Cum se învârte lumea florilor pe axa soacră-noră, la romii boldeni, primii florari ai Bucureștiului

Pentru majoritatea romilor boldeni, familia și profesia au fost dintotdeauna unul și același lucru, într-o simbioză aproape perfectă. E un tipar care se regăsește în cele mai multe comunități de romi, indiferent că ne gândim la cortorarii din România, în 2025, la căldărarii care trăiau în New York-ul anilor ’50 sau la Gitanos din Jarana, Spania, din anii 2000. Relațiile de familie ale romilor au reflectat întotdeauna statutul social, economic, și particularitățile culturale ale comunității.

Din nefericire, spun multe dintre florărese, transformările între generații nu îi mai ocolesc. Ceea ce le face pe soacre să fie extrem de îngrijorate cu privire la posibilitatea dispariției comerțului tradițional cu flori, care va însemna în același timp dispariția identității lor familiale și culturale. Până acum, familia susținea comerțul cu flori, iar comerțul cu flori ținea familia unită.

Rar reprezentați în literatură, despre romii boldeni nu există date statistice. Numărul familiilor care trăiesc în București e necunoscut încă, la fel ca și numărul punctelor de vânzare. O florăreasă estimează că, la un moment dat, erau 400-500 de florării în București.

Boldenii par a fi menționați destul de recent în grupul de romi, odată cu perioada dintre cele două mari războaie. Cert este că, în urmă cu trei-patru generații, majoritatea boldenilor din București locuiau în zona Colentina-Teiul Doamnei, perioadă când legăturile de rudenie erau foarte strânse, iar structura familiei era una extinsă, cu până la trei generații care locuiau în aceeași casă.

Mama-icoană. Idealul matern e la putere între florari

„Modelul mamei“ este foarte puternic pentru nurorile din comunitatea romilor boldeni. Poveștile despre succesul și gloria bunicelor materne, pe care le numesc tot ‘mama’, sunt încă foarte puternice. Ele au rămas embleme ale unei istorii etnice care motivează perpetuarea tradiției de florari:

Și Carmen își amintește cu nostalgie și mândrie de bunica ei, care a rămas un model: „Eram copilă și a venit un pictor și a zis: ‘Florăreaso, stai așa, să te pictez. Un domn mare. Și a pus catalogul în fața ei și o picta cu florile. Eram copilă, am rămas uimită. ‘Ia uite ce bunică de valoare am eu‘. Și era străin, nu era român. Ce zic eu e acum 36-37 de ani“.

Comuniștii au slăbit tradițiile de familie ale florarilor

Politicile publice ale regimului comunist au fost primele intervenții din exterior, care au slăbit structurile de familie și legătura puternică dintre boldeni. Alocarea de locuințe în zonele nou dezvoltate ale orașului, în apropierea locurilor de muncă ale bărbaților boldeni, au dispersat mare parte dintre aceste familii rome. Bărbații au fost incluși în sistemul de distribuire a locurilor de muncă în fabrici, dar mai ales pe șantiere.

După Revoluția din ’89, introducerea sistemului de piață capitalist și facilitatea de a-și obține autorizații de funcționare individuale au accentuat transformarea unui spațiu unitar, relativ închis, într-unul mult mai dinamic și mai puțin predictibil.

Dacă înainte de instaurarea regimului comunist, florarii locuiau foarte aproape unii de alții, azi e doar un trecut idealizat, la care femeile mai în vârstă, soacrele, se raportează cu nostalgie.

Căsătoriile endogame (în interiorul etniei) asigurau comerțul cu flori, prin informația transmisă de la mame la fiice și de la soacre la nurori care creșteau oricum „printre flori“. Practica căsătoriilor cu persoane de alte etnii, devenită din ce în ce mai frecventă în ultimii 20 de ani, i-a determinat pe unii dintre romii boldeni să se mute în diferite alte zone din București. Cu toate astea, cartiere precum Colentina și Pantelimon au o încă demografie a locuințelor de boldeni mai mare decât alte zone.

Rupturile familiei de florari boldeni. Cum rezistă linia soacră-noră în fața modernismului

Într-o mare măsură, în neamul boldenilor rudele trăiesc unele prin altele, dar, deși se raportează la întreaga comunitate ca la „neam“, aceștia nu mai țin atât de des legătura. Cel puțin, nu așa cum o făceau altădată. Nunțile, înmormântările sau unele zile de naștere au rămas evenimentele la care se strâng împreună cât mai mulți.

E o ruptură care se vede și din faptul că cei mai tineri și-au construit tarabe separat de părinți și socri. Afacerea s-a dezvoltat, în timp ce valorile și practicile familiei au rămas aceleași. Ceea ce la început era o excepție a devenit firesc. Relația cu copiii a rămas încă foarte strânsă, chiar dacă nu mai locuiesc împreună decât foarte puțin dintre ei.

Georgiana locuiește cu soțul, copiii, socrii și tatăl mamei (n.r. – soacra).

„Încă stăm cu părinții și să ne ajungem financiar, dar și pentru că noi avem tradiția asta să nu ne dezamăgim părinții și să avem grijă de ei așa cum au avut și ei grijă de noi. Și, dacă ne mutăm, ne mutăm cât mai aproape de ai noștri, foarte rar o să vezi la boldeni, nu zic că nu se duc în alte județe sau în alte țări, dar sunt foarte rari și de obicei se duc pentru o scurtă perioadă de timp, să mai scape de datorii și se reîntorc“, explică Georgiana.

În proporție de circa 80% dintre participantele la cercetare* încă lucrează cu fetele lor, în timp ce aproximativ 50% dintre soacre mai colaborează și cu nurorile, atât în comerțul cu flori, cât și acasă. Multe dintre ele „și-au pierdut“ nurorile, pentru că munca cu florile este una foarte grea.

„E de parcă ești în propria ta închisoare, stai aici de dimineață până seara“, spune Florica, explicându-și cumva de ce nurorile ei nu mai vor să practice comerțul cu flori.

Cu toate astea, cele două nurori merg acasă la ea, la câteva zile, ca să îi facă curățenie. Rareori o mai înlocuiesc la chioșcul de flori. „Dar stau aici așa cât am nevoie, nu le predau prețuri, flori, cum era înainte“.

Relația dintre soacră și noră nu presupune doar colaborare directă în comerțul cu flori, ci și o redistribuire a responsabilităților, cum ar fi îngrijirea copiilor și gospodăria. În zilele de sărbătoare, întreaga familie participă la vânzare, dar în zilele obișnuite membrii familiei par să evite să își afișeze legăturile, pentru a nu fi percepuți ca un clan care monopolizează piața.

Prețul sumbru cu care s-a transmis meseria de florar în familie: abandon școlar, căsătorii aranjate

Întreg sistemul de comercializare a florilor a fost și încă este susținut prin forța de muncă, experiența de la vârste fragede și transferul de cunoaștere ale femeilor boldence. Chiar dacă soții sau socrii contribuie la bunul mers al gospodăriei, prin a sta uneori cu copiii sau prin a găti, soacrele și nurorile au fost și sunt factorii decisivi.

Majoritatea femeilor din comunitate au fost introduse în acest domeniu de către mamele lor, încă de la vârste fragede, ceea ce a dus adesea la abandon școlar.

„Aveam șapte ani când m-a adus aici“, povestește Carmen. În unele cazuri, fetele au fost atrase de frumusețea florilor și au îmbrățișat meseria de bunăvoie, în timp ce altele au fost inițial forțate, dar ulterior au acceptat-o ca pe un destin inevitabil.

Pe de altă parte, mulți dintre copiii boldenilor au decis deja să se căsătorească cu membri ai altor comunități. Deși par resemnate în fața căsătoriilor cu indivizi de altă etnie, mamelor și soacrelor încă nu li se pare o normalitate, pentru că nu au garanția că aceștia împărtășesc aceleași valori ca ale boldenilor.

Adriana are o fată care s-a căsătorit cu un băiat de altă etnie, aspect cu care florăreasa nu a fost de acord inițial, dar cu care s-a obișnuit, pentru că tânărul s-a dovedit a fi un „om bun, cu respect“.

În trecut, căsătoriile endogame reprezentau garanția transmiterii cunoștințelor privind comerțul cu flori încă de foarte devreme, din casa mamei. Astfel, soacrele aveau siguranța că viitoarea noră avea toate premisele să fie o „noră bună“.

Și totul începea cu o căsătorie intermediată de mame și soacre, care de cele mai multe ori se cunoșteau bine sau erau chiar prietene, lucrau în același loc sau se știau „din neam“. Puține florărese recunosc deschis că părinții „le-au căsătorit”. Majoritatea explicațiilor capătă forma unei recomandări a unor posibile relații, cu atât mai mult în cazul nurorilor ceva mai tinere. Nici nu se pune problema de „vânzare a fetei“, cum se întâmplă „la alți țigani“, zic florăresele.

Înainte să împlinească 14 ani, vârsta la care majoritatea fetelor rome din comunitatea boldenilor se căsătoreau, Miruna s-a îndrăgostit și a fugit de acasă. A fost unul dintre cazurile fericite ale acelor vremuri, în urmă cu peste 50 de ani, care s-au luat din dragoste.

Doar că, totuși, Miruna era prea mică și asta i-a adus oprobriul tatălui: „N-a vorbit tăticu’ meu vreo șase luni de zile cu mine, că la noi, când te măritai și erai domnișoară, trebuia să-ți facă cum ar fi o logodnă, era cinstea de rachiu”.

Altfel, cu mici excepții, cum este povestea Mirunei, fetelor din comunitatea romilor boldeni li se indica de către mamele lor, în jurul vârstei de 13-15 ani, „un băiat bun“, cu care să se căsătorească. Mamele, figurile centrale din spațiul domestic al romilor boldeni, facilitau căsătoriile prin aducerea împreună a celor doi tineri.

„După Revoluție, că așa a fost destinul, m-am căsătorit, nu a fost ceva aranjat, nu se aranjează căsătoriile în comunitatea asta. Dar soacră-mea, tot florăreasă fiind, era prietena mamei, prietene cele mai bune, confidente ca să zic așa. Și eram aici la piață, eu cu mama, mai încolo era soacră-mea, soțul meu era cu soacră-mea, venea cu ea, și uite așa s-a întâmplat. Și atunci, venind și eu din aceeași branșă, și el din aceeași branșă…“, explică Ileana.

Aproape la fel s-a întâmplat și în cazul lui Carmen, ajunsă la statut de soacră în prezent, care s-a căsătorit la 17 ani și jumătate:

Adriana avea în jur de 16 ani, iar la 17 a avut primul copil. „L-am cunoscut, pentru că noi am stat în același cartier, zona asta, Socului. A fost plină de florărese, aici a stat și Bambina, aici au stat toți florarii posibili, pe Pescărușului sau pe Herța”, își amintește ea.

Tensiunile dintre soacre și nurori apar mai ales atunci când nora este de altă etnie și nu știe regulile casei. Soacrele vor ca familia să rămână cea mai importantă. Ca o formă de rezistență în fața schimbărilor și o diferențiere față de „ceilalți“, mai ales de români.

Soacra rea sau soacra bună? Cum au ajuns bărbații numitorul comun care aduce pacea

Trecerea de la a lucra cu mama la a lucra cu soacra era percepută ca o continuare firească a procesului de inițiere în meserie, la romii boldeni. Totuși, în unele cazuri, din cauza tensiunilor, nurorile reveneau la mamele lor pentru sprijin.

Soacra nu era doar o figură autoritară, ci și un mentor profesional, care ajuta nora să se specializeze în comerțul cu flori. Tânăra învăța mergând cu soacra la piață, deprindea tehnici de aprovizionare, de negociere și interacțiune cu clienții.

Soacrele de azi povestesc despre relațiile lor din tinerețe, pe când erau și ele nurori. Relația lor era guvernată de respect și colaborare, fiind rareori descrisă în termeni conflictuali, când unele soacre își băteau tinerele nurori.

Nurorile aveau responsabilitatea de a menține gospodăria și de a avea grijă de soțul lor, iar soacrele, în cele mai multe situații, se abțineau (și încă o fac) de la intervenții excesive pentru a nu provoca tensiuni.

„Dacă mă iau de nor-mea, automat se supără fi-miu“, explică una dintre florărese.

Fiul a rămas nucleul și numitorul comun al iubirii – din partea mamei și a soției. Bărbatul este protejat de posibilele conflicte dintre cele două femei.

Carmen rezumă ce vor cele mai multe soacre de la nurori, în comunitatea romilor boldeni: „Să îl ție pe fi-su în puf, în pufuleț (râde). Să fie călcat, spălat“.

Chiar și în prezent, tensiunile dintre ele sunt foarte rar verbalizate, iar soțul/fiul a rămas mediatorul dintre ele.

Generațiile tinere de romi boldeni au îndulcit relația soacră-noră

În generațiile mai tinere, se observă tranziția spre o relație mai prietenoasă între soacre și nurori, spre deosebire de relațiile bazate strict pe ierarhie, din trecut. Femeile tinere aspiră să devină mai degrabă prietene cu nurorile lor.

Totuși, respectul rămâne esențial în această dinamică, iar nurorile nu iau responsabilitățile impuse de soacre drept o umilință, ci ca pe un sistem funcțional de împărțire a rolurilor în familie și în afacere.

Există însă și excepții. Ioana, soacră, încearcă să își impună standardele de viață cu care a crescut:

„Dar eu sunt rea. Păi, dacă nu mă ascultă, poc, le dau una. Păi, cum să nu mă asculte? Și eu am ascultat… Am fost opt copii, de la 10 ani făceam curățenie, mâncare. Îmi zicea tata ce să pun, cum să fac și făceam. Am avut grijă de toți, apoi de copiii cumnatelor, de copiii verișorilor. N-aveau bani. Ne-am ajutat“.

Unele soacre consideră că, deși valorile etniei și implicit ale relației soacră-noră au rămas aceleași, pretențiile nurorilor privind conduita soacrelor s-au schimbat.

Generațiile mai tinere încep să schimbe raporturile de putere din familie, prin alegeri individualiste, atitudine care pentru multe soacre se traduce în pretenții nejustificate.

Totuși, în această complicată dinamică de familie, între soacre care resimt schimbările zilelor noastre ca pe o amenințare și nurorile care s-au emancipat și nu mai pot trăi după reguli impuse cu forța de tradiții arhaice, se caută mereu numitorul comun.

Misiunea e să țină familia unită și să se asigure că tradițiile și tehnicile de vânzare a florilor merg mai departe. „Altfel, ce ne-am face, se destramă tot?”, după cum se întreabă florăreasa Ioana.

*Reportajul și documentarea au fost realizate de autoare în timpul cercetării etnografice „Relația soacră-noră în comunitatea romilor boldeni din București: identitate familială, continuitate și schimbare“, care a documentat timp de câteva luni felul în care relația soacră-noră din această comunitate se transformă sub impactul factorilor externi și din interiorul familiei, dar și cum această transformare schimbă comerțul cu flori.