Cum își construiește Europa propria umbrelă nucleară, ca să țină Rusia la respect, în lipsa arsenalului american
Abonează-te la canalul nostru de WhatsApp, pentru a primi materialul zilei din Panorama, direct pe telefon. Click aici
Trăim vremuri în care nu doar că Statele Unite ale Americii, cel mai solid și de încredere aliat al Europei, par că trădează prietenia clădită în ultimele opt decenii, dar mulți încep să își pună întrebarea dacă nu cumva se transformă într-un potențial inamic. Apetitul președintelui american, Donald Trump, de a fi cordial cu liderii autocrați, precum și felul în care se poziționează în negocierile pentru pacea din Ucraina lasă impresia că lumea pe care și-o dorește este una a cărei soartă e decisă între câțiva macho.
Cu această imagine în față, premierul Poloniei s-a adresat Parlamentului de la Varșovia și a anunțat că țara sa „trebuie să dobândească unele dintre cele mai avansate dotări militare, inclusiv armament nuclear și neconvențional. Aceasta e o competiție serioasă, o competiție pentru securitate, nu pentru război”, a declarat Donald Tusk.
Mesajul e cu atât mai important, cu cât Polonia este unul dintre cei mai conștiincioși aliați europeni din NATO, are cel mai mare procent din PIB alocat pentru apărare și face investiții masive în dotări cumpărate în mare parte de la producători americani. Ca o dovadă în plus a apropierii de SUA, Polonia a primit vizita fiecărui președinte american de la căderea Cortinei de Fier încoace.
Faptul că premierul Donald Tusk sugerează acum că țara sa nu se mai poate baza pe această relație apropiată e una dintre cele mai evidente semnale ale rupturii apărute în lumea occidentală.
Polonia devine astfel primul stat de pe Flancul de Est care vorbește deschis despre necesitatea unei înarmări nucleare în contextul actual. În plus, răspunde unei inițiative lansate acum mai bine de cinci ani, de președintele Franței, Emmanuel Macron.
Franța, singura putere nucleară din Uniunea Europeană, le-a propus atunci celorlalte state membre un dialog pentru deschiderea unei așa-numite umbrele nucleare care să protejeze continentul european. Inițiativa nu a avut foarte mult succes. Până acum.
Armele nucleare sunt cel mai rău coșmar al umanității. Când, după ce multă vreme s-a pus accentul pe dezarmare, începe să se vorbească despre înarmare, știi că situația e rea. Cam cât de rea, am încercat să aflăm de la experți români și străini, a căror muncă de cercetare se concentrează chiar pe domeniul controlului armelor și politicii nucleare.
Ești pe grabă? Mergi direct la ce te interesează:
Ochi pentru ochi și bombă pentru bombă
Emmanuel Macron a vorbit pentru prima dată public despre apărarea comună nucleară în 2020, pe vremea când Donald Trump se afla în ultimul an al primului său mandat la Casa Albă și când în Biroul Oval încă se adunau „adulții” în jurul lui, pentru a-l sfătui.
„Angajamentul nostru pentru securitatea și apărarea partenerilor europeni este expresia firească a unei solidarități din ce în ce mai strânse. Să fie clar: interesele vitale ale Franței au acum o dimensiune europeană. (…) Îmi doresc să începem, cu partenerii europeni care își doresc acest lucru, un dialog strategic cu privire la rolul descurajării nucleare franceze în securitatea noastră colectivă”, afirma în februarie 2020, la Paris, Emmanuel Macron.
Dar, discursul nu a fost primit cu prea mult entuziasm și susținere pentru că, așa cum s-a întâmplat întotdeauna când s-a ridicat această problemă, statele europene care fac parte și din NATO au simțit că Franța vrea să dubleze garanțiile Alianței.
Multă vreme, această dublă apartenență a unor state la UE și NATO a făcut irelevantă o politică de securitate strict europeană. Nimeni nu s-a îndoit vreo clipă de certitudinea sprijinului aliat în caz de necesitate. Situația s-a schimbat după ce Rusia a invadat Ucraina, în februarie 2022, și a culminat cu impredictibilitatea noii administrații Trump.
Discutăm serios cu Franța extinderea scutului său nuclear către Polonia, a fost anunțul făcut de premierul polonez două zile mai târziu. Donald Tusk mai vrea să implementeze și un program care să asigure pregătire militară pentru toți bărbații polonezi și speră să crească efectivele armatei de la aproximativ 200.000 de soldați în prezent la jumătate de milion.
Discursul din 5 martie în care, pe lângă oferta de a extinde descurajarea nucleară către partenerii europeni, Emmanuel Macron a numit Rusia o amenințare la adresa Franței și a Europei, a stârnit furia, dar și neliniștea Kremlinului. Purtătorul de cuvânt al lui Vladimir Putin l-a acuzat a doua zi pe președintele Franței că se gândește la război, nu la pace și a catalogat mesajul drept unul „confruntațional”, sugerând că Franța vrea să folosească armele nucleare pe care le deține.
„Europa se confruntă cu cea mai gravă criză de securitate de la al Doilea Război Mondial”, spune pentru Panorama Ionela Ciolan, cercetătoare în cadrul Centrului pentru Studii Europene Wilfried Martens. „Europa trebuie să dezvolte un nou concept de arhitectură de securitate cuprinzătoare, care să integreze componente civile și militare, capabilă să protejeze și să răspundă atât amenințărilor hibride, cât și celor convenționale”.
Ce este și cum funcționează descurajarea nucleară
„Numai atunci când vom avea suficiente arme, vom avea certitudinea că nu va trebui să le folosim niciodată”, spunea John F. Kennedy în discursul despre Starea Națiunii, din 1962.
Este doar unul dintre președinții americani care, mai metaforic sau mai pragmatic, au promovat ideea că pacea se menține doar dacă ai suficiente arme cât să descurajezi orice adversar să te atace sau să-ți atace un aliat. Statele Unite ale Americii, cu forța lor militară incontestabilă, au girat timp de aproape opt decenii pacea în Europa. Sub umbrela ocrotitoare a americanilor, europenii au prosperat în ciuda conflictelor care au mai apărut pe continent.
Acum, umbrela americană amenință să se strângă și să ne lase descoperiți într-un moment de maximă vulnerabilitate. Rapiditatea cu care se întâmplă ne expune și mai mult. Așa că Uniunea Europeană, alături de Marea Britanie, e în căutarea unei soluții urgente pentru a compensa fragilizarea capacităților sale de descurajare în fața unui inamic impulsionat de noua rearanjare geostrategică.
Discuția despre descurajarea nucleară e complicată și sensibilă, mai ales că linia generală e că ar trebui să avem mai puține și nu mai multe arme nucleare. Dar, rolul lor ca element de descurajare nu poate fi ignorat. Rusia știe cel mai bine ce efecte produce orice menționare a arsenalului nuclear în declarațiile făcute de Vladimir Putin ori de alți reprezentanți ai regimului.
Rusia, potrivit Institutului pentru Studierea Păcii din Stockholm (SIPRI), are cel mai mare arsenal nuclear – 4.380 de focoase nucleare, dintre care 1.710 sunt operaționale, restul sunt în depozite. Pe de altă parte, americanii au 1.770 operaționale dintr-un total de 3.708 focoase nucleare. A treia cea mai mare putere nucleară este China, cu 500 de focoase, urmează Franța și Marea Britanie.
Și atunci, de ce nu a fost Rusia niciodată descurajată de potențialul nuclear al țărilor despre care știa cu certitudine că vor veni în ajutorul Ucrainei? Pentru că, ne explică Lucian Bumeder, contează și cât de credibilă este o eventuală ripostă nucleară.
„Era clar că Ucraina era destul de importantă pentru SUA și că SUA îi vor susține independența și că este în interesul strategic al statelor occidentale să susțină Ucraina, dar Ucraina nu este teritoriu american, așa că SUA nu ar fi riscat un scenariu nuclear de dragul Ucrainei”, subliniază analistul german.
Pe de altă parte, adaugă Lucian Bumeder, faptul că Rusia nu a lovit depozite de armament sau alte ținte militare din țări de pe Flancul Estic, prin intermediul cărora se oferea sprijin Ucrainei, se datorează faptului că aceste țări sunt membre NATO, iar NATO este o alianță nucleară.
În sensul invers, faptul că nu există trupe NATO în Ucraina sau că NATO nu a oferit Ucrainei un scut aerian sunt o consecință a faptului că Rusia este o putere nucleară, atribut de care regimul de la Kremlin s-a folosit frecvent în retorica sa din ultimii trei ani.
Ce presupune descurajarea nucleară NATO în Europa
32 de state formează în acest moment Alianța Nord-Atlantică, însă doar trei dintre ele au și arme nucleare: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Franța. Iar dintre ele, doar primele două și-au inclus arsenalul nuclear în sistemul centralizat de comandă și control, în timp ce Franța a optat să-și păstreze independența din acest punct de vedere, cu scopul de a folosi armele de distrugere în masă doar pentru apărarea interesului național.
Cu alte cuvinte, dacă se va ajunge vreodată la invocarea Articolului 5 al Tratatului, esența apărării comune, doar SUA și Marea Britanie și-ar activa arsenalul, pe criterii nucleare. Pentru a spori descurajarea nucleară a Europei, Statele Unite ale Americii au adus în perioada Războiului Rece și mențin și azi bombe nucleare pe teritoriul unor state aliate.
Arsenalul e semnificativ mai mic decât pe vremea Cortinei de Fier, dar există și e o garanție solidă. Momentan, peste 100 bombe de tip B61 sunt depozitate în șase baze militare aflate pe teritoriul a cinci state aliate – câte o bază în Belgia, Olanda, Germania și Turcia și două baze în Italia. Acestea sunt proiectate să fie lansate din bombardiere sau avioane de luptă ale aliaților în cazul în care folosirea lor ar fi considerată necesară.
În ceea ce privește Marea Britanie, programul nuclear constă în patru submarine din clasa Vanguard, dotate cu rachete Trident de producție americană, pe care sunt încărcate focoase nucleare de producție britanică. Date în folosință în perioada 1993-1999, aceste submarine ar fi trebuit să aibă o perioadă de viață de 25 de ani, ceea ce înseamnă că ultimul ar fi trebuit retras din uz anul trecut.
Acest lucru nu s-a întâmplat și, deși există un plan de înnoire a flotei, acest lucru nu se va întâmpla mai devreme de 2030. Pe de altă parte, premierul Keir Starmer a anunțat o majorare până la 2,5% din PIB a cheltuielilor pentru apărare.
Oficialii NATO și statele membre vorbesc rar spre deloc în mod public despre capacitățile nucleare ale Alianței, spre deosebire de regimul rus. Așadar, când fostul secretar general Jens Stoltenberg a declarat presei, în iunie 2024, că se fac eforturi pentru adaptarea capacităților nucleare la contextul geopolitic, știrea a atras imediat atenția. Deciziile de acest fel se iau în Grupul de Planificare Nucleară din care Franța, deși este membră NATO, nu face parte.
Programul nuclear al Franței are două componente: rachete balistice pe patru submarine din clasa Triomphant și rachete de croazieră pentru avioane de luptă Rafale. De la producție și până la comandă, întreaga arhitectură este sub controlul exclusiv al statului francez.
Așadar, cel puțin în acest punct, dacă un stat aliat ar fi atacat nuclear, răspunsul echivalent ar fi asigurat de SUA și Marea Britanie, nu și de Franța. Așa se justifică intenția lui Emmanuel Macron de a oferi un rol european capacităților de descurajare nucleară de care dispune țara sa.
„Principiul <<independenței>> va juca un rol esențial în ceea ce va putea face Franța, dacă își asumă un rol mai vizibil în protecția Europei. Există provocări politice, doctrinare și de solidaritate nucleară clare în cazul în care Franța și-ar extinde descurajarea dincolo de frontierele sale”, explică dr. Ana Alecsandru, expertă în proliferare și politică nucleară la Royal United Services Institute (RUSI).
Într-un scenariu în care administrația Trump ar decide să nu mai asigure această protecție nucleară și să-și retragă arsenalul nuclear din Europa sau pur și simplu să sugereze că nu-l va folosi dacă situația o va impune, Franței i-ar fi greu, dacă nu chiar imposibil, să-i ia locul imediat. Iar dacă s-ar ajunge la o cooperare franco-britanică, cele două țări au un arsenal infim în comparație cu Rusia. Dar cheia credibilității nu stă în numere, ci în varietate explică Lucian Bumeder în dialogul cu Panorama.
„Un calcul bazat doar pe numere nu este relevant, ce este relevant este existența unei diversități de încărcături nucleare și sisteme (de lansare – n.r.). Un atac nuclear de amploare asupra Franței, să zicem, sau unul la o scară mică împotriva unui stat aliat sau doar asupra unei ținte militare poate fi descurajat dacă țara vizată are o capacitate similară de ripostă chiar și fără utilizarea arsenalului strategic”.
Or, Franța și Marea Britanie dispun doar de arme strategice, gândite să fie folosite drept ripostă în cazul unui atac nuclear, nu pentru un conflict convențional.
Rusia, pe de altă parte, dispune, pe lângă armele strategice, și de arme nucleare tactice, prin intermediul cărora poate ataca localizat cu efecte de mai mică amploare și chiar a existat un punct critic în timpul războiului din Ucraina, în toamna lui 2022, când la Moscova s-a pus problema utilizării acestor arme pe câmpul de luptă. Nu s-a întâmplat, susține Lucian Bumeder, tocmai datorită capacității de descurajare nucleară a NATO.
Rusia mai are și avantajul unui program nuclear sofisticat, care constă în mijloace de lansare de la sol, din aer și din apă.
Nuclear sau convențional, ce ar trebui să facă Europa
Acum, când angajamentul SUA față de aliații NATO este pus sub semnul întrebării de comportamentul imprevizibil al lui Donald Trump, europenii se văd nevoiți să acționeze rapid, deși ar fi avut timp încă din 2009, de la Tratatul de la Lisabona, să se ocupe de acest domeniu. Voința politică, explică Ionela Ciolan, a fost unul dintre obstacole.
Cercetătoarea Centrului Wilfried Martens propune trei direcții pentru dezvoltarea apărării și securității:
- arsenalul de luptă (creșterea numărului forțelor armate);
- dezvoltarea capabilităților de sprijin militar în C4ISR (culegerea de informații, supraveghere și monitorizare, tehnici de interceptare și recunoaștere);
- dezvoltarea unei descurajări nucleare europene.
„O forță de descurajare nucleară europeană ar putea consolida securitatea europeană și stabilitatea regională prin completarea NATO și diversificarea opțiunilor de descurajare, reducând dependența de SUA. Acest lucru ar putea promova un <<parteneriat între egali>> mai echilibrat, în care Europa să contribuie în mod activ la securitatea sa. În plus, o forță de descurajare europeană ar putea acorda un control mai mare asupra politicii de securitate, permițând Europei să ia decizii independente, în conformitate cu interesele sale, sporindu-și totodată puterea de negociere în cadrul negocierilor internaționale”, argumentează Ionela Ciolan.
Aceasta este partea plină a paharului. Partea goală a paharului e reprezentată de drumul anevoios pe care-l are, de obicei, de parcurs Uniunea Europeană când e pusă în fața unor decizii de asemenea anvergură.
Ionela Ciolan a identificat patru opțiuni pentru descurajarea nucleară în Europa:
- SUA continuă să ofere pilonul nuclear pentru NATO;
- Europa se concentrează exclusiv pe descurajarea convențională și pe capacități de contraatac, fără a depăși resursele nucleare deja disponibile în Franța și Marea Britanie;
- Europa dezvoltă o descurajare nucleară pan-europeană, sub forma unei cooperări între Franța și Marea Britanie (fie sub mandat NATO, fie în afara Alianței Nord Atlantice);
- UE dezvoltă un „Eurodeterrent”, o capacitate nucleară creată și menținută în comun de către statele membre.
Până la deschiderea „unei noi umbrele nucleare”, europenii au probleme mult mai serioase cu înarmarea clasică.
„O descurajare convențională solidă și credibilă, dublată de forțe nucleare, rămâne cea mai bună opțiune în fața inamicilor. Nu cred că se poate una fără alta”, este de părere și Andrew Futter, profesor de științe politice și expert în politicile nucleare contemporane la Universitatea din Leicester.
În acest moment, adaugă profesorul, într-un răspuns pentru Panorama, „sporirea semnificativă a forțelor convenționale este o problemă mult mai presantă și mai importantă decât schimbarea în domeniul nuclear”, deoarece temerile mari sunt că actuala administrație americană ar putea să nu-și mai respecte angajamentele militare din cadrul NATO.
În discursul său din 5 martie, Emmanuel Macron a mai făcut o remarcă: Rusia a transformat conflictul din Ucraina într-unul mondial, prin folosirea pe front a soldaților nord-coreeni și a armamentului iranian. Mesajul a avut o țintă foarte clară, era destinat urechilor de la Washington. „A vrut să se asigure că situația din Ucraina nu este redusă la statutul de <<problemă europeană>>, încercând astfel să păstreze implicarea SUA”, subliniază cercetătoarea RUSI.
Explicațiile pentru pașii mici pe care europenii i-au făcut către înarmare sunt multe: una dintre ele are legătură cu reciprocitatea. Dacă europenii și-ar spori capacitățile militare, Rusia, care de la „o benzinărie deghizată în țară”, așa cum o descria senatorul american John McCain, a devenit o fabrică de armament pe steroizi, cu siguranță va riposta. Dar, consideră profesorul britanic, Occidentul este în avantaj, pentru că potențialul financiar comun este mult mai mare decât cel al Rusiei și, prin urmare, și capacitatea de a investi în apărare.
Deocamdată, potrivit unui calcul făcut de Institutul Internațional pentru Studii Strategice (IISS), Rusia a cheltuit pentru apărare echivalentul a 462 de miliarde de dolari, în 2024, în timp ce în Europa această sumă a ajuns la 457 de miliarde de dolari. Americanii dețin locul fruntaș, cu o sumă chiar mai mare decât bugetele Europei și Rusiei la un loc – 968 de miliarde de dolari.
Rolul României
Am întrebat-o pe Ionela Ciolan de la Centrul Wilfried Martens și cum crede că ar trebui să se poziționeze autoritățile de la București în toată dezbaterea despre viitorul apărării continentului european.
„Discuția despre descurajarea nucleară europeană fără sprijinul armelor nucleare americane este abia la început și se află încă la nivelul de înțelegere a complexității subiectului. (…) România ar trebui să își definească o poziție proprie, bazându-se pe calculele securității naționale și pe specificul poziției noastre pe harta geopolitică a Europei”.
Mult mai importantă pentru țara noastră este inițiativa ReArm a Comisiei Europene.
Mai multe despre misiunea pe care o vor avea țările membre și oportunitățile în industria de apărare vom afla pe 19 martie, când președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, va prezenta Carta Albă privind viitorul apărării în spațiul comunitar.
A contribuit la acest material Edit Gyenge.
Articol editat de Andrei Luca Popescu
Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.
