Cum a ratat România șansa de a-și asigura gaze din Azerbaidjan pentru iarna care vine

O întreagă suită de oficiali europeni, printre care și o delegație din România, au inaugurat, la sfârșitul lunii septembrie, un gazoduct-cheie pentru securitatea energetică a Europei. Conducta leagă rețeaua de țevi din Grecia de cea din Bulgaria și, în felul acesta, permite gazelor din regiunea caspică și Azerbaidjan, un furnizor viabil de calibru mare, să ajungă în statele europene. România, însă, n-a reușit să încheie în timp util un contract cu azerii. 

Războiul pe care Vladimir Putin l-a pornit asupra Ucrainei a accelerat toate demersurile prin care Uniunea Europeană încearcă să-și găsească noi furnizori de gaze naturale. Planurile, însă, existau de ani buni, dinainte chiar de anexarea Peninsulei Crimeea de către Rusia în 2014.

182 de kilometri pentru a ocoli Rusia

Una dintre alternativele cele mai avansate era construirea interconectorului IGB (Interconectorul Grecia-Bulgaria). Deși conducta în sine nu are dimensiuni impresionante, întinzându-se pe 182 de kilometri, existența sa schimbă fundamental dinamica de pe piața gazelor naturale. 

IGB leagă Uniunea Europeană continentală (prin Bulgaria) de rețeaua națională de gazoducte din Grecia, un stat-cheie atât prin poziția sa, cât și prin infrastructura avansată de gaze naturale. Datorită porturilor și comerțului maritim, Grecia și-a dezvoltat în ultimii ani una dintre cele mai însemnate capacități europene de procesare a gazelor naturale lichefiate, devenite în 2022 singura alternativă imediată pentru gazele rusești. 

Totodată, Grecia este legată deja și la TAP (Trans Adriatic Pipeline), un segment funcțional din Coridorul Sudic. Astfel de gazoducte care se întind pe mii de kilometri și pot transporta milioane de metri cubi de gaze naturale nu se construiesc fără acorduri categorice cu furnizorii dintr-o regiune unde există zăcăminte uriașe. 

În cazul Coridorului Sudic, prima miză este regiunea Shah Deniz din Azerbaidjan, situată la aproximativ 70 de kilometri distanță de capitala Baku. Rezervele de aici sunt estimate la 100 de miliarde de metri cubi de gaze naturale. Comparativ, UE a importat, anul trecut, 155 de miliarde de metri cubi de gaze naturale. Găsirea unui furnizor de calibrul Rusiei este, practic, imposibilă.

Însă Shah Deniz poate fi urmat de alte perimetre din Azerbaidjan și Asia, pe măsură ce Coridorul Sudic va fi extins. Iar zăcămintele din Shah Deniz sunt suficient de importante pentru a determina giganți petrolieri să investească acolo. Pe lângă Socar, compania-fanion a Azerbaidjanului, un proiect energetic masiv a fost demarat de compania BP, unul dintre cei mai mari producători de energie din lume. 

Pe fondul războiului din Ucraina, gazele din Azerbaidjan au devenit esențiale. Deocamdată, UE a reușit să-și reducă dependența de gaze rusești cu ajutorul gazelor lichefiate americane și prin suplimentarea importurilor din statele arabe. În iarnă, însă, cererea va crește și este puțin probabil să poată fi acoperită integral din astfel de alternative. Fără a mai putea conta pe gazele de la Gazprom, astfel de proiecte precum IGB se vor dovedi a fi critice. 

Rolul și mizele României

În primă fază, IGB va avea o capacitate totală de trei miliarde de metri cubi pe an, însă aceasta va crește la cinci miliarde de metri cubi în următorii ani. 

România a participat la inaugurarea Interconectorului, însă deocamdată nu va beneficia de gaze din Azerbaidjan. Oficialii de la București nu au semnat, până în acest moment, un contract ferm cu Azerbaidjanul. Inițial, oficialii de la Baku au dat asigurări că există suficiente gaze și pentru România. 

De-atunci, însă, retorica s-a răcit, iar azerii au subliniat că există alte zece state europene interesate să cumpere gaze. În astfel de contracte, statele nu cumpără doar gazul propriu-zis, ci rezervă și o cotă din capacitatea totală de transport a gazoductului, pentru a se asigura că volumele cumpărate pot fi livrate constant. Iar la nivel regional, România rămâne un importator marginal. 

Anual, România importă în jur de 10-15% din consumul său total de gaze. Pare puțin, dar dacă privim nu prea departe în trecut, cantitatea este uriașă: în urmă cu șase ani, importam de două ori mai puține gaze. Însă atunci când ne comparăm cu celelalte state din regiune, care nu au zăcăminte de gaze și producție proprie, România este un cumpărător de cantități mult mai scăzute, prin urmare mai puțin important pentru un furnizor. 

Chiar și așa, România ar putea ajunge să beneficieze de gaze azere, dacă acestea vor tranzita România. În mod tradițional, statele de tranzit au propriile contracte, prin care pot fi plătite pentru închirierea infrastructurii. Inclusiv cu o cantitate de gaze naturale care să rămână pentru propriul consum. 

Un astfel de acord a fost baza legăturii energetice toxice pe care Ucraina a fost obligată să o păstreze cu Rusia, după căderea Cortinei de Fier. Rusia avea nevoie să folosească gazoductele Ucrainei pentru a transporta gaze în Europa, iar Ucraina primea, pe lângă tarifele de transport, și gazele naturale de care avea nevoie, țara vecină neavând o producție proprie care să-i poată acoperi necesarul. 

Odată ajunse în Bulgaria, prin IGB, gazele azere sau cele lichefiate trebuie să călătorească mai departe. Rețeaua națională de gazoducte a României este deja legată de cea a Ungariei, dar și de cele din Moldova și Ucraina. 

Dacă Ungaria nu pare că va renunța prea curând la contractele preferențiale pe care Viktor Orban a reușit să le obțină de la Vladimir Putin, în schimbul sprijinul fățiș în interiorul UE, Ucraina și Moldova rămân dependente în totalitate de gazele rusești.

Transportarea gazelor din IGB, via România, către aceste două țări-țintă este o miză de importanță regională pentru Uniunea Europeană.