INTERACTIV | Cum s-a schimbat viața în România după 1990

Analiză în premieră, care ne arată unde am ajuns după trei decenii de democrație

ROMÂNIA GENERAȚIEI '89

M-am născut în 1989. Am făcut primii pași la Revoluție, când mama m-a luat cu ea, să vadă ce era cu agitația de după colț, la Primărie. La majoratul meu, România a aderat la UE. Am votat pentru prima dată la Europarlamentare. Am intrat pe piața muncii taman când a ajuns și la noi criza economică din 2008. Momentele definitorii din viața mea au coincis, așadar, cu cele ale țării. Sunt doar cu câteva luni mai bătrână decât această Românie, am crescut în paralel cu ea. 

Nu pot să-mi închipui țara pe care oameni din familia mea, oameni pe care i-am intervievat de-a lungul anilor o regretă. Încerc, dar nu pot să-i cred pe cei care spun că viața era mai bună, România mai prosperă și disciplinată. 

Mi-am propus, în schimb, să analizez, pas cu pas, singura Românie pe care o știu. Ce rămâne dacă dăm la o parte nostalgiile unui trecut ale cărui nuanțe s-au estompat, un trecut în care eram mai tineri și mai sănătoși? Cum s-a schimbat viața în România în primii 30 de ani de democrație? 

Fără pretenția de a oferi imaginea completă a României post-decembriste, schițez, în continuare, un portret al vieții din 1990 și până în 2020. Cern statisticile, analizez câțiva dintre cei mai relevanți indicatori; mă uit la ce au de zis unele dintre cele mai importante voci din sociologie, economie și istorie despre tranziția și post-tranziția noastră; compar, când e cazul, și cu alte țări care s-au eliberat de comunism odată cu noi, pentru a vedea ce au făcut ele mai bine decât noi. 

Ce iese, după cum veți vedea, e un portret care, cu toate umbrele și greșelile de execuție, spune povestea unui succes. Succesul care s-a putut. 

Nota redacției: Acest articol face parte din seria „30 de ani spre Vest”, în care Panorama analizează elemente definitorii pentru România ultimelor trei decenii: de la procesul de tranziție, la aderarea la Uniunea Europeană și până la dosarul diasporei.

Cum s-a schimbat viața în România după 1990

Context:

Nu există un consens cu privire la o listă exhaustivă de indicatori care descriu calitatea vieții. Nici aceasta nu este o astfel de listă. Am ales, dintr-un cumul de lucrări și discuții cu experți din sfera economiei, istoriei și sociologiei, 11 indicatori relevanți pentru primii 30 de ani de democrație și economie de piață. Niciun corp de date statistice nu are, însă, valoare pe cont propriu, ci trebuie contextualizat și interpretat. Vom face asta în partea a doua a acestui articol, după povestea interactivă. 

Nu toți indicatorii pot fi urmăriți pe toată perioada analizată. Unele raportări ale INS, Eurostat sau ale Băncii Mondiale încep mai târziu, în anii ‘90 sau ‘2000. Exercițiul comparativ rămâne, însă, valabil.

SĂNĂTATE

Sursa: Banca Mondială și Eurostat

Context:

Rata mortalității infantile e considerat un indice extrem de important, pentru că „oglindește atât starea socio-economică a unei populații, cât și dezvoltarea generală a sectorului sanitar, fiind, în ultimă instanță, un indice al bunăstării, civilizației și nivelului cultural al unui popor” (Centrul Național de Statistică și Informatică în Sănătate Publică)

Cheltuieli pentru sănătate

Sursa: Macrotrends

EDUCAȚIE

Copii care nu merg la școală

Context:

Este vorba despre numărul de copii cu vârstă de școală care nu sunt înscriși în învățământul primar sau gimnazial.

Studenți din tinerii cu vârstă de facultate (%)

Context:

E vorba despre rata brută a înscrierilor în învățământul superior, adică procentul celor înscriși la facultate din totalul tinerilor cu vârstă de facultate din România. La acest capitol, țara noastră a avut cel mai mare boom din Europa, pe fondul fabricilor de diplome de la universitățile private. Din 2009, însă, rata înscrierilor a început să scadă.

ECONOMIE

PIB real

Sursa: Gapminder

Context:

Datele se referă la PIB/capita 2011 USD PPC, adică ajustat la puterea de cumpărare, la prețuri constante din 2011.

În 2020, România a intrat oficial „în rândul bogaților” și a fost inclusă de Banca Mondială în categoria High Income Economies (pe baza datelor din 2019, sursa AICI). E vorba de grupul țărilor cu peste 12.536$ VNB/cap (metoda Atlas, VNB=venit național brut, adică veniturile realizate de persoanele sau de firmele naționale). În 2020, România a avut un VNB/capita de $12.570, față de $1.250, în 1992 – vezi evoluția AICI. În valori absolute, PIB-ul a crescut de mai bine de 6 ori în primii 30 de ani de democrație – sursa AICI. 

România a început tranziția cu o contracție a PIB-ului de 13%. De la -13%, din 2011 încoace, PIB-ul României a crescut de la an la an între 2% și 4%, cu vârf de 7% în 2017 –  evoluția, AICI.

Venitul mediu disponibil anual (euro)

Sursa: Eurostat

Context:

Din 2007 și până în 2017, venitul mediu disponibil anual al unui român a crescut cu 60%. La nivel european, creșterea, în aceeași perioadă de 10 ani, a fost de aproximativ 20%. Acest lucru nu înseamnă că România nu era în continuare la coada clasamentului european privind veniturile. 

Apropierea față de nivelul de trai din Vest (%)

Sursa: Eurostat

Context:

Vorbim despre nivelul de trai mediu din România vs UE, bazându-ne pe indicatorul de consum individual efectiv.

Valorile sunt procente din media UE din fiecare an.

Sărăcie extremă (sub 1.9$/zi)

Sursa: Gapminder

Context:

Animația arată evoluția procentului de oameni din România, Ungaria, Polonia și Bulgaria care trăiesc cu mai puțin de 1,9 dolari pe zi. 

Rata sărăciei relative din România rămâne cea mai mare din Uniunea Europeană. Cea mai recentă comparație la nivel european, AICI. Datele INS, Eurostat și ale Băncii Mondiale încep de la mijlocul anilor 2000 și arată evoluții modeste. Rata sărăciei din România era 24,6% în 2007, 21,6 în 2010, 25,4 în 2015 (vârf negativ) și 23,8 în 2019 (Sursa: INS).

SOCIETATE

Corupția percepută

Sursa: Transparency International

Context:

Transparency International stabilește un punctaj anual al corupției, în care 0 înseamnă „foarte corupt”, iar 100 – „foarte curat”. Ca termen de comparație, media europeană din ultimii 10 ani a fost de 64. Până în 2012, Indicele de Percepție a Corupției se măsura pe o scală de la 1 la 10. Am adaptat graficul scalei din intervalul 1997-2011, pentru a fi compatibil cu scala actuală a IPC.

Nivelul de satisfacție cu viața

Sursa: Eurobarometru

Context:

Nivelul de satisfacție cu viața este unul dintre indicatorii cel mai greu de cuantificat și de standardizat. Pentru a simplifica discuția, ne-am rezumat aici la raportările din Eurobarometru, care, în cazul României, au date începând din 2007. De atunci și până în prezent, media europenilor satisfăcuți de calitatea vieții lor a rămas în jurul valorii de 80% (foarte satisfăcuți și destul de satisfăcuți).

CONCLUZII

Sursa: La Blouse Roumaine

România contrastelor sau cele două părți ale paharului

Jumătatea plină. Ce a mers:

Povestea din spatele datelor brute e că am câștigat, în ultimii 30 de ani, 5 ani de viață. Pandemia ne-a luat, însă, din acest progres. Raportat strict la anul 2019 (deci nu 1990), speranța de viață din România a scăzut cu 1,4 ani în 2020, potrivit estimărilor Eurostat.

Revenind la bilanțul ultimelor trei decenii, în țara noastră mor de 4 ori mai puțini bebeluși decât în 1990. 

Nu doar că acești copii au mult mai multe șanse să trăiască, dar e mai probabil ca ei să ajungă să aibă o viață mai bună decât părinții lor. Asta pentru că de 2,5 ori mai mulți copii cu vârstă de mers la școală sunt înscriși acum la școală. 

La capitolul dezvoltare, PIB-ul pe cap de locuitor, raportat la puterea de cumpărare, e mai mult decât dublu. În valori absolute, produsul intern brut al României a crescut de mai bine de 6 ori în primii 30 de ani de democrație (sursa, AICI)

Foarte important, în 2020, PIB-ul României pe cap de locuitor – raportat, de asemenea, la paritatea puterii de cumpărare – a ajuns la 72% din media UE. Mai mult decât al Greciei, de exemplu, potrivit celor mai recente date publicate de Eurostat.

Produsul intern brut are, însă, limitările lui când încercăm să-l legăm de bunăstarea dintr-o țară. 

Dacă ne uităm la consumul efectiv, care e un bun indicator al bunăstării, România a recuperat în ultimii ani o mare parte din decalajul față de Europa occidentală. 

Tot 2019 e anul în care am ajuns la 79% din nivelul de trai mediu al UE, o creștere de aproape 10% în doar doi ani. Nu e deloc puțin lucru. Nivelul pare să se fi menținut și în 2020. Suntem la aproape 20 de procente distanță de Bulgaria la consumul individual efectiv, la egalitate cu Polonia și considerabil peste Ungaria (67% din media UE a consumului, în 2019).

În plus, dacă luăm doar a doua jumătate din acești 30 de ani, venitul mediu disponibil anual  a crescut de 2,5 ori (1.940 euro în 2007 vs 4.846 euro în 2020). Despre ce bani vorbim aici: venitul mediu disponibil e ce ne rămâne după taxe și impozite, adică banii pentru consum sau economisit.

Cât despre marea noastră obsesie postcomunistă, corupția, lucrurile stau și aici mult mai bine decât atunci când am pornit pe drumul democrației. 

În fine, kilometrii de autostradă sunt insuficienți, dar am pornit de la 113 kilometri, în 1990, și am ajuns la puțin peste 900, la sfârșitul lui 2020.

Jumătatea goală. Ce n-a mers:

Cu toate succesele din ultimii 30 de ani, există și multe neajunsuri, multe nuanțe pe care portretul de mai sus nu le poate descrie. În aceste trei decenii, România a rămas o țară a contrastelor și paradoxurilor.

În primul rând, suntem cu 4 milioane mai puțin în țară (1990: 23,2 milioane vs. 19,3 milioane în 2020). Din România de azi, lipsesc bucăți împrăștiate în toată lumea, care formează puzzle-ul diasporei (Panorama a încercat să refacă acest puzzle AICI). Această „Românie de afară” a avut o importanță uriașă, mai ales după 2000: din punct de vedere economic, social, dar, tot mai mult în ultimii ani, și politic.

Da, nivelul de trai a crescut foarte mult. Da, am recuperat foarte mult din decalajele cu care am pornit la drum, în 1990. Cu toate acestea, rămânem printre săracii Europei. 

Venitul mediu disponibil, a cărui creștere o pomeneam mai sus, e, într-adevăr, mai mult decât dublu (față de anul aderării), dar tot e cel mai mic din Uniune.

Inegalitatea a crescut și ea, dar, în mare măsură, era normal să fie așa, pentru că toate statele din regiune au ieșit din comunism cu un grad mic de inegalitate economică. 

Cu toate că, pe hârtie, cheltuielile statului în zona Sănătății au crescut, alocăm în continuare cel mai puțin din UE (ca procent din PIB) pentru acest sector. Pandemia ne-a arătat că mai e cale lungă până vindecăm Sănătatea din România.

Deși numărul studenților a crescut foarte mult, rata abandonului școlar a rămas, cu variații ocazionale, la fel de mare, prea mare, în toată această perioadă: 1,8% în anul școlar 1990-1991, față de 1,6%, în 2017-2018. E o problemă gravă, pentru că abandonul școlar e legat direct de nivelul șomajului, de sărăcie și de excluziune socială.

După 30 de ani de modernizare și vreo 15 de creștere economică susținută, rămânem țara cu cele mai multe WC-uri în curte. Cifrele sunt uluitoare. Comparația cu restul Europei, și mai și: aproape un sfert din gospodăriile din România (22,4%) sunt case fără toaletă/duș/baie. E de 14 ori peste media europeană, care e 1,6%. Ca să înțelegeți cât de departe sau, mai degrabă, în urmă suntem, următoarea clasată e Lituania, cu doar 8,7%. 

Țara aceasta cu WC-uri în curte are însă una dintre cele mai mari viteze de Internet și printre cele mai mici prețuri. Cu toate că tocmai a ajuns în top 3 cele mai bune țări din lume pentru nomazii digitali, România este codașă în clasamentul european privind economia digitală.

AMINTIRI DIN TRANZIȚIE

Îmi amintesc foarte bine cum a început această Românie, toate elementele de viață pe care le știam înainte să descopăr statisticile pe care le-am adunat azi, aici. 

N-o să uit griul sărăciei anilor ‘90. Nu era doar în familia mea, griul acesta acoperea aproape totul în jurul meu. 

Țin minte și foamea disperată de bani. Și cum se fura din fabricile proaspăt privatizate, din cele în curs de privatizare sau din cele de stat. „Să furăm de la hoți, înainte să fure ei de la noi”. Uitându-mă în urmă, acesta mi se pare că a fost unul dintre motto-urile anilor ‘90. 

Îmi amintesc viața de la un salariu la altul, rigoarea cu care se ținea evidența datoriilor. Ziua de salariu însemna plata datoriilor, pe urmă se trăia iar pe datorie până la următorul salariu.

Îmi amintesc ajutoarele. Primeam des așa ceva. Sau poate nu se întâmpla des, dar mi le amintesc mai bine decât îmi aduc acum aminte toate dățile în care nu aveam. La școală, de Crăciun, aduceau „de afară” cadouri cu tractorul, parcat la intrarea dinspre cancelarie. Era prima dată când primeam daruri împachetate frumos, în hârtie de cadouri, ca-n filme. Veneau cu etichete de grupe de vârstă și așa știam cum să ne împărțim cutiile. 

Poate că era o particularitate pentru noi, cei din vestul țării, dar noi mai primeam ajutoare și de la nemți – șvabi emigrați în Germania, care veneau o dată-de două ori pe an, încărcați cu sacoșe de Lidl și de Spar, cu saci cu haine „de mall”. Din nou: până la ceea ce azi sunt statistici, eu așa am știut să măsor recuperarea decalajului față de Vest. Știam toate brandurile, siglele de magazine și, pe măsură ce apăreau și în România, în anii 2000, bifam o căsuță imaginară.

A fost greu, chiar și un copil înțelegea asta. Pe urmă, a început să fie mai ușor. Au apărut investitori, fabrici – în principal, confecții și automotive (în zona Aradului, unde am crescut eu). Oamenii au început să plece la muncă în străinătate. Trimiteau bani acasă, se întorceau și construiau case, cumpărau mașini vechi, nemțești, rechizite frumoase pentru copiii lor și povesteau cum e acolo. Importau bucăți de Europa, după cum am arătat în acest material interactiv.

Vorbeau, firește, doar despre lucrurile bune, deși, cu timpul, aveam să aflu că nu era totul așa de roz nici în Vest.

Eram în liceu când am intrat în UE. Profesorii ne spuneau de facultăți la care puteam primi burse generoase. Dintr-o dată, lumea părea că se deschide sub ochii noștri. Așa a înțeles generația mea ce e, de fapt, libertatea. Simțeam că nu mai avem limite. Și ne-am împrăștiat care-ncotro. 

Abia primisem primul job serios când a venit criza economică din anii 2000. Salariile nu mai erau plătite cu lunile. Eu stăteam la cămin, nu aveam cheltuieli mari. Mi-i amintesc pe ceilalți oameni din redacție, oameni cu rate, cu copii plecați prin străinătate, pe care voiau să-i ajute. Era disperare similară cu ce văzusem când eram mică, deși acum participam și la varianta mai „white collar”. 

Ziarul s-a închis fără să știm. Ne-au lăsat să facem ultima ediție, să scriem și să paginăm totul. Am trimis ediția la tipar, după care am fost adunați și ni s-a spus că ziarul nu mai era. O știre personală, livrată sec, pe un hol vântos al Casei Presei.

A fost prima mea dezamăgire de om mare în această Românie de-o vârstă cu mine. N-am știut ce să fac cu ea, cu dezamăgirea și cu țara, așa că am plecat în SUA. Pentru o vreme, mă bătea gândul să nu mă mai întorc. Colegii bulgari cu care m-am împrietenit așa au făcut. Mulți oameni mai mari decât mine credeau că țara e pierdută, că nu se va face bine, că vom fi pe veci condamnați la dezamăgire și sărăcie. 

Și, totuși, m-am întors, lecuită și de mirajul capitalismului american. Nici acolo nu era ușor. Iar sărăcia made in the USA mi s-a părut chiar mai grea decât cea de acasă. 

Treptat, România a început să se adune, s-a făcut mai bine – accent pe „mai” – și vedeam cum, de la un concediu în Europa la altul, diferențele nu mai erau chiar atât de mari. 

Generația mea a devenit adultă când șpaga nu mai era singura cale. Nu înseamnă că nu știm ce e plicul strecurat în halate albe. 

Nu înseamnă că nu ne-am lovit de incompetența funcționarilor publici. Înseamnă doar că noi am ieșit din copilărie când începeau să apară și alte moduri în care să trăiești în această țară de-o vârstă cu noi. Sunt oportunități pe care niciun indicator macroeconomic nu le poate cuantifica. Și poate, tocmai pentru că suntem apropiați ca vârstă, noi am ajuns să înțelegem mai bine România aceasta decât părinții sau bunicii noștri. De aceea nu-i credem când ne spun cum în cealaltă Românie era mai bine. 

Nu era. 


Nota redacției: Acest articol face parte din seria „30 de ani spre Vest”, în care Panorama analizează elemente definitorii pentru România ultimilor trei decenii. 

În paralel, Panorama are un dosar și despre locul nostru în UE și cât mai avem până la o integrare europeană completă.

Despre tot ce a însemnat exodul românilor pentru economia și societatea românească, AICI.


 


Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.


Panorama războiului

Abonează-te la newsletter ca să primești singurele analize și reportaje care contează. Punem în context local războiul Rusia - Ucraina și te ajutăm să-l înțelegi.

    Nu mulțumesc