„Harvardiștii” și „securitarii”

Imaginea succesului la vârf: Moldova și Bulgaria au diplome la Harvard, România – cursuri la SRI și Armată

Computer Hope Guy
Președinții Maia Sandu (absolventă de masterat la Harvard) și Klaus Iohannis (absolvent de fizică la Cluj). Foto: Octav Ganea/Inquam.

Oricât de avansată ar fi România pe drumul său de stat membru UE și NATO, în comparație cu Moldova sau cu Bulgaria, e greu să te abții de la comparații, atunci când privești imaginea pregătirii liderilor ajunși acum în poziții-cheie, în aceste state. În Moldova și Bulgaria, sar în ochi „harvardiștii”: o președintă (Maia Sandu), o șefă de parchet anticorupție (Veronica Drăgălin), premieri (Gavrilița și Petkov) sau miniștri școliți la Harvard și alte școli prestigioase din străinătate, specializați în politicile publice pe care le gestionează.

În România, iese în evidență clubul „securitarilor” (să nu le spunem „securiști”, din cauza conotației istorice negative): un premier și miniștri care pe lângă lipsa lor de pregătire în domeniile pe care le coordonează, au în comun cursuri la instituții de învățământ din sistemul de securitate națională – Armată, SRI sau Poliție. Nu Moldova sau Bulgaria, ci România este democrația est-europeană care are premier un general (Nicolae Ciucă) intrat în politică direct din fruntea Armatei și acuzat că și-a plagiat doctoratul. În timp ce un ministru-polițist, fost ofițer de serviciu secret (Adrian Chesnoiu), ține frâiele Agriculturii, iar alți șase membri ai Guvernului s-au școlit printre altele și sub cupola Armatei sau SRI.

Sunt exemple care nu au puterea de a generaliza. Moldova și Bulgaria sunt departe de a fi niște state exemplare, strunite abil și academic de un corp de lideri-somități, așa cum nici România nu are doar lideri politici paraleli cu domeniul și care poartă ștampila de bună purtare a SRI sau a Armatei. Totuși, nu poți să nu observi niște tendințe evidente, care în România sunt susținute și de numărul uimitor al civililor din parlament, guvern sau instituții de stat care au urmat cursuri post-universitare la colegiile SRI, Armatei sau Poliției.

E un ghimpe care te înțeapă în ochi. Mircea Miclea, fost ministru al Educației, nu îl poate ignora, oricât de „empiric” este verdictul său împărtășit cu Panorama:

Proximitatea de servicii este calea de a accede la putere. Uitați-vă care sunt studiile post-universitare cele mai frecventate de cei care ajung la noi pe poziții de putere. Cea mai probabilă cale de a accede la poziții de putere este acea academie (a SRI, a Armatei – n.r.). Sistemul politic asta promovează. Înseamnă că factorii implicați în primul rând sunt serviciile secrete și șefii de partide”.

Sorin Ioniță, expert în politici publice la Expert Forum, observă și el afluxul de decidenți civili ai statului român care preferă patalamale în „studii de securitate”, de la SRI, Armată sau Poliție, și care perpetuează un întreg ecosistem la vârful României. „Au fost câteva generații la rând, iar acum se trag unii pe alții. Rețeaua care s-a construit atunci, prin socializare, este activă acum. Cei recrutați ca atare sunt deja în sistem și mai departe aduc oameni la fel ca ei, culeși pe linie de partid”.

Cum s-a ajuns aici? Cât de mult contează o diplomă de prestigiu pentru capacitățile unui lider politic și cât de corectă este meritocrația tehnocrată sau bazată pe studii, în raport cu principiile de bază ale democrației sau chiar ale echității sociale?

„Harvardiștii”. Moldova și Bulgaria tind către modelul SUA: expertiza cu diplomă

O diplomă la Harvard sau la altă universitate de top din lume nu este o fiță care costă mult. Ea atestă o performanță academică înaltă și expertiză într-un domeniu, la nivel teoretic. De aceea, universitatea americană, ca și altele, este o pepinieră de decidenți politici. Când a preluat mandatul la Casa Albă, președintele Joe Biden a propus în diverse posturi ale administrației sale și ale guvernului american peste 60 de absolvenți de Harvard, continuând astfel tendința predecesorului său democrat, Barack Obama, el însuși absolvent de Harvard.

Nimeni nu s-ar fi gândit, în urmă cu câțiva ani, că un căpețel de trend similar va putea să apară în îndepărtatul est al Europei. Dar iată că Republica Moldova, fostă republică sovietică unde până nu demult comuniștii dominau scena politică, este acum condusă de două absolvente de Harvard – președinta Maia Sandu și premierul Natalia Gavrilița, iar șefia Parchetului Național Anticorupție a fost dată pe mâna unei tinere procuroare care și-a făcut cariera în SUA, școlită la Duke și Virginia.

În Bulgaria, premierul Kirill Petkov și ministrul Asen Vasilev au fost porecliți „Harvard Boys”: doi prieteni cu masterate la Harvard au ajuns să conducă executivul și finanțele de la Sofia, după ce au câștigat alegerile parlamentare anticipate din 2021, cu un partid-platformă civică anticorupție, „Continuăm Schimbarea” (PP).

 

Cum a fost posibil? Nu e vreo soluție miraculoasă, crede Sorin Ioniță: e vorba de partide construite de jos în sus, chiar de oameni, pe baza unor mișcări civice. „Nu de Securitate, ca în România”.

„În Moldova, e o întâmplare. Un accident istoric”, crede Sorin Ioniță, un bun cunoscător al spațiului politic din Republica Moldova. „Pur și simplu e vorba de dominația Maiei Sandu, care i-a bătut și cu partidul, și pe persoană fizică la președinție, apoi și-a făcut echipa. Ea controlează bine partidul și echipa, și-a ales oameni. Nu depindea de nimeni și nu a trebuit să facă compromisuri. S-au strâns câțiva, apoi au mai venit și alții, având încredere în ea. S-au mai întors și expați, cum e procuroarea de la Anticorupție”.

Marele avantaj al Maiei Sandu, pe care configurația politică din România nu îl permite, este că și-a făcut singură partidul (PAS -Partidul Acțiune și Solidaritate) și nu a depins de nimeni. Acum, deține majoritatea în Parlament, precum și președinția, după ce moldovenii au votat în favoarea platformei sale pro-europene și pro-occidentale, în defavoarea pro-rusului Igor Dodon.

Moldova este însă departe de a avea și „corpul” profesional, în instituțiile de stat, pe măsura celor câteva exemple de lideri cu expertiză și școli de prestigiu. „Ce s-a putut numi politic, de la nivel de președinție, guvern, grup parlamentar, s-a făcut”, explică Ioniță.

Politologul Andrei Țăranu constată și el, într-un dialog cu Panorama, că succesul politic al unor tehnocrați în Republica Moldova este îmbucurător, însă „principiile democratice acolo vin mai degrabă din exterior, decât din interior. Cum era și România înainte de 2007, ideea este să acordeze un acquis comunitar cu legislația internă”.

Profesorul de științe politice vede însă șansele Maiei Sandu și a PAS de a se menține la putere ca fiind pozitive, pe termen cel puțin mediu, spre deosebire de ce se întâmplă în Bulgaria, cu liderii „harvardiști” proaspăt veniți la putere.

În Bulgaria, lucrurile nu mai sunt așa de clare. „Cei care au câștigat după trei runde de alegeri anticipate, cu Boiko Borisov epuizat de scandaluri de corupție, au venit pe un puternic suport electoral, care acum s-a diminuat. Probabil că nu vor reuși la următoarele alegeri, nu vor rezista. Așa cum s-a întâmplat și la noi cu USR”, estimează Andrei Țăranu.

În plus, liderii bulgari școliți la Harvard „au și ei niște schelete prin dulap, cu China. Sunt vulnerabili pe partea asta”, arată Sorin Ioniță. Despre valsul bulgaro-chinez puteți citi detalii în acest raport.

„Securitarii” României. Opt membri ai Guvernului au luat lumină de la Armată, SRI și Poliție

Paleta liderilor politici de la vârful României e relativ monotonă și departe de suflul proaspăt, cu expertiză certificată, pe care îl vedem recent în Moldova și Bulgaria. Ce îi unește este mai degrabă lipsa studiilor de specialitate în domeniile pe care le gestionează, dar și un numitor comun: opt miniștri, în frunte cu generalul Ciucă, au făcut printre altele și scurte studii post-universitare la Colegiul Național de Apărare (Armată), Academia Națională de Informații (SRI) sau Academia de Poliție.

 

Nu a fost însă mereu așa. Tehnocrații cu studii serioase, puși să gestioneze domenii pe care le stăpâneau, și-au avut epoca lor, iar cea mai recentă în amintirea colectivă se agață inevitabil de guvernul Dacian Cioloș, din 2015-2016.

Cioloș și-a făcut studiile în Franța. În cabinetul său erau Dragoș Pîslaru și Cristian Ghinea, cu masterate la London School of Economics, experimentatul diplomat Mihnea Motoc, cu un masterat la Washington, în anii ’90, profesorul Mircea Dumitru, cu un doctorat în filozofie la Tulane, New Orleans, sau Vlad Alexandrescu, doctor în filosofie la Ecole des Hautes Etudes en Science Sociale, Paris. Mai erau și Vlad Voiculescu, școlit în economie la Viena, sau tânărul diplomat Dan Stoenescu, școlit în SUA și UK.

Dacă mergem mai în urmă cu memoria, putem găsi probabil primul ministru cu doctorat la Harvard, dintr-un guvern românesc, în cel mai improbabil loc – cabinetul Victor Ponta 3. E vorba de fosta ministră de Finanțe Ioana Petrescu, promovată de Ponta în 2014, care a reușit însă să rămână celebră mai ales grație unui editorial din Ziarul Financiar, intitulat „Cumpărați-mi usturoiul, vă rog!”, în care combătea aprig evaziunea fiscală comisă de băbuțele care vând usturoi la colțul străzii. Plantată la 34 de ani de către Victor Ponta într-un guvern presărat cu tot felul de personaje, Ioana Petrescu s-a ales cu porecla Miss Usturoi și a ieșit din politică la fel de subit cum a și intrat, revenind în SUA, la o carieră academică.

Acum, România are din nou un ministru care a studiat la Harvard, dar și la Stanford: Sebastian Burduja, căruia PNL i-a încredințat portofoliul Digitalizării. Traseul său către vârful politicii românești este umbrit însă inevitabil, în percepția publică, de „moștenirea” tatălui său, fostul bancher Marinel Burduja, activ în vremea comunismului și vicepreședinte al Bancorex, pe când banca a fost devalizată prin credite fără acoperire, luate de diverși afaceriști și de foști ofițeri de Securitate.

Harvard versus servicii secrete. De ce eșuează în România modelul tehnocrat?

De ce nu este promovat mai des la vârful politicii românești tipul de oameni cu expertiză dovedită academic sau măcar practic, cu cariere în spate, așa cum vedem că se întâmplă sporadic în Moldova și Bulgaria și s-a întâmplat, la fel de sporadic, și în România? Încercările de acest tip în politica românească au eșuat, în timp. Am identificat trei motive principale.

1. „Militarizarea” politicii la vârf, chiar dacă nu poate fi dovedită ca un fapt asumat de statul român, este evidentă. Iar uneori reiese chiar din cifre. În urmă cu 10 ani, aproximativ 40% din absolvenții Colegiului Național de Apărare ocupau funcții de decizie în instituții de stat, arăta Economica.net. În 2016, o anchetă PressOne dezvăluiapeste 100 de parlamentari urmaseră cursurile acestui colegiu al Armatei, ba chiar și șase miniștri din guvernul Cioloș (partea care nu ținea de USR-PLUS).

Cea mai grăitoare analiză a acestui fenomen al „securitarilor” care conduc România a făcut-o însă profesorul Marian Zulean, de la Universitatea București. Cifrele adunate de el au arătat că majoritatea absolvenților de la colegiile SRI, Armatei și Poliției nu sunt cadrele acestor structuri de forță, ci civilii – cei mai mulți activând în partidele politice, parlament, guvern și instituțiile sale.

securitari securisti
Numărul absolvenților Colegiului Național de Informații (SRI), Colegiului Național de Afaceri Interne (Poliție) și al Colegiului Național de Apărare (Armată), în perioada 1993-2017. Cei mai mulți absolvenți se regăsesc în: ministere și agenții guvernamentale (gri), partide politice și parlament (galben), mass media și societate civilă (albastru deschis). Sursa: profesor Marian Zulean, Defense&Security Analysis.

„Între argumentele legate de funcţionarea defectuoasă a mecanismelor de control democratic este şi cel legat de folosirea sistemului de educaţie militară (colegiile de apărare şi scolile doctorale) pentru a crea o rezistenţă la controlul democratic civil, prin selecţia controlată a ‘elitelor’ din politică, justiţie, sistemul de securitate sau mass-media. Modelul unei cariere de succes este acela al absolvirii unui colegiu, a Institutului Diplomatic Român sau a unui doctorat în ştiinţe militare, apoi plasarea absolventului ca nod într-o reţea de putere. (…) Dacă o reţea de putere sau un grup infracţional al politicienilor mai poate fi schimbat prin alegeri, un grup de putere şi interese ce cuprinde ofiţeri din serviciile de informaţii, poliţie, magistraţi, politicieni şi jurnalişti (exact absolvenţii unor asemenea academii şi cursuri) este puţin probabil că poate fi demontat”, scria profesorul Marian Zulean.

2. Rețeta toxică a promovării în politica românească este explicată cât se poate de fără perdea de Sorin Ioniță:

„În România, există o masă critică de șmecheri cu tot felul de elemente ‘fake’ în carieră. Ei recrutează mai departe și atunci problema în partidele mari este selectarea de cadre. Dacă masa cadrelor selectate este la acest nivel, nu doar mediocri intelectual, dar și cu un anume tip de carieră și aspirații, bazată pe șmechereli, e normal că de acolo se aleg și când ajung la putere, în executiv. Nu doar că resping alt tip de oameni, dar nici aceștia nu se duc spre ei. Nu vrei să stai în acel mediu în care ei sunt dominanta, nu excepția”.

În acest ecosistem profund viciat, poate că întrebarea ar trebui să se pună și invers, te face profesorul de psihologie Mircea Miclea să te gândești: „Câți dintre românii care au absolvit facultăți de prestigiu din străinătate sunt dispuși să intre în politică?”. De ce te-ai băga în politica românească, după ce trudești să obții o diplomă de la Harvard?

Răspunsul este evident pentru Sorin Ioniță. Oamenii care vin spre partidele românești nu sunt, de obicei, de factura unora specializați la școli prestigioase la nivel mondial. Iar, când apar astfel de excepții, „vin selectați tot pe rețele securistice, chiar dacă au diplome serioase”.

3. Tehnocrații pică testul democratic al alegerilor în România. „Harvardiștii” din Moldova și Bulgaria, spre deosebire de România, nu au fost parașutați din spuma mării, direct în fruntea țărilor lor. Au trecut niște bătălii politice în care cetățenii le-au încredințat puterea, la vot.

„Petkov și Vasilev în Bulgaria au ajuns acolo ca niște oameni politici, ei nu au venit ca niște tehnocrați. Nici Maia Sandu nu s-a propus inițial ca un tehnocrat, ci ca un politician anti-sistem, împotriva lui Voronin și apoi a lui Dodon. Aici e marele avantaj al acestor două exemple – ei vin din spațiul politic, nu sunt niște tehnocrați fără de partid”, explică pentru Panorama politologul Andrei Țăranu.

În România, cele două mari partide, PSD și PNL, dar și USR mai nou, își testează liderii electoral, pentru a se asigura că aduc voturi. Un tehnocrat care vorbește mai mult din legi, articole și cifre nu reușește să fie atractiv electoral, explică Andrei Țăranu. Mai mult, cum în România cel mai adesea structurile de partid sunt direcționate dinspre local către centru, un tehnocrat ar trebui „să umble prin sate, să facă acțiuni, iar fără o carismă extraordinară nu reușește”.

„Politica partinică este o politică de rețea. Oricât ai fi de extraordinar, rețeaua presupune un ‘do ut des’ (îți dau ca să-mi dai), adică trebuie să dai o parte din cunoașterea și charisma ta întregii rețele, care îți oferă suportul electoral. Foarte puțini tehnocrați sunt capabili să ofere și să explice clar ce știu ei rețelei respective”, arată politologul Andrei Țăranu cum funcționează lucrurile într-o rețea politică de partid, din care cel mai adesea adevărații tehnocrați sunt respinși sau nu se pot adapta.

Un personaj care s-a vândut ca tehnocrat și a ajuns vremelnic chiar în vârful rețelei politice a fost liberalul Florin Cîțu. El a eșuat însă lamentabil, chiar dacă „până la urmă a intrat în ‘mocirla’ de partid și a ajuns chiar în fruntea partidului, demonstrând din nefericire că nu este chiar așa de tehnocrat, ci că este mai degrabă politician”, spune Țăranu.

Cât de nedreaptă e meritocrația cu democrația

Să ai o diplomă de prestigiu nu e totul și nu garantează nimic. Pentru că o diplomă este rezultatul unei performanțe academice, nu a uneia de manager sau de lider politic. „Poți să ai diplome și să fii corupt sau securist sau să nu faci ce trebuie. Dar ai șanse mai mari să performezi, decât unul într-o poziție înaltă, care nu pricepe să citească niște cifre într-un tabel”, arată totuși Sorin Ioniță.

Mai mult, politologul Andrei Țăranu îți arată că există o întreagă literatură care spune că meritocrația, chiar și cea bazată pe diplome de studiu, nu are legătură cu democrația. Ba chiar se bate cap în cap cu cele mai de bază principii ale ei. Chiar dacă ești un expert blindat cu diplome de la Harvard, principiile democrației spun că, pentru a ajunge să conduci un stat și să iei decizii în numele cetățenilor, trebuie să le obții voturile la alegeri. Coincidența face că Maia Sandu în Moldova sau cei doi prieteni bulgari de la Harvard au făcut exact asta: au trecut testul electoratului, cu tot cu expertiza și diplomele lor.

Este la fel de adevărat însă că partidele au nevoie de tehnocrați și de expertiza lor. Doar că nu ar trebui să îi împingă în poziții politice și ar trebui să și asculte de expertiza acestor oameni specializați, ceea ce în România nu se întâmplă.

„Ar fi foarte bine dacă ar avea think-tank-uri unde să folosească tehnocrați care să ofere expertiză din afara partidului. Iar partidele să fie interesate și să cunoască acea expertiză. Dacă te uiți în Germania, sunt Konrad Adenauer, Friedrich-Ebert-Stiftung, Naumann. Toate partidele au niște think-tank-uri extraordinare. Nu mai vorbim de America, unde se calcă pe picioare. Majoritatea partidelor au astfel de institute, care sunt niște laboratoare tehnice pentru a transforma ideologia în politici publice. Or, la noi, neexistând ideologie, ce politici publice să faci?” explică Andrei Țăranu.

Cât de injust e să te bați cu Harvardul în piept. „Harvard nu are monopol pe genii”

O altă problemă ține de inechitatea socială a sistemului de educație de tip Harvard. Și este expusă chiar de studenții de la Harvard, în câteva editoriale excelente, publicate în The Harvard Crimson, ziarul de tradiție al universității americane. Emfaza care a fost pusă pe diplomele de la Harvard ale bulgarilor Petkov și Vasilev, care au câștigat puterea la Sofia, a fost prilej de glume în cotidianul studențesc: „Harvard a format cu succes un guvern în Bulgaria”.

Editorialul atinge însă o problemă mult mai serioasă: lumea uită că acești oameni au ajuns la putere nu pentru că au o diplomă la Harvard, ci pentru că au avut și alte reușite în carieră.

„Folosirea unui brand de universitate pe post de criteriu de calificare autosuficient este ciudată și potențial dăunătoare, pe două axe: în primul rând, perpetuează ideea falsă că o diplomă de la Harvard îl face instant pe un individ mai apt să gestioneze ceva, decât oricine altcineva (…). În al doilea rând, șterge realizările mult mai importante ale subiecților, pe care le-au făcut după verdictul favorabil primit, adesea în tinerețe, de la biroul de diplome”, se arată în editorialul studenților de la Harvard.

Într-un alt editorial din The Harvard Crimson, este oferită o argumentație și mai bună pentru nedreptatea perpetuată de defilarea cu diplomele în piept: „Națiunea noastră este adesea calificată ca fiind o meritocrație. Accesul la bogăție și putere, ni se spune, este o problemă de hotărâre și persistență. Afilierea la Harvard, se presupune, este dovada unor abilități extraordinare. Poate că fostul președinte Barack Obama (încă un absolvent de Harvard) a rezumat cel mai bine acest sentiment, când a spus că ‘aici, în America, poți reuși dacă încerci’. Dar realitatea e departe de aceste mituri prețioase. Legătura cu universitatea noastră – sau cu orice instituție ca a noastră – semnalează un nivel înalt de expertiză, măcar datorită centrelor noastre de cercetare, de talie mondială. Dar rareori asigură o paletă de abilități atât de excepționale și de neegalat de către restul populației, care să justifice grotesca noastră suprareprezentare la vârful sferei politice”.

Aceiași studenți de la Harvard sunt însă perfect conștienți că sunt parte a unui sistem privilegiat și inechitabil. Și nu se feresc să o recunoască.

Harvard nu are monopol pe genii. În fiecare an, Harvard respinge zeci de mii de tineri aplicanți extraordinar de deștepți și supracalificați. Cei mai mulți dintre ei sunt oameni extrem de pasionați, puțin ghinioniști, ale căror cariere sunt subminate încă dinainte să înceapă. Dincolo de factorul de noroc, mai e și faptul că admiterea la Harvard favorizează grupuri demografice specifice – mai ales pe cei albi, bogați și bine conectați. (…) Deci, dacă vii dintr-un mediu bogat, bine conectat, asta îți ușurează accesul la Harvard, ceea ce apoi îți facilitează posibilitatea de a avea acces la bani și putere. (…) Faptul că profităm de acest sistem nu îl face unul corect”, scrie boardul editorial al cotidianului universitar de la Harvard.

Timpul va dovedi dacă episodul istoric de care se bucură acum Moldova și Bulgaria, unde la putere au ajuns lideri cu studii solide, va fi unul mai de durată sau va sfârși ca experimentele politico-tehnocrate românești. Între timp, în România, zodia serviciilor secrete și a instituțiilor militare de unde liderii politici își iau ștampila dăinuie de prea mulți ani.


Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.


  • Andrei Luca Popescu

    S-a apucat de jurnalism crezând că prin scris poate schimba lucruri și oameni. În loc să se formeze la locul de muncă, a studiat jurnalismul la Universitatea București. După 16 ani de realizat reportaje, investigații, analize, opinii, la publicații precum Cotidianul, România Liberă, Gândul sau Europa Liberă, dar și la emisiunea de investigații a televiziunii Digi 24, nu mai e așa de convins, dar insistă. Are un masterat în relații internaționale privind soluționarea conflictelor, dar a absolvit și cursurile unui masterat de scenariu de film.


Panorama războiului

Abonează-te la newsletter ca să primești singurele analize și reportaje care contează. Punem în context local războiul Rusia - Ucraina și te ajutăm să-l înțelegi.

    Nu mulțumesc