Omul care a descoperit cum să spună cele mai bune povești de dragoste din vremurile noastre

București, Sala Radio. O după-amiază târzie de vineri și un festival atât de eclectic, că nici nu știi să spui despre ce e, dacă te întreabă cineva. „E de hipsteri”, ar zice cârcotașii. Pe scenă, un american dă niște detalii, cu precizia și atenția unui regizor care se pregătește să pună în scenă o nouă piesă.

Două persoane care nu se cunosc trebuie să se ofere să urce pe scenă. Actori ad-hoc, în sceneta americanului. Voluntarii primesc o hârtie cu aceleași patru întrebări. Vor trebui să-și pună, alternativ, aceste întrebări unul altuia, pentru a forța un dialog între străini, pe o scenă, în fața altor străini, sub privirea atentă a americanului. 

Întrebările nu sunt confortabile. Sunt genul acela de conversații pe care rareori îndrăznim să le avem cu noi înșine sau cu oamenii apropiați și dragi nouă, darămite cu necunoscuți. 

Deși îndeajuns de vagi, încât să le poți trivializa inițial, întrebările sunt menite să te forțeze să-ți ridice în fața ochilor niște semne complicate de întrebare despre viață, relația cu sine, dar și cu ceilalți, despre priorități, familie și perspective asupra vieții. Tot ce nu vrei să faci într-o vineri seară, când ai ieșit în oraș, practic.

Totuși, la doar câteva secunde după ce au auzit regulile jocului, pe scenă apar două femei. Se așază pe scaunele puse față în față și fac cunoștință.

Prima întrebare: pentru ce anume ești cel mai recunoscător în viață?

Femeia din stânga, o tânără cu un zâmbet superb și o engleză impecabilă, răspunde grijuliu, deja cu un nod în gât: „cel mai recunoscătoare în viață îi sunt mamei mele. Ea este motivul pentru care sunt aici și pentru care am viața asta. Am fost abandonată într-un spital, iar la un an de zile, ea m-a adoptat și mi-a acordat o a doua șansă. Ei îi datorez tot ce sunt azi”. Tânăra ia pauze scurte între cuvinte, vorbește de parcă le dă timp și altora să urmărească o viață întreagă, condensată în câteva cuvinte.

Se simte în aer greutatea revelațiilor pe care le face pe o scenă, pentru prima dată, în timp ce e privită de o mulțime de ochi necunoscuți, dar emoționați. 

Când termină de vorbit, sala izbucnește într-o explozie de aplauze, care parcă nu se mai termină. În secunda în care încep să aplaud și mă las teleghidată de energia sălii și a momentului creat de tânără pe scenă, mă bufnește plânsul. E genul acela de plâns instant, necontrolat, ca un val de emoție ce se năpustește asupra ta.  

„Cât curaj”, mă gândesc. Câtă încredere să trăiești public un moment atât de intim. Câtă vulnerabilitate și emoție brută! 

Vulnerabilitatea, transformată în fenomen internațional

Momentul la care am asistat s-a numit „Unfinished Love Stories: Childhood” și a făcut parte dintr-un eveniment live, cu patru astfel de interacțiuni care au avut loc zilnic pe durata festivalului Unfinished, de la București. 

Conceptul și îndrumarea de pe scenă îi aparțin lui Daniel Jones, creator și editor al rubricii-fenomen „Modern Love”, de la The New York Times.

Jones, care selectează, editează și publică textele „Modern Love” din 2004, e, practic, omul din spatele cele mai faimoase rubrici de eseuri personale din lume. Aceasta funcționează după un tipar fascinant de simplu: oricine din lume care are o poveste de viață de împărtășit își poate trimite povestea către inbox-ul „Modern Love”, și, cu puțin noroc și condei, poate ajunge să fie publicat. Din 2016, conceptul s-a transformat și într-un podcast New York Times, unde cei mai renumiți actori recită povești din rubrică. În 2019, Amazon Prime a lansat o mini-serie, unde fiecare episod reprezintă o poveste din rubrică, în care joacă printre cele mai cunoscute vedete de la Hollywood.

Secretul „Modern Love”, în aceste vremuri în care totul e retușat și trecut prin filtre de chipuri și vieți perfecte pe rețelele sociale, e că poveștile curatoriate de Daniel Jones nu sunt perfecte. Sunt umane, cu tot ce implică asta. Și tocmai de asta au atât succes. În imperfecțiunea lor ne putem regăsi cu toții, eliberați de complexul unor iubiri sau experiențe care nu sunt ireproșabile, dar cu ajutorul cărora am crescut și am devenit oamenii de azi.

În cadrul celor patru sesiuni de la București, Jones a început prin a introduce „tema zilei”, prezentând una din poveștile lui preferate. Apoi, doi actori români au recitat câte o poveste din cele ajunse în inbox-ul „Modern Love”, fie că a fost publicată sau nu. 

Cum să te îndrăgostești, în 36 de întrebări

După recitalul celor două povești, începe cel mai personal exercițiu, atât pentru cei care au curaj să urce pe scenă, dar și pentru cei care îndrăznesc să asculte.

Conceptul chestionarului, însă, nu-i aparține.

Odată cu popularizarea chestionarului de către rubrică, s-au născut documentare și evenimente care mai de care mai complexe. Toate, în jurul acestor deja faimoase 36 de întrebări, care încearcă să deslușească știința din spatele dragostei și cum vulnerabilitatea poate aduce oamenii împreună într-un mod mult mai profund decât ar putea s-o facă vreodată familiaritatea socializării de zi cu zi. 

Impactul pentru unul dintre cele mai mari business-uri de publishing din lume

Iar, într-un fel, misiunea din spatele „Modern Love” își propune să facă același lucru.

Deși mecanismele de editare, verificare, de discuții și fact-checking sunt prezente, similar unui proces jurnalistic serios, a scoate la suprafață un eseu personal e mult mai dificil, ca editor, pentru că ai de-a face cu emoțiile, trăirile și experiențele unor oameni care ți-au înmânat povestea lor sinceră de viață.

Pentru a fi în ton cu misiunea rubricii, Jones și-a propus de la bun început să răspundă fiecărei solicitări în parte. Dar acum, 18 ani, un podcast, două cărți și un serial mai târziu, inbox-ul „Modern Love” primește, în medie, 12.000 de e-mailuri cu povești pe an, dintre care publică 52.

Rețetar pentru o poveste bună de dragoste

Timp de 12 ani, „Modern Love” a însemnat Daniel Jones: un „one-man show” care citea, filtra, selecta, edita și publica eseurile de unul singur. În 2016, în urma unui concurs de eseuri ale unor studenți de facultate, el și-a descoperit viitoarea mână dreaptă pentru proiect: o studentă de anul I, de 18 ani.

„Ea a fost primul angajat al Modern Love. Pe toată durata facultății, a citit povești care ajungeau în inbox și mă ajuta la selectarea lor. După facultate, am angajat-o, iar ea e cea care se uită prima prin toate solicitările, le filtrează, iar, apoi, în jur de 10% dintre ele, care chiar au potențial, ajung la mine”.

În aproape două decenii de citit eseuri personale ale străinilor, Jones are un ochi format și știe ce caută într-o poveste. „Vreau să găsesc o combinație de vulnerabilitate, inteligență, umilitate și control”, spune el.

Când a început „Modern Love”, atât Jones, cât și editorul de la Times care i-a aprobat rubrica gândiseră produsul drept un experiment care va dura câțiva ani. Acum, după 18 la cârma rubricii, îl întreb pe Jones dacă „Modern Love” nu și-a atins scopul. 

Dar, în toți acești ani, reziliența de care a dat dovadă o rubrică despre povești umane, emoții, viață și vulnerabilitate, în contextul unor vremuri tulburi, când crizele par să ne înconjoare pe toate părțile, iar superficialul e la ordinea zilei, ne face, parcă, să mai dăm o șansă umanității. 

„Poveștile sunt la fel de vechi ca și timpul, așa e creată firea umană. Există infinite ghiduri despre cum ar trebui să trăiești fiecare aspect al vieții tale, dar, încă de la începuturile timpurilor, modul prin care învățăm este prin povești” spune Jones.