUA, critica bogaților a continuat cu They Live (Ei trăiesc, 1988), al lui John Carpenter, unde vedem o Americă distopică, în care elitele sunt de fapt extratereștri care controlează lumea prin mesaje subliminale, ce mențin masele într-o stare de obediență și consumerism.
Mai recent American Psycho (2000), regizat de Mary Harron, a adus o satiră acidă asupra capitalismului și a elitei de pe Wall Street, cu un protagonist de coșmar: un bancher criminal în serie, fără empatie, dar cu un statut social impecabil.
Critica de suprafață și războiul fals dus de Hollywood cu capitalismul
Fie că vorbim despre Triangle of Sadness, The White Lotus, Ready or Not, Succession sau chiar Get Out, întotdeauna o să dăm de personaje care aduc cu ele o combinație de ignoranță și aroganță, care parcă ne invită să le urâm. Parcă e prea ușor. Sigur, asta le face mai ușor de privit și entertaining, ceea ce e bine și de dorit. Însă, astfel, aceste producții nu pun pe masă decât o analiză superficială a problemelor sistemice, legate de clasă și capitalism.
Rămânem cumva cu impresia că aceste personaje sunt negative, doar pentru că sunt ignorante, arogante, egoiste sau alte probleme punctuale care nu au nicio legătură, de fapt, cu averea lor. În condițiile astea, mai putem vorbi oare de o critică de clasă?
Filmele și serialele de acest tip se mulează perfect pe un soi de socialism performativ, de fațadă, care e din ce în ce mai popular. E cumva, de înțeles: oamenii vor să simtă că fac parte din schimbare și că se luptă cu un sistem opresiv. Așa, îți atingi doza de anticapitalism în cel mai ușor mod cu putință: direct de pe canapea.
Capitalismul e rău, oamenii bogați sunt proști sau aroganți și acum știm asta. Putem să postăm pe Facebook sau Instagram și suntem de partea bună a istoriei.
În varianta lor nereușită, aceste producții duc la o simplificare excesivă a problemei de bază și nu identifică probleme sistemice, ci mai degrabă individuale. Ideea anticapitalistă e diluată astfel și critica la adresa elitelor se alterează.
În final, e vorba de produse capitaliste de succes care, spune ea, „nu fac decât să îi îmbogățească pe cei care sunt bogați deja”.
Aceste filme și seriale s-ar putea încadra în ceea ce scriitorul Mark Fisher descrie ca fiind supape care nu slăbesc sistemul capitalist, ba din contră, îl fac și mai puternic. Câtă vreme face parte din sistemul consumerist și face bani, și consumul de produse artistice critice la adresa capitalismului e binevenit, pentru că le permite oamenilor să trăiască cu impresia că au făcut ceva concret.
„Filmul pune în scenă anticapitalismul pentru noi și noi putem consuma în continuare fără probleme”, scria Fisher.
Mai concret, „sunt anticapitalist uitându-mă la Triangle of Sadness la Cinema City”, după cum spune Maria Amarinei.
Marile studiouri de la Hollywood s-au prins că narațiunea „eat the rich” vinde, la fel cum s-au prins brandurile că le ajută la imagine să aibă postări pro comunitatea LGBTQ+.
Până să îi „mâncăm pe bogați”, tot rămânem fascinați de stilul lor de viață
O altă problemă a filmelor și serialelor de acest gen e că, în mod paradoxal, pentru mulți oameni, oamenii bogați cu stilul lor de viață luxos rămân un deziderat.
Fascinația noastră față de stilul de viață al bogaților e greu de ignorat și dăinuie dintotdeauna. Chiar și când acești oameni sunt portretizați negativ, ca fiind insuportabili, suntem atrași de modul lor de viață.
De ce? Poate pentru că în ciuda tuturor defectelor lor, aceste personaje par să aibă ceva ce noi nu avem: putere, lux, control.
Un exemplu clar în acest sens este fenomenul „quiet luxury”, care a devenit un trend major după succesul serialului Succession. În locul brandurilor ostentative și al logo-urilor vizibile, bogații din serial se mândresc cu o eleganță subtilă, dar sofisticată, care, teoretic cel puțin, pune accent pe calitate, simplitate și discreție.
Fascinația pentru acest tip de lux rezervat este o dovadă clară a faptului că, chiar și atunci când critici comportamentul bogaților sau îl ridiculizezi pe micile ecrane, există o atracție puternică față de estetica lor. Vrem să trăim ca ei, chiar și într-o formă distorsionată sau idealizată.
Bogații nu sunt doar personaje disfuncționale; ei sunt, în același timp, simboluri ale unui ideal la care unii dintre noi ar vrea să ajungă. Chiar și atunci când sunt expuși în toată splendoarea lor toxică, aceste personaje atrag prin estetica lor, prin viața luxoasă și relaxată pe care o duc, prin modul în care navighează în acest univers al privilegiilor: cine n-ar vrea să bea cocktailuri pe plajă, la un resort de lux în Hawaii?
Stilul de viață al elitelor rămâne o evadare din realitatea cotidiană și un vis al unei vieți fără limite financiare, la care majoritatea nu au acces, dar prin seriale sau filme, se pot transpune acolo.
Urmarea acestei idealizări e și faptul că oamenii în loc să aibă o abordare critică față de inegalitățile sistemice și să își dorească rezolvarea lor, pot să tindă mai degrabă doar să fie ei cei care beneficiază de pe urma lor.
„Nu știu cât este răzvrătire anticapitalistă per se și cât este tot un soi de glorificare a stilului lor de viață. Avem o vendetă a unor personaje fixe mai degrabă și vrem să le luăm locul”, consideră Amarinei.
Sau măcar să pară că suntem în locul lor prin a adopta estetica de lux: „Mulți sunt resemnați că nu o să ajungă ca Mark Zuckerberg. Dar vor măcar să arate ca ei, să aibă estetica lor, e ridicarea la rang de artă a fake it till you make it”, spune Costache.
Filmele și serialele pot avea mai mult succes în a critica oamenii bogați, dacă acțiunea are loc într-o lume destul de îndepărtată de realitatea de zi cu zi a oamenilor, fie că vorbim de seriale de epocă, fie că e vorba de producții science-fiction.
„Mi se pare de multe ori că, dacă desprinzi ceva din cotidian și îl separi destul de mult de situația pe care omul o recunoaște, funcționează mult mai bine. Ai oameni care înțeleg mai multe despre inegalitate din faptul că o văd în Sicilia secolului XIX, în Berlinul anilor ’20 sau în The Gilded Age, decât dacă le-o prezinți azi în White Lotus sau în Succession.
Când prezinți bogați care stăteau degeaba acum 100 de ani, lumea poate să zică, «hei, bogații ăștia nu fac nimic, de ce sunt atât de bogați?» Ia stai un pic. Pe când, dacă le prezinți acum, o să vadă și or să zică «ia uite ce haine șmechere are, mă întreb dacă pot să le găsesc și eu pe Vinted», explică Costache.
Bogații lipsesc din meniul regizorilor români, prinși între traumele trecutului și dorința de profit
Acest trend global întârzie să apară și în lumea cinematografică de la noi. În ceea ce privește filmele de artă românești, cele care au succes internațional, subiectul încă nu a pătruns în interesele regizorilor, iar la filmele comerciale interesul e cu totul altul.
Chiar dacă există câteva exemple punctuale, cum ar fi „beizadeaua din Candidatul perfect, copilul de politician care umblă numai cu bani și nu muncește”, după cum spune Costache, în general, în cinematografia comercială, tema inegalității sociale nu e una importantă.
Curentul mainstream mai degrabă promovează o realitate alternativă, marcată de un lifestyle luxos, cumva incompatibil cu realitatea de zi cu zi a românilor.
„Teambuilding, de exemplu, vine cu o perspectivă destul de îngustă în ceea ce privește viața angajatului român. Arată viața unui segment foarte mic din populație. Tabăra, filmul lui Selly, arată o tabără care nu are cum să existe vreodată pentru 99% din populația României”, spune Amarinei.
Filmele și serialele românești cu succes comercial ar putea fi plasate mai degrabă la un pol opus față de retorica „eat the rich”, ele de multe ori având tendința de a caricaturiza și ridiculiza oamenii săraci și needucați, dacă ne gândim la exemple precum Las Fierbinți sau filmul recent lansat de publicitarul Bogdan Naumovici, „Țăndări”.
Dragoș Costache consideră că, în unele cazuri, intenția nu e neapărat de a critica oamenii dintr-o anumită pătură socială, cât să se creeze o comedie ușor de digerat, cu personaje în care românii să se recunoască.
„Românii nu se vor recunoaște foarte ușor într-un personaj foarte bogat. Consumatorul mediu de serial românesc, care se uită la ProTV sau Antena 1, tinde să fie de vârstă mijlocie și middle class și dau mai degrabă de personaje ca cele din Las Fierbinți, decât de ultra-bogați. Sigur că e vorba parțial și de a râde de oamenii considerați inferiori, dar cred că e mai mult vorba de a prezenta personaje din sfere socioeconomice în care lumea se recunoaște”, explică el.
Fără a avea pretenția de a citi un tratat de economie politică înainte de a da drumul la următoarea tură de binging pe Netflix sau de a intra la un film în mall, e bine să învățăm să descifrăm rețetele și clișeele cinematografice. Ele contribuie, pe nevăzute, la formarea lumii și culturii în care trăim.
Articol editat de Andrei Luca Popescu
Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.
