Books for Curious Minds

Anul în care banii nu au mai însemnat nimic. De ce se teme Germania atât de tare de inflație

Computer Hope Guy
O roabă cu 105 miliarde de mărci germane, în 1923. La un moment dat, această sumă ajungea pentru a cumpăra 3 kilograme de carne / sursa foto: Fine Art Images / Profimedia

Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici


 

Germania trece anul acesta printr-un caz complex de „aniversarită”, comentează istoricii. Spațiul public e inundat de articole, cărți și documentare care marchează centenarul hiperinflației din 1923 și se uită la cauzele și efectele prăbușirii de atunci a mărcii (moneda a ceea ce era, la momentul respectiv, tânăra Republică de la Weimar). Comemorarea a ajuns chiar și pe TikTok, unde e subiect de dezbatere în rândul tinerilor Gen Z. 

Hiperinflația din 1923, suprapusă în mentalul colectiv peste Marea Depresiune care l-a adus la putere pe Adolf Hitler un deceniu mai târziu, este una dintre cele mai importante răni istorice pe baza cărora s-a format așa-numita cultură a stabilității germane de azi. E vorba de disciplina fiscală devenită brand de țară pentru Germania și axată, printre altele, pe menținerea inflației în parametri cât mai mici. 

De la vârful politicilor economice ale statului și până la buzunarul cetățeanului de rând, germanii sunt foarte sensibili la fluctuațiile monedei. Anul trecut, când inflația a ajuns, pentru prima oară după câteva decenii, la pragul de 10%, două treimi dintre ei spuneau că se tem de creșterea costurilor de trai, o pondere aproape identică celei din perioada crizei financiare din 2008. 

E drept că aceeași temere au avut-o toți europenii în ultimii doi ani, indiferent de viziunile lor economice. Nemții, însă, au pus mereu inflația în topul grijilor lor, pe parcursul ultimilor 20 de ani, chiar și în perioade de prosperitate economică. Cum se justifică, deci, această spaimă a celei mai mari economii a Uniunii Europene? Cu un apel la istorie și în special la evenimentele de acum 100 de ani.

O perspectivă detaliată asupra momentului 1923 oferă istoricul și jurnalistul Volker Ulrich, în „Germany 1923: Hyperinflation, Hitler’s Putsch, and Democracy in Crisis” (Germania 1923: Hiperinflație, puciul lui Hitler și democrația în stare de criză), publicată în septembrie anul acesta. Cartea, organizată tematic, desface multitudinea de crize care au convers în Republica de la Weimar – și al căror „zenit suprarealist”, după cum îl numește Ulrich, l-a adus prăbușirea incontrolabilă a mărcii. 

Odată cu bancnotele cu patru, cinci, șapte zerouri și cu incertitudinea salariului de mâine, banii și-au pierdut aproape în întregime valoare. După ei, nici principiile sociale ori instituțiile democratice n-au mai însemnat nimic. Restul e istorie. 


Citește și:
„De ce fac germanii lucrurile mai bine?” Explicații inedite pentru puterea economică a Germaniei

O criză mare, la finalul mai multor crize mici 

„Toată lumea simte că se apropie ceva amenințător, dar nimeni nu știe ce”, citează Ulrich din jurnalul de septembrie 1923 al lui Victor Klemperer, cunoscut pentru analiza limbajului dezumanizant al nazismului.

La momentul acela, un dolar american se schimba deja pe mai bine de 3,5 milioane de mărci. Asta în condițiile în care, înainte de Primul Război Mondial, cursul obișnuit fusese de circa un dolar la patru mărci. Regiunea Ruhr, puternic industrializată, fusese ocupată de Franța și Belgia, după ce Republica de la Weimar nu mai reușise să plătească reparațiile de război.

Prețurile nu creșteau de la o săptămână sau o zi la alta, ci de la oră la oră. Dacă îți permiteai să ieși la o cafea, de la momentul la care o comandai și până când terminai de sorbit, costul ei se putea dubla. Două luni mai târziu, în noiembrie 1923, jumătate de kilogram de pâine avea să coste 3 miliarde de mărci, iar o cantitate similară de carne, 36 de miliarde. 

Deși căpătase proporții halucinante, criza inflaționistă nu venise din neant. Ea a fost rezultatul unui lanț lung de decizii greșite, pe alocuri chiar arogante: Republica acumulase datorii de sute de miliarde de mărci după Primul Război Mondial, căci autoritățile – convinse de victorie – finanțaseră conflictul predominant din împrumuturi și obligațiuni. Reparațiile pe care au ajuns să le datoreze Antantei nu au făcut decât să pună presiune suplimentară pe buget. 

Lor li s-au adăugat subvențiile necesare pentru ca firmele să revină la o economie specifică perioadei de pace, precum și programele de asistență socială, menite inclusiv pentru foștii soldați și germanii din regiunea ocupată. Ca să acopere toate acestea, Republica de la Weimar a printat pur și simplu mai mulți bani. Inflația, scrie Ulrich, era de-a dreptul încurajată, căci favoriza exporturile. În schimb, reforma fiscală părea un drum sigur către tumult social. Asta până când lucrurile au scăpat de sub control.

Hiperinflația și reorganizarea socială

Cu zerourile înmulțite parcă la întâmplare pe bancnote, viața oamenilor s-a schimbat dramatic. Hiperinflația a lovit puternic în vârstnici, cărora le-a ras economiile cu care au reușit să treacă războiul. Șomerii, veteranii cu dizabilități, dar și germanii angajați la stat, pe salarii fixe, au avut de suferit și ei din cauza nesiguranței continue. 

„Devalorizarea aproape completă a mărcii a fost însoțită de o suspendare fundamentală a normelor și valorilor anterioare”, scrie Ulrich. „Virtuți precum cumpătarea, onestitatea și solidaritatea în comunitate nu mai erau obligatorii, ci amuțite de egoism, lipsă de scrupule și cinism. (…) Pierderea încrederii în bani ca depozitar al valorii le-a știrbit germanilor și încrederea în ordinea politică și socială existentă”.

Filosoful Walter Benjamin, citat, la rândul lui, în carte, comenta: „Dacă înainte era firesc ca într-o conversație să arăți interes față de cealaltă persoană, acum uzanța aceasta e înlocuită de întrebări privind prețul pantofilor sau al umbrelei sale”. Oameni fără nicio experiență au început să speculeze la bursă. Curentul dominant a devenit rapid fiecare pentru el, iar absurdul situației economice a sădit convingerea că la mijloc ar fi și „forțe oculte”, ceea ce a exacerbat antisemitismul. 

N-au întârziat să apară, nici măcar în cercuri academice, vocile care să ceară intervenția unui dictator, a unei figuri mesianice care să găsească soluția la ceea ce nimeni altcineva nu părea să poată cuprinde cu mintea. Dictatorul avea să ajungă la putere mai târziu, după ce Republica de la Weimar a fost zdruncinată de mai multe mișcări separatiste pe parcursul lui 1923.

De altfel, autoritățile de la acea vreme nu au acționat prea ferm împotriva valului de extremă dreapta în general și a lui Adolf Hitler în particular, de teamă, spune Ulrich, să nu piardă susținerea populară.  

Când leul românesc te făcea mai bogat ca marca germană

Ca în orice mare criză, au fost și oameni care au profitat de pe urma hiperinflației. Cei care aveau de plătit datorii și reușeau să facă rost de valută. Cei care dețineau proprietăți. Marii fermieri. Cei care erau plătiți în monedă străină, inclusiv în lei. Theodor Heuss, politician care scria pentru publicații din Stockholm, Buenos Aires, dar și pentru ziarul comunității de etnici germani din Transilvania, nota în 1923:

„Mă simt mișcat când mă gândesc la coroanele suedeze, la pesos argentinieni, la leii românești – dintr-o dată, [cu ei] devii chiar înstărit”.

Pentru posesorii de valută, Berlinul, mai ales, era un „El Dorado”, un loc unde se putea trăi regește cu numai un dolar pe săptămână. „Cetățenii americani erau peste tot unde era distracția și se înghesuiau la magazinele de antichități și la licitații, unde puteau cumpăra obiecte valoroase pe o nimica toată”, scrie Ulrich. „Contrastul cu situația din ce în ce mai disperată a germanilor care erau plătiți în mărci era evident, făcându-i pe localnici să devină ostili față de străini.” 

Cei mai câștigați erau însă marii industriași, care puteau să obțină credite avantajoase și să cumpere companii întregi la prețuri de nimic.

Când, în noiembrie 1923, guvernul Republicii de la Weimar a dat în sfârșit startul reformei fiscale, introducând noua monedă Rentenmark, rapiditatea cu care germanii și-au pus încrederea în ea și au reușit să stabilizeze lucrurile a părut aproape miraculoasă. Pentru o vreme, și degradarea spiritului de comunitate, și pericolul totalitarismului au fost puse pe pauză. 

E foarte improbabil să mai trăim, în viitorul apropiat, situații ca cea a Germaniei din 1923. Instituțiile democratice sunt mai mature și mai reziliente decât în acea republică tânără. Știm mai multe despre economie, dau asigurări experții, intervenim mai rapid și mai țintit. Chiar și așa, e de reținut ce putem deveni dacă nu ne păstrăm vigilența. Dacă ajungem, după cum scrie Charles Emerson în Financial Times, „la mila evenimentelor”.

Articol editat de Alina Mărculescu Matiș


Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.


Alina Cristea

Colaboratoare Panorama din mai 2023, Alina locuiește în Austria, unde termină un masterat de Studii de dezvoltare, la Universitatea din Viena. Programul se concentrează pe dimensiuni politice, sociale și culturale ale inegalității. Debutul în jurnalism l-a făcut în 2020, când a început să scrie la Cultura la dubă. Ulterior, a colaborat cu Decât o Revistă, întâi ca ucenică, apoi ca parte a echipei newsletter-ului Concentrat. Se simte norocoasă să fi lucrat de la început cu oameni care i-au dat curaj și au făcut-o să creadă în puterea poveștilor scrise cu grijă.

Urmărește subiectul
Abonează-te
Anunță-mă la
guest
0 Comentarii
Inline Feedbacks
Vezi toate comentariile

Abonează-te, ca să nu uiți de noi!

Îți dăm un semn pe e-mail, când publicăm ceva nou. Promitem să nu te sâcâim mai des de o dată pe zi.

    1
    0
    Ai un comentariu? Participă la conversație!x