Pe primele locuri se află Armata, Biserica și NATO, iar pe ultimele, Președinția, Guvernul și Parlamentul.
Dacă ne uităm, însă, strict la cota de încredere pe care o are președintele în funcție, lucrurile arată un pic altfel. Același sondaj arăta că șeful statului are cel mai scăzut nivel al încrederii pe care l-a avut un președinte român la finalul mandatului său.
„Rolul unei președinte, cel puțin simbolic, este să producă solidaritate în jurul figurii și personalității sale”, afirmă Andrei Țăranu, care constată că și din această privință lucrurile s-au schimbat radical în cel de-al doilea mandat al președintelui Iohannis.
Dacă perioada pandemiei a fost marcată de o dorință constantă a lui Iohannis de a comunica direct cu cetățenii, alături de autoritățile medicale și de cele care luau decizii pe acest subiect, lucrurile s-au schimbat ulterior.
„Președintele Iohannis a devenit foarte discret, atât în politica internă, cât și în cea externă, cu o singură mențiune: se pare, din nou, se pare că președintele ar fi făcut foarte mult în relația cu Ucraina, doar că n-a comunicat. Noi n-am aflat ce a făcut concret, se pare că au știut mai degrabă cei din Ucraina. Poate ar fi lăsat o moștenire mai bună dacă ar fi fost implicat în partea asta de comunicare”, susține politologul. De fapt, partea de comunicare a fost o problemă constantă la Palatul Cotroceni. Administrația Prezidențială, spre exemplu, nu mai are purtător de cuvânt din decembrie 2019, când Mădălina Dobrovolschi și-a înaintat demisia.
„Mi-a fost clar încă de la început că Iohannis nu era un foarte mare comunicator și că nu-i plăcea să comunice. A mai făcut-o în primul mandat, forțat de împrejurări, dar în cel de-al doilea cred că a avut o singură conferință de presă la Cotroceni. Lucrurile s-au schimbat la 180 de grade, mai ales după pandemie”, spune Ramona Avramescu.
Deși pe plan extern Klaus Iohannis a reușit să păstreze o relație bună cu aliații României, mai ales sub umbrela NATO și a UE, pe plan intern, lucrurile s-au mișcat mai lent.
Marele proiect intern cu care președintele a defilat a purtat numele de România Educată, un set de reforme menit să schimbe din temelii sistemul de învățământ. La mai bine de un an de zile în care pachetul de legi a fost votat de Parlament, eforturile sunt privite mai degrabă ca un eșec. Iar ceea ce trebuia să fie mândria „președintelui-diriginte” s-a transformat într-una din pietrele de moară ale moștenirii lui politice.
„Din nefericire, proiectul a fost prea puțin discutat cu cadrele didactice. Are și virtuți, dar multe dintre criticile de fond care i-au fost aduse sunt justificate. În bună măsură, cadrele didactice sunt conservatoare, nu vor să-și piardă privilegiile, dar trebuie să știi să negociezi, că de-asta ești om politic”, crede politologul Andrei Țăranu, care amintește că așa-zisa reformă n-a schimbat sub nicio formă programa națională și că „tot atâtea ore de matematică și de română avem”.
În numele stabilității (personale) și cu CV-ul actualizat
În a doua parte a ultimului mandat, Klaus Iohannis a dat impresia că nu prea are nevoie să fie vizibil, mai ales după ce partidul care l-a trimis la Cotroceni s-a așezat confortabil la Palatul Victoria, alături de PSD.
Girarea inamicului social-democrat l-a făcut să piardă inclusiv încrederea celor care l-au votat, dar, în tot acest timp, șeful statului a preferat să se concentreze pe vizite externe, să-și secretizeze cheltuielile și să-și satisfacă propriile capricii – cum ar fi terenurile de golf care au apărut, în timpul mandatului său, la reședințele oficiale pe care le poate folosi șeful de stat.
Totuși, în spatele cortinei, pare că a mai fost implicat în decizii pe care, din nou, a preferat să nu le comunice sau pe care nu avea cum să le țină altfel decât la secret.
„Are un alt stil de a juca, mai mult în culise sau aproape exclusiv în culise. Din punctul acesta de vedere, a părut complet absent din dezbaterea politică, din luptele dintre partide, din societate”, crede Ramona Avramescu.
Pe parcursul ultimului său an de mandat, s-a tot scris despre cum președintele Iohannis a bătut, „cu CV-ul în mână”, pe la mai multe porți internaționale și, pe urmă, și naționale, în căutarea unui job după ce va fi părăsit Palatul Cotroceni.
Unele sunt speculații, altele au fost asumate public, cum a fost candidatura la șefia NATO. Dorința de a conduce Alianța Nord-Atlantică a fost anunțată pe nepusă masă (și în ciuda contextului care-l favoriza clar pe Mark Rutte), pentru ca, mai apoi, retragerea din cursă să fie anunțată sec printr-un comunicat de presă al CSAT.
„Nu știu cât de mult a fost el angajat în aceste căutări de slujbă. S-ar putea ca, mai degrabă, să se fi implicat pentru asta Ministerul de Externe sau diverse servicii, cel puțin la nivel european. Cât privește NATO, a făcut declarația, a spus, s-a dus în Statele Unite, nu a primit acceptul și a renunțat”, spune Andrei Țăranu.
În acest moment, nu e clar ce va face Klaus Iohannis pe viitor.
Ramona Avramescu constată stilul pur românesc, total diferit de cel american, spre exemplu, unde președinții care își încheie mandatul sau mandatele rareori mai rămân în politică și preferă să se concentreze, mai degrabă, pe o carieră academică sau cu implicații în societatea civilă. Să-și construiască o moștenire, să influențeze dezbaterea, să-și aducă o contribuție și dincolo de rolul politic.
„Se pare că, în România, toți președinții vor să rămână activi în politică, indiferent de câte mandate au avut la Cotroceni. Nu e ca la președinții americani, unde modelul presupune să-ți deschizi un centru, o fundație, să scrii o carte, să ții conferințe”, afirmă jurnalista TVR.
Cum ne raportăm la funcția de președinte după Klaus Iohannis?
Klaus Iohannis pleacă de la Palatul Cotroceni pe 20 decembrie, dată la care i se încheie mandatul. Dar funcția de președinte, de garant al independenţei naționale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării, așa cum scrie în Constituție, rămâne. Tot ce nu e scris, dar ar trebui să mai fie un președinte e mai puțin clar.
Din acest punct de vedere, 2024 va fi, cum s-a întâmplat și acum zece ani, un an în care românii trebuie să reflecteze și asupra funcției în sine: cum ar trebui să fie un președinte? Ce ar trebui să fie?
„Băsescu a fost președintele jucător, Iliescu a fost mai degrabă patriarhal, paternalist, iar Constantinescu a fost un președinte voluntar, poate chiar prea voluntar – fiecare cu virtuțile și păcatele lui”, afirmă Andrei Țăranu.
În opinia politologului, Iohannis „a golit foarte puternic poziția prezidențială în raport cu cea a premierului”. Astfel, în acest moment, se poate deschide discuția chiar despre o eventuală schimbare a legii fundamentale.
„Cred că următorul președinte sau președintă ar trebui să încerce să schimbe Constituția: vrem o republică parlamentară cu un prim-ministru care e ales aproape direct de popor și președintele să fie mai degrabă formal sau vrem o republică semiprezidențială cu adevărat, cum este cea franceză, în care președintele chiar are puteri?”, continuă politologul, care remarcă faptul că președintele are foarte puțin spațiu de manevră dacă decide să joace doar în limitele impuse de Constituție.
Fotoliul de președinte e, însă, unul care capătă forma celui care-l ocupă, iar instalarea în el vine inclusiv cu presiunea dată de interesul mare al cetățenilor pentru funcția prezidențială, una care e definită de un om, nu de un partid.
La fiecare început de mandat, așteptările sunt, de regulă, mari.
„Omul influențează foarte mult felul în care arată instituția prezidențială. Asta o va face și următorul președinte, chiar dacă, la început, va fi tentat să raporteze totul la mandatele lui Iohannis și să încerce să se poziționeze față de ele. Un președinte are foarte multe pârghii, foarte multă putere, interacționează cu aproape toate instituțiile statului. Cea mai mare putere e legitimitatea pe care i-o dă votul direct, poate seta agenda de la înălțimea funcției”, conchide Ramona Avramescu.