Cum schimbă băncile centrale regulile în timpul jocului cu inflația
Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici
Evitarea unei recesiuni în marile economii, anul acesta, va livra pe tavă bancherilor centrali o conjunctură economică nesperată:
- inflație care s-a apropiat în sfârșit de țintă, după mai bine de trei ani de galop
- ocupare aproape integrală a forței de muncă
- creștere economică nominală peste potențial
- piețe financiare la maxime istorice
Asta deși dobânzile sunt la niveluri record, comparativ cu ultimele decenii.
Statele Unite ale Americii continuă să fie principalul actor care trage după sine activitatea economică mondială. Grație unui deficit bugetar istoric (panaceu universal pentru probleme socio-economice și politice), în afara unui război sau a unei recesiuni, America crește cu o rată nominală de peste 5%. Iar recent, afișa o rată anualizată de creștere a consumului personal de 9,6%. În plus, înregistrează cea mai lungă perioadă cu șomaj sub 4%, din ultimii 50 de ani (28 de luni consecutive).
Pur și simplu, americanii muncesc, câștigă și cheltuiesc mai mult decât toată lumea, care mai degrabă economisește.
Aliniate în spatele SUA sunt principalele economii industrializate și China. Mai toate au rămas în urma Americii, în materie de creștere economică (PIB), lucru evident din nivelul dobânzilor și din tendința anticipată a acestora.
În timp ce decidenții monetari din SUA ar tăia de „n-șpe” ori dobânzile, dar nu pot, din cauza presiunilor inflaționiste încă puternice, în China avem cele mai scăzute dobânzi din istoria recentă. În același timp, Banca Centrală Europeană (BCE) are mare nevoie de reduceri de dobânzi în SUA, care ar permite propriile scăderi. Altfel, ar pune în pericol valoarea monedei euro, în raport cu dolarul american.
În fața rezilienței economiei americane și a anunțatelor intenții de scăderi de dobânzi, industriile din marile economii au repornit în ultimele luni motoarele producției. Ceea ce sprijină și activitățile adiacente, și piețele de capital. Orice reaccelerare a economiilor mari, care până acum au performat mai slab (China, Germania) este probabil să genereze o reflație economică globală susținută, inclusiv pe prețurile mărfurilor industriale.
Cu condiția să nu apară șocuri neașteptate.
- Piețele și băncile centrale au nevoie ca banca centrală din America (Fed) să reducă dobânzile. Decidenții monetari din Statele Unite sunt nerăbdători să livreze, deși presiunile inflaționiste, la fel ca economia globală, reaccelerează pe anumite segmente.
- Inflația catalogată inițial de bancherii centrali drept tranzitorie se dovedește încăpățânată, iar pentru înfrângerea ei pare să fie nevoie de o recesiune. Fereastra de oportunitate pentru scăderi de dobânzi, în contextul unei „aterizări line”, riscă să se închidă.
- Fed a mimat strategic, până acum, pivotarea spre relaxarea politicii monetare, astfel încât să elimine de pe distribuția de probabilități riscul unui eveniment volatil în piețe, în acest an dominat de alegerile prezidențiale.
- Cei care economisesc vor continua să fie afectați de politicile băncilor centrale care favorizează creșterea economică, în detrimentul combaterii presiunilor inflaționiste.
- Peste tot în lume avem reîntoarcerea la modă a politicilor industriale și a dirijismului economic. Acesta din urmă, asociat cu explozia investițiilor de capital și alocarea deficitară a capitalului va semăna un nou curent stagflaționist.
În spatele aparentei reaccelerări a economiei globale, stă riscul accentuării tendinței pe termen lung a inflației, împământenită de mai bine de trei ani la niveluri de peste 2% în mai toată lumea.
Atât noi, consumatorii din toată lumea industrializată, cât și băncile centrale, pare că suntem deja prinși într-o lume cu inflație mai degrabă de 3-4%. Asta pentru că ne aflăm într-un mediu cu creștere economică nominală și cerere de bunuri și servicii mai mari. Plus căi învățate pentru companiile care doresc marje de profit mai bune sau pur și simplu păstrarea acestora, fără eforturi.
O lume cu inflație de 3% și peste presupune dobânzi mai mari. Nu vorbim de inflație ca în Zimbabwe (600%), dar ținerea sub control a presiunilor inflaționiste va necesita un grad de restrictivitate mai mare din partea politicii monetare.
Devine tot mai evident că ținta clasică de inflație a băncilor centrale (un nivel anual de 2%, până acum văzut ca un plafon de nedepășit) va ajunge limita de jos a țintei.
Nicio inflație perpetuă de 2% nu înseamnă stabilitatea prețurilor – din contră, asigură dublarea lor în 35 de ani. Dar deflația este un „bau bau” și mai rău pentru economie și capitalism.
Dependența de bani ieftini creează comportamente nocive în piețe
Toți cei care activează în piețele financiare anticipează deja tăieri de dobânzi din partea Rezervei Federale din Statele Unite (Fed). La începutul anului, se vorbea de șapte scăderi de câte 0,25%, în februarie-martie de trei, iar în aprilie piețele luau în considerare o creștere. Acum, s-a revenit la una, două scăderi, după temperarea inflației în luna mai.
Pivotarea șefului Fed către relaxarea politicii monetare, în decembrie 2023, care a atras „în capcană” atât de mulți investitori și bancheri centrali, a fost o tactică menită să elimine un risc major pentru piețele americane, în anul electoral 2024.
Astfel, Fed a generat un risc pozitiv pentru piețe: le-a promis sprijin și stimuli, eliminând de pe distribuția de probabilități riscul unui declin major și volatil. Sau al unei crize severe, precum cea bancară, din martie 2023.
Inclusiv Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale a României (BNR) de aproape 35 de ani, s-a grăbit în februarie să se alinieze semnalelor de politică monetară transmise de banca centrală americană. Între timp, Fed a fost prinsă pe picior greșit de reaccelerarea inflației din prima parte a anului; apoi, a fost nevoită să-și retragă intențiile de scădere a dobânzilor.
Dincolo de lumea speculațiilor financiare și a politicii monetare, impactul inflației asupra gospodăriilor din întreaga lume este serios. La o inflație perpetuă anuală de 4%, puterea de cumpărare a unei monede se înjumătățește în doar 17 ani.
Sursa: INS
Din ce în ce mai multe gospodării văd inflația drept cea mai mare problemă financiară cu care se confruntă, după trei ani de inflație galopantă care a dus la creșterea masivă a costurilor unui trai decent, conform unui sondaj Gallup Polls, axat pe SUA. Din acest motiv, în teorie, băncile centrale nu își permit să transmită semnale mixte.
În anii ’70, inflația galopantă, cuplată cu șocuri energetice, deficite bugetare mari și lipsa determinării din partea băncilor centrale de a combate inflația au produs un deceniu de stagflație, presărat de câteva recesiuni, în unele țări. Acest scenariu ar trebui să provoace insomnii investitorilor sau bancherilor centrali din toată lumea.
Nici măcar Fed nu știe dacă va scădea dobânzile anul acesta.
Inflația refuză să dispară fără recesiune
Pandemiile sunt puternic destabilizatoare social, dar și economic, cu șocuri inițial dezinflaționiste, apoi inflaționiste recurente. Între 1919 și 1923, după pandemie și un război care a remodelat continentul, marile economii au suferit în urma unei inflații severe, culminând cu Marea Depresiune din 1929 și ascensiunea fascismului.
Fostul guvernator al Băncii Angliei, Mervyn King, figură legendară în lumea finanțelor, spune că băncile centrale s-au bazat prea mult, în anii post-Covid, pe modele de prognoză care ignoră complet masa monetară din economie. Într-o declarație recentă pentru Financial Times, arată că, din punct de vedere istoric, o creștere excesivă a masei monetare în raport cu oferta de bunuri din economie a dus mereu la inflație.
În Statele Unite, dobânzile stabilite de Fed sunt la cel mai ridicat nivel din ultimii 20 de ani (peste 5%). Dar asta nu pare să descurajeze economia americană, care crește cu ritmuri nominale (neajustate cu inflația) trimestriale de peste 5%. Motivele le puteți citi aici și aici.
În plus, membrii comitetului decizional Fed au tot declarat în ultimele săptămâni că poate condițiile financiare din piețe și economia reală nu sunt atât de restrictive pe cât se credea. În mod evident, arată din ce în ce mai mulți comentatori, nu suficient pentru a aduce inflația, care e structurală, la ținta de 2%.
Desigur, pentru oamenii de rând, care sunt neimplicați politic în decizii cu atâtea ramificații ca cele pe care Fed-ul trebuie să le ia, este îndeajuns să privească la dinamica bursei americane din ultima jumătate de an, pentru a înțelege asta. Sau la faptul că acțiunile Gamestop (GME) pot crește cu 600%, în doar trei zile, datorită unui singur mesaj postat pe rețelele sociale.
Politica monetară nu este îndeajuns de restrictivă, cel puțin în raport cu valul de speculații din piețe, care sprijină, printre alte tipuri de cheltuieli, inclusiv vânzările unor companii ca Louis Vuitton (LMVH) sau Ferrari. Veniturile celor două cresc vertiginos, în mod special din 2020 încoace, de când speculațiile financiare au explodat.
O altă dovadă că dobânzile mari ale Fed au mai puțin efect negativ asupra dinamicii economice este faptul că prețurile finale de vânzare ale imobilelor din Statele Unite au crescut deja în acest an cu 5,1% față de perioada similară din 2023. Prețurile cerute de vânzători sunt pe plus cu 7,7%. Asta în ciuda dobânzilor aflate la maximele ultimelor două decenii.
În plus, americanii au învățat jocul Fed și încearcă să evite orice presiune din dobânzi pe prețurile de vânzare. Asta în condițiile în care o proporție majoritară din gospodăriile americane cu credite ipotecare au făcut refinanțări la dobânzile fixe, în 2020-2021, când acestea erau apropiate de zero.
În esență, nu au motive să vândă la prețuri mai mici. Toată piața și toți americanii care nu doresc să locuiască în chirie sunt obligați să plătească prețuri din ce în ce mai mari pentru locuințe. Costul ridicat al chiriei sau al deținerii unei case este a doua cea mai prevalentă problemă financiară în rândul gospodăriilor din SUA, conform sondajului Gallup.
Pentru a beneficia de pe urma creșterii prețurilor la case din ultimii ani, un consorțiu de bănci americane a propus recent o serie de măsuri. Acestea ar putea injecta cel puțin două trilioane de dolari în buzunarele gospodăriilor americane, doar în acest an, fără costuri pentru guvernul american. Combustibil nou pentru inflație.
Represiunea financiară a murit. Trăiască represiunea financiară
Chiar dacă auziți că represiunea financiară a murit – adică băncile centrale nu mai reprimă direct nivelul dobânzilor pentru stimularea economiilor –, realitatea este că încă suntem acolo.
S-a schimbat doar stilul de implementare. Tot despre „furt” încet de bani vorbim, din buzunarele celor care economisesc, în special al persoanelor în vârstă – inflația înseamnă inclusiv mutarea banilor dintr-un buzunar în altul, printre care și al statului.
La categoria celor „furați” prin inflație s-a adăugat doar majoritatea consumatorilor din lume, cărora poate le este dificil să scape de efectele ei, din moment ce majoritatea nu au capacitate de economisire sau investire foarte mare.
De ce „încet”? Pentru ca „durerea” resimțită de gospodării să nu fie prea evidentă.
De mai multe luni însă, se aud voci de economiști și bancheri centrali respectați la nivel academic și instituțional, care spun că inflația ar trebui lăsată în Vest la un nivel mai mare de ținta de 2%. Pentru a nu perturba ritmul nominal de creștere al economiei și pentru a rezolva problema stocurilor mari de datorie publică.
Cu toate astea, bancheri centrali importanți din sistemul financiar global vorbesc dur când vine vorba de combaterea inflației. Spun că erodarea puterii de cumpărare este inacceptabilă. Dar sunt dispuși să prioritizeze creșterea economică nominală mai mare, în detrimentul combaterii inflației, în contextul în care multe din economiile dezvoltate din Vest au stagnat deceniul trecut.
Represiunea financiară clasică se face, astăzi, într-un mod ceva mai subtil.
Pe 1 mai, Fed a anunțat menținerea dobânzilor, în contextul presiunilor inflaționiste ridicate, precum și atenuarea programului de diminuare a lichidității din economia financiară (QT). Adică nu va mai reduce în aceeași măsură din banii excesivi care fac valuri în piețele financiare. Asta în condițiile în care administrația Biden are nevoie să finanțeze o gaură la buget de câteva trilioane de dolari, plus o alta și mai mare, pentru plata datoriei ce ajunge la scadență.
Președintele Fed, Jerome Powell, împreună cu colegii săi sunt nerăbdători să reducă dobânzile, dintr-o perspectivă de calcul pragmatic. Dar, din cauza inflației necooperante, încă nu pot.
În răspuns la declarațiile și anunțurile făcute pe 1 mai, piețele de obligațiuni și de acțiuni au înregistrat noi creșteri. Grație corelării cu economia reală, generează un efect de avuție și implicit creștere economică prin impulsuri asupra cererii.
Voit sau nu, banca centrală din America stimulează astfel inflația. Relaxarea repetată a condițiilor financiare garantează că aceasta nu va coborî îndeajuns pentru a avea cu adevărat scăderi de dobândă.
Într-un meci electoral Biden vs Trump, Fed e obligată să tolereze inflația mai mare
Este greu de crezut că Fed nu știe ce face. Membrii săi au acces la toate datele financiare posibile, inclusiv indici speciali care analizează evoluția mai multor categorii de condiții financiare. Acestea arată clar că ele au fost și încă sunt relaxate.
Având în vedere anul electoral și faptul că doar o recesiune ar putea împinge rata anuală a inflației sub ținta de 2%, Fed nu poate decât să accepte, cel puțin în acest an, o inflație mai mare. Și prin alte modalități, să stimuleze piețele care, prin efectul de avuție, vor stimula economia.
Își dorește Fed să câștige Biden? Nu neapărat. Dar e posibil să considere administrația Trump un pericol la adresa independenței băncii centrale, de care depinde stabilitatea financiară și continuitatea ciclului capitalist actual.
Va fi mai clar dacă Fed are sau nu voința politică să împingă inflația spre țintă sau va accepta lumea inflației de 3% în care ne regăsim acum, după anul electoral.
În cele 24 de luni de dinainte de ciclul actual de creștere a dobânzilor, inflația din SUA a urcat cu 11,4%. În cele 24 de luni de la debutul creșterii dobânzilor, inflația din SUA a crescut cu 8,6%.
Cum arată o lume cu inflație de 3%
Într-o astfel de lume, bias-ul pentru politica monetară se schimbă. Mai ales când multe economii dezvoltate manifestă ritmuri de creștere economică nesperate acum zece ani. Vorbim în principal despre Statele Unite, dar și despre țări ca Italia sau Japonia, unde deflația a fost marele risc.
În teorie, asta înseamnă imposibilitatea implementării de programe de relaxare cantitativă sau politici monetare ca ZIRP și NIRP (dobânzi zero sau negative). Mai ales când există în continuare efecte ale unor șocuri de ofertă, asociate conflictelor și războaielor tot mai numeroase sau deglobalizării. În plus, sunt probabile noi șocuri, necuantificabile încă, de pe urma efectelor schimbărilor climatice și a tranziției verzi.
Toate vor contribui la volatilitatea dinamicii inflației, care la rândul ei va provoca volatilitate asupra coordonatelor și politicilor macroeconomice.
În Vest, reîntoarcerea protecționismului, politicilor industriale și a dirijismului economic duce la o majorare a ofertei de bunuri și servicii. Asta înseamnă că neoliberalismul post-’80 (Reaganism/Thatcherism) este în retragere. Iar, după cum arată tendința ultimilor doi, trei ani, nu se va reveni la austeritate. Nici măcar în Europa.
Dirijismul economic, asociat cu explozia investițiilor de capital va semăna cel mai probabil un nou curent stagflaționist. Asta tinde să se întâmple după perioade lungi în care guvernele intervin să aloce capitalul din economie și o fac deficitar.
În prezent, suntem în ciclul de investiții mari de capital și creștere nominală ridicată a PIB. Istoria arată, însă, că schimbările structurale apar la ani distanță. După ce inflația ridicată va fi dublată de șomaj și alocarea deficitară a capitalului se va manifesta negativ în bunăstarea societăților.
Modificarea explicită a țintei de inflație ar fi un șoc pentru piețe
Este dificil de spus cu cât va crește inflația, în medie, în acest deceniu. O estimare conservatoare pentru țările din Vest, relevante pentru România grație legăturilor comerciale și investiționale, ar fi un punct procentual în plus la rata anuală a inflației, în raport cu ținta clasică de 2%.
Trăim deja într-o lume în care riscul nu este ca inflația să scadă sub țintă – deși e posibil, în cazul unor șocuri economice –, ci să pornească periodic la galop.
Pentru astfel de regimuri inflaționiste, există coridoare de țintit inflația, populare în special în economiile emergente. BNR implementează un astfel de interval, cu o țintă centrală de 2,5% și o marjă de manevră de ±1 punct procentual. Dar, și alte bănci centrale din țări unde inflația este mai greu de ținut sub control. Unul dintre motive este volatilitatea inflației, care s-a accentuat în ultimii ani din cauza șocurilor pe partea ofertei și a politicilor fiscale ultra-stimulative.
Schimbarea explicită a țintei de inflație în economiile dezvoltate ar genera însă un cutremur în piețe. Criza actuală din Argentina a pornit dintr-o astfel de măsură.
Decidenții monetari din întreaga lume încearcă să facă ceva rar întâmplat în istoria economică recentă: să învingă inflația fără o recesiune severă. Iar pentru asta sunt dispuși să tolereze inflația mai mare.
Există o fereastră de succes, extrem de îngustă, prin care economiile pot ateriza lin. Dar, pe măsură ce condițiile financiare sunt relaxate deliberat și inflația accelerează în mod repetat, riscul este ca fereastra să se închidă definitiv.
Articol editat de Ioana Moldoveanu
Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.
