Marea reînarmare a Europei | Cu cine ne apărăm de Rusia și ce rol joacă România în tot acest plan

„Trăim vremuri extrem de periculoase” – a fost principalul mesaj pe care l-a transmis, de la Bruxelles, Ursula von der Leyen. Șefa Comisiei Europene a prezentat ReArm Europe – planul de reînarmare a Europei, menit să asigure securitatea militară a țărilor de pe continent în fața agresiunilor Rusiei.

Cu o Americă ce dă semne că vrea să-și ia mâna de pe Europa și să creeze punți de dialog cu Moscova, Uniunea Europeană trebuia să se trezească la realitate. Iar primii pași au fost deja făcuți.

Planul prezentat de președinta Comisiei Europene urmărește alocarea a sute de miliarde de euro pentru cheltuieli de apărare în următorii ani, relaxarea regulilor fiscale pentru îndeplinirea lui și sprijin total pentru țările membre care vor să pună umărul la consolidarea militară a Europei.

Pe hârtie, sună bine. Pe mai departe, însă, trebuie să ne uităm ce efecte practice imediate poate produce un astfel de plan, care sunt companiile din industria de apărare europeană care ar putea beneficia de pe urma lui și care sunt șansele ca Europa să-și asigure securitatea (poate de una singură) cât mai rapid.

Ce prevede planul de reînarmare

În cifre, lucrurile arată cam așa: mobilizarea a 800 de miliarde de euro pentru cheltuieli care să întărească industria europeană de apărare și să crească capacitățile militare în următorii ani.

De unde vin banii? 

O parte din acești bani – 150 de miliarde de euro, va fi asigurată de un nou instrument financiar european pe bază de împrumuturi. Statele membre pot apela la el pentru tot ce înseamnă achiziții sau investiții în apărare. Restul de 650 de miliarde de euro ar urma să fie rezultatul spațiului financiar creat de creșterea cu 1,5% din PIB a cheltuielilor pentru apărare, la care ar trebui să se alinieze toate statele membre, în următorii patru ani.

Pe ce se duc banii?

Ursula von der Leyen vrea investiții mai mari în apărarea antiaeriană și antirachetă, în sisteme de artilerie, rachete și muniție, drone și sisteme antidrone, dar și în acoperirea unor alte nevoi militare – de la securitatea cibernetică până la mobilitatea forțelor și echipamentelor pe teritoriul UE.

Altfel spus, dacă e nevoie de un pod strategic pentru deplasarea rapidă a forțelor, această lucrare trebuie prioritizată. Aici e de menționat chiar exemplul României, care se chinuie de aproape patru ani să finalizeze podul de lângă Cincu, denumit și Podul NATO, dar lucrările încă bat pasul pe loc.

Planul ReArm, în 5 puncte cheie:

• cheltuielile pentru apărare nu vor fi luate în calcul la deficitele bugetare naționale. Se permite o medie de 1,5% din PIB, peste ținta asumată de trei procente. E o derogare similară cu cea permisă în perioada pandemiei, când mecanismul a fost activat pentru prima dată.

• un nou mecanism de împrumuturi în valoare de 150 de miliarde de euro.

• condiții mai flexibile pentru folosirea anumitor fonduri europene pentru cheltuieli cu apărarea, acolo unde programele operaționale permit acest lucru. Astfel de situații vor fi discutate, de la caz la caz, cu fiecare stat membru în parte.

• o mai mare implicare a capitalului privat, pentru a asigura continentului tehnologie militară de ultimă generație. Aici, inclusiv Banca Europeană de Investiții va juca un rol important.

• cooperarea cu NATO, menționată la final, stă încă în picioare.

„Acest plan vine cam târziu și nu știu dacă va reuși să convingă un număr semnificativ de state să se implice în acest plan de înarmare, de modernizare a apărării”, susține, pentru Panorama, Claudiu Degeratu, expert în relații internaționale și securitate.

Expertul punctează că europenii, în general, sunt foarte reticenți când vine vorba de astfel de mesaje, fie ele și mobilizatoare.

De la ce plecăm

În prezent, statele membre alocă pentru apărare undeva la 325 de miliarde de euro anual. Asta înseamnă 1,8% din PIB-ul total al UE, potrivit calculelor Bruegel, citate de The Economist.

Chiar dacă au trecut deja trei ani de când Ucraina a fost invadată de Rusia, Uniunea Europeană a prioritizat altceva în ultimele decenii.

„Nu puteai să pornești la drum cu un proiect european în care să pui în centru apărarea, atâta vreme cât în 1990 absolut toată lumea, inclusiv Rusia, semna declarația de la Paris, care prevedea un sistem de securitate cooperativă. Am avut vreo 20 de ani de pace în care ne-am putut concentra pe subiecte economice, sociale și de integrare. Nu pot să spun că a greșit UE, dar a ignorat un domeniu, pentru că erau vremuri de pace. Pe timp de pace, prioritizezi cheltuieli în alte zone mai stringente, mai aproape de nevoile oamenilor”, afirmă Claudiu Degeratu.

Specialiștii cred că e nevoie de cel puțin 3,5% din PIB pentru ca UE să poată spera că poate face față agresiunilor Rusiei fără sprijinul americanilor. Cele 800 de miliarde anunțate de șefa Comisiei Europene reprezintă aproape cinci procente, ceea ce e o țintă extrem de optimistă în acest context.

Ce trebuie să facă UE pe termen scurt, pentru a se pregăti în fața Rusiei – via Bruegel:

• Creșterea efectivelor militare: Pentru a compensa absența sprijinului militar american, Europa ar avea nevoie de încă 300.000 de soldați.
• Majorarea cheltuielilor de apărare: Se estimează că ar fi necesară o creștere anuală a cheltuielilor de apărare de cel puțin 250 de miliarde de euro pe termen scurt pentru a descuraja agresiunea rusă.
• Producția de echipamente militare: În 2024, Rusia a produs și modernizat aproximativ 1.550 de tancuri, 5.700 de vehicule blindate și 450 de piese de artilerie, evidențiind necesitatea ca Europa să își consolideze propriile capacități de producție militară.
• Forța militară rusă: La sfârșitul anului 2024, Rusia desfășurase aproximativ 700.000 de soldați în Ucraina
• Capacități de producție ale industriei de apărare europene: Pentru a face față noilor cerințe de apărare, Europa trebuie să își extindă semnificativ producția de echipamente militare, inclusiv tancuri, vehicule blindate și artilerie, pentru a atinge nivelurile necesare de apărare autonomă.

Cine ar putea fi beneficiarii

E de așteptat ca de pe urma acestui plan să beneficieze companiile din industria apărării de pe continent. Și, din acest punct de vedere, pilonii sunt din Germania, Franța și Italia.

Cele mai mari companii din industria apărării de pe continent:

• Rheinmetall, Germania: fabrică vehicule blindate, sisteme de armament și muniții. Gigantul german are o prezență și în România, unde controlează Automecanica Mediaș, concentrată pe producția de camioane și accesorii.
• Leonardo, Italia: fabrică elicoptere militare, avioane de antrenament și luptă și sisteme electronice. În România, italienii sunt concentrați la Ploiești, unde fabrică echipament de telecomunicații și sisteme de control pentru aeronave.
• Thales, Franța: furnizează sisteme electronice de apărare, radare, sisteme de comunicații și echipamente aeronautice. Francezii au un Centru de Excelență în Inginerie la București și furnizează armatei române soluții de apărare cibernetică, sisteme de comunicații și control de trafic aerian.
• BAE Systems, Marea Britanie: produce tancuri, vehicule blindate, sisteme de artilerie și echipamente electronice de apărare.
• SAAB, Suedia: produce avioane de luptă, sisteme radar și supraveghere și submarine. 

„Potențialul industrial la nivel european, este, într-adevăr, mult mai mic decât al americanilor, dar nu se pornește de la zero. Cel mai mult contează însă sprijinul opiniilor publice față de astfel de decizii economice – în loc să faci microcipuri, te apuci de tancuri, dar nu găsești angajați. Lumea nu prea mai vrea să se angajeze într-o fabrică de armament, vrea la birou, în IT, e destul de greu să restructurezi un sector și să devină și jobul atractiv”, punctează Claudiu Degeratu.

Ce face România

La capitolul cheltuieli, România a alocat, în 2024, aproximativ 8,6 miliarde de euro pentru apărare, adică aproape 2,3% din PIB, potrivit unui raport KPMG, care pune lupa pe industria de apărare de la noi.

Am bifat, așadar, ținta aflată acum în vigoare la nivelul NATO, dar cifrele de pe hârtie nu prea se pupă cu realitatea din teren. Asta pentru că aceste cheltuieli sunt doar alocări bugetare. În realitate, Armata României nu a cheltuit niciodată măcar 2% din PIB, deși pe hârtie alocările erau mai mari.

Claudiu Degeratu remarcă faptul că strategia Guvernului prioritizează investițiile în industria de apărare și nu neapărat în capabilități militare, ceea ce înseamnă că „România nu e chiar într-un plan de implementare accelerat”.

La capitolul reacții, premierul Marcel Ciolacu a salutat planul prezentat de la Bruxelles și a punctat mai ales relaxarea fiscală permisă de Comisia Europeană în acest context.

Europe must be prepared to uphold its security and defence, as reflected in today’s @vonderleyen proposal to ReArm Europe. Particularly welcome proposals to extempt the defense spending from the excessive deficit procedure, a solution for which RO pleaded since the begining of RU…

— Marcel Ciolacu (@CiolacuMarcel) March 4, 2025

La nivel legislativ, lucrurile se mișcă greu spre deloc. Parlamentul abia a adoptat recent o lege care permite doborârea dronelor rusești care invadează spațiul aerian al României, dar dezbaterile din Legislativ au fost tensionate. De altfel, legea a și fost atacată la Curtea Constituțională de către blocul partidelor extremiste - AUR, SOS și POT.

Ce produce, totuși, România?

Arme, muniții și câteva vehicule blindate. Toate sunt detaliate în acest catalog al companiei de stat Romarm, principalul furnizor de tehnică militară din România. Panorama a realizat o vizualizare a forțelor militare ale statelor NATO de pe Flancul Estic, inclusiv ale României, valabilă la începutul războiului din Ucraina.

Cât durează și ce rol ar putea juca, totuși, americanii?

Trecând peste discursurile politice, trebuie spus din start că apărarea Europei fără SUA, în cadrul mecanismelor NATO, e o cursă pierdută din start. La nivelul NATO, ieșirea americanilor din alianță e văzută drept un scenariu apocaliptic, pentru care nu există soluții. Desigur, europenii au loc destul să-și sporească contribuțiile militare și financiare la apărarea Europei.

Planul UE ar trebui să se concretizeze în următorii cinci-șapte ani, plecând de la ipoteza că o posibilă confruntare cu Rusia ar putea avea loc după 2030, scenariul pe baza căruia lucrează acum responsabilii militari și politici de pe continent. 

Al cincilea punct din planul prezentat de președinta Comisiei Europene menționează colaborarea cu NATO, adică continuarea parteneriatelor cu alte țări membre ale Alianței Nord-Atlantice. Asta înseamnă inclusiv cu americanii.

Așadar, europenii ar putea cumpăra armament și de la partenerii NATO, inclusiv de la americani. Ținând cont de eforturile semi-eșuate din 2024, când UE a încercat să mobilizeze industria de apărare europeană pentru a produce suficientă muniție pentru ajutorul Ucrainei, un plan de de înarmare a Europei fără a apela la companiile americane de apărare nici nu pare foarte realizabil.

Europa trebuie acum să se dezmorțească din punct de vedere militar, dar provocarea nu e doar înarmarea statelor membre, ci și faptul că trebuie regândite fundamental abordările economice pe care statele de pe continent le-au avut în ultimele decenii.

O analiză a Forumului Economic Mondial arăta că, cu excepția Olandei și a Poloniei, marile țări europene au prioritizat cheltuielile cu sistemele de protecție socială, în defavoarea celor militare.

Tocmai această strategie ar trebui acum adaptată la noile pericole și mai ales explicată cetățenilor europeni.

Planul de reînarmare urmează să fie discutat și la summitul liderilor europeni, în prezența președintelui Ucrainei, Volodimir Zelenskiy.

Întâlnirea are loc la Bruxelles, joi, 6 martie, și se anunță una tensionată, tocmai pentru că lipsa de consens din interiorul UE e accentuată de poziții diferite ale unor țări precum Ungaria și Slovacia.

Și, oricât de mult s-ar înarma Europa, continentului îi lipsește un element esențial care să descurajeze Rusia: arsenalul nuclear.

„Nu cred că Europa se va putea descurca fără sprijinul american, pentru că nu avem o umbrelă nucleară de descurajare. Stabilitatea și securitatea europeană depind și de descurajarea nucleară, nu doar de descurajarea militară convențională, obișnuită. E foarte greu să existe o schimbare majoră politică și strategică, o dimensiune nucleară de apărare colectivă în 5-7 ani. Nu poți să aplici o strategie nucleară regională credibilă cu arme nucleare limitate, cum este a Franței, împotriva unei puteri nucleare globale, cum este Federația Rusă”, conchide Claudiu Degeratu.

Articol editat de Andrei Luca Popescu