Opt filme de văzut în mini-vacanță, de la dragoste nordică și pisici mitice, la Churchill și dictaturi braziliene

Sezonul mini-vacanțelor de Paște și de 1 Mai e aici, așa că sigur veți avea timp să strecurați în aceste zile și un film. Nu pierdem nici de data aceasta ocazia să vă propunem recomandările noastre, ale redacției Panorama.

Cum nici noi nu avem prea mult timp să vedem filme, selecția e făcută strict bazându-ne pe ce am apucat să vedem și ce ne-a plăcut fiecăruia, în ultima perioadă. Nu sunt neapărat filme noi și poate nici cele mai reușite, dar lucrăm cu materialul clienților.

De data aceasta, în premieră, includem în lista de recomandări și filmele pe care voi, cititorii noștri, ni le-ați trimis. Așadar, cu câte ceva pentru toate gusturile, iată filmele (aici găsiți seriale, iar aici cărți).

Neljä pientä aikuista (Patru mici adulți, regia Selma Vilhunen, 2023)

Până când moartea ne va despărți, trebuie să ne dăm seama cum ne unim în timpul vieții, nu? Cam asta e întrebarea la care producția finlandeză pare că vrea să caute răspuns.

Juulia (Alma Pöysti) este o politiciană de succes. Matias (Eero Milonoff) e un preot respectat în comunitate. Împreună formează genul de cuplu la care ceilalți se uită cu admirație și care ar putea trece drept exemplul perfect pentru ce înseamnă o relație reușită.

Evident că lucrurile nu se aliniază după standardele pe care le așteaptă cei din jurul lor. Juulia descoperă că Matias are o amantă, doar că atunci când află acest lucru, nu decide să divorțeze, ci propune o relație deschisă. Se ajunge, de fapt, la două relații poliamoroase, pentru că și Juulia începe să se vadă cu Miska, o persoană care se recomandă non-binară.

Filmul curge apoi sub forma unei comedioare amare, în care cei patru adulți (mici, după cum ți-i prezintă titlul) își propun să încalce toate regulile pe care restul societății le leagă strâns de ideea de maturitate și responsabilitate.

Producția e, totuși, una nordică, așadar nu te aștepta la răsturnări de situație sau happy end după model hollywoodian.

Povestea reușește să râcâie acolo unde, de regulă, oamenii cu viziuni conservatoare se feresc să se uite, de frica a ceea ce ar putea descoperi despre ei înșiși, când ar lua la disecat ideea de cuplu, iubire și așteptări. Motiv pentru care decid să-și ducă viețile într-un stil monoton, dar confortabil.

Doar că oamenii cresc, devin adulți, cel puțin din punctul de vedere al vârstei. Și odată cu ei cresc și nemulțumirile, frustrările sau dezamăgirile acumulate de-a lungul timpului.

Firul care însoțește întregul film e ipocrizia. Într-o lume care predică ideea de libertate, dar judecă orice e ieșit din tipar, „Patru mici adulți” e genul de oglindă care trebuie scoasă cât mai des din sertar. De văzut pe Max. (Ciprian Ioana)

Straume (Flow – O pisică fără frică, regia Gints Zilbalodis, 2024)

Un film animat, sensibil și duios, de producție letonă, Flow e de văzut cu toată familia, chiar dacă cei mici vor rămâne doar la nivelul primar al poveștii.

O pisică fără frică, după cum e și restul titlului din limba română, Flow trăiește singură într-o pădure, în casa pe care cândva o împărțea cu stăpânul ei. Filmul pare că începe între două evenimente apocaliptice pentru lumea pisicii. Viața ei solitară și liniștită e luată pe sus de un potop. Casa, pădurea și, parcă, întreaga lume ajung scufundate.

E un ocean în care regizorul pare că te aruncă și pe tine, pentru a simți frica pisicii, dar și singurătatea ei. Dar chiar și creaturile singuratice au nevoie de companie. Pe barca pe care se refugiază pisica ajung tot felul de animale și o pasăre. E o altfel de arcă a lui Noe, care trece printr-o lume ruptă parcă din romanele realismului magic.

Pe lângă multe alte premii, Flow a luat Oscarul pentru cel mai bun film animat. Marele lui succes e de a fi atât de expresiv, fără ca vreunul dintre personaje să rostească vreun cuvânt. Îl găsești la cinema. (Alina Mărculescu Matiș)

Amsterdam (regia David O. Russell, 2022)

„Amsterdam” e genul de film pe care-l agăți din recomandări doar pentru distribuția spectaculoasă. Pe afișul care duce cu gândul mai degrabă la un spectacol de magie, îi vezi pe Christian Bale, care interpretează rolul unui medic atipic, pe Margot Robbie, o asistentă nonconformistă, și pe John David Washington, în rolul unui avocat carismatic.

Împreună formează o echipă călită în traumele Primului Război Mondial, care ajunge să trăiască fără griji la Amsterdam, dar care se destramă când viața de dinainte de război le bate la ușă. Echipa se reîntregește după câțiva ani și ajunge în mijlocul unei conspirații planificate de oameni de afaceri influenți, care vor să pună mâna pe putere în SUA. Vă sună cunoscut?

Filmul are la bază un sâmbure de adevăr, dar nu este unul biografic și nici vreo lecție de istorie. Deși lansat în 2022, se potrivește de minune contextului din 2025, pentru că amintește că ideea de „a salva democrația” nu e chiar nouă și că istoria are un mod ironic – sau poate puțin înfricoșător – de a se repeta.

Din distribuție mai fac parte, printre alții, Robert De Niro, Chris Rock, Mike Myers, Zoe Saldaña și Taylor Swift.

Dacă îți plac poveștile cu atmosferă retro, personaje atipice și un strop de satiră, Amsterdam s-ar putea să fie exact filmul de care ai nevoie să te relaxezi în vacanța de primăvară. Poate fi văzut pe Max. (Alexandra Albu)

Darkest Hour (Cel mai întunecat moment, regia Joe Wright, 2017)

Filmul surprinde una dintre cele mai tensionate perioade din istoria Marii Britanii – începutul lunii mai 1940, când trupele naziste se apropie vertiginos de granițele Belgiei, iar Europa pare că va cădea în totalitate sub controlul lui Hitler. 

Premierul britanic Neville Chamberlain este forțat să demisioneze, iar singura figură acceptată de ambele tabere politice rămâne Winston Churchill, interpretat magistral de Gary Oldman, care a și luat Oscarul pentru acest rol.

Filmul urmărește primele săptămâni ale lui Churchill ca prim-ministru, în care e nevoit să decidă dacă negociază pacea cu Germania nazistă sau continuă lupta, chiar și cu riscul unei înfrângeri. Churchill nu e prezentat ca un supererou, ci ca un om încolțit, adesea izolat, confruntat cu slăbiciunile proprii și cu neîncrederea celor din jur.

Aflat în impas, premierul coboară în metroul londonez pentru a vorbi cu oamenii de rând. Chiar dacă fictivă, este una dintre cele mai încărcate emoțional scene din film și funcționează ca o alegorie a unei democrații autentice: liderul care își ascultă poporul înainte de a lua o decizie radicală. Întâlnirea îi dă lui Churchill curajul de a respinge pacea cu Hitler și de a continua lupta.

Filmul este cu atât mai emoționant, cu cât retorica rezonează cu realitatea prezentului. „One doesn’t pet the tiger when it has your head in its jaws” („Nu mângâi tigrul când îți ține capul între fălci”) capătă o relevanță nouă în fața populismului global și a dilemelor geopolitice contemporane.

Filmul culminează cu celebrul discurs rostit de Churchill în Parlament, pe 4 iunie 1940, și rămas până azi ca una dintre cele mai mobilizatoare declarații din istoria modernă: „We shall never surrender” („Nu ne vom preda niciodată”).

Astfel, scenariul semnat de Anthony McCarten, și el deținător de Oscar, strecoară subtil întrebarea: cum ar arăta un Churchill astăzi? Și, mai ales, ar mai avea cineva curajul să spună nu, atunci când presiunea pentru compromis este copleșitoare? Filmul poate fi văzut pe Sky Showtime. (Ioana Moldoveanu)

Ainda Estou Aqui (Sunt încă aici, regia Walter Salles, 2024)

Câștigătorul Oscarului din 2025 pentru cel mai bun film internațional e o peliculă care te pune față în față cu o perioadă dureroasă din istoria Braziliei și te face să îți pui întrebări despre cum ai gestiona tu o astfel de situație.

Regizat de Walter Salles, filmul spune povestea lui Eunice Paiva, o femeie care refuză să renunțe la lupta pentru aflarea adevărului despre dispariția soțului său, Rubens Paiva, un politician disident, răpit de acasă de autorități în timpul dictaturii militare.

Totul este filmat cu o naturalețe care te face să te simți ca și cum ai trăi alături de personaje, nu doar că le privești de pe margine. Povestea e dură și extrem de greu de privit, dar esențială pentru a înțelege cum regimurile autoritare nu doar că distrug oameni, dar și familii întregi.

Jocul actorilor e de-a dreptul impresionant, în special al Fernandei Torres, nominalizată la Oscar pentru cea mai bună actriță în rol principal și cea care o joacă pe Eunice.

Mai mult decât despre dreptate, e un film despre supraviețuire, despre nevoia de a înfrunta cu capul sus o realitate care te poate strivi la un moment dat.  E un film la care o să plângi, dar cu siguranță unul care îți rămâne în cap și după ce se încheie. Poate fi văzut în cinematografe. (Vlad Dumitrescu)

Ik ben geen robot (Nu sunt un robot, regia Victoria Warmerdam, 2023)

O zi obișnuită la birou se transformă într-un coșmar care îi va da viața Larei, o producătoare de muzică din Olanda, peste cap pentru totdeauna. Totul pornește de la cea mai enervantă chestiune de care ne lovim cu toții pe internet: verificarea anti-boți cu testul Captcha, menit să cearnă roboții online de utilizatorii umani.

Lara nu reușește să nimerească celebrele imagini cu autobuze, treceri de pietoni sau semafoare oricât s-ar strădui, deși aparent clicăie pe toate corect. De câte ori n-ați înjurat în fața ecranelor, eșuând la un enervant test Captcha, când vă grăbeați să accesați un site?

Lara sună la suportul IT să ceară ajutor, iar reacția e tipică, de genul „ați băgat calculatorul în priză?”. Omul o întreabă glacial: ești sigură că nu ești un robot?

De aici, viața tinerei olandeze începe să se destrame încet-încet, în încercarea de a stabili dacă e om sau chiar e un robot care nu e în stare să treacă un amărât de test online. Și nu va afla până nu se va supune testului suprem, pe acoperișul unei clădiri, alături de iubitul ei și de misterioasa femeie care îl însoțește.

E un scurtmetraj foarte bine închegat, de vreo 20 de minute, care a câștigat anul acesta Oscarul la categoria sa de „acțiune live”. Îl găsiți integral pe YouTube. (Andrei Luca Popescu)

Monsieur Aznavour (regia Mehdi Idir, Grand Corps Malade, 2024)

Cum e să reușești atunci când nimeni nu îți oferă absolut nicio șansă? Considerat cu pielea prea închisă la culoare, prea mic și, în general, nu foarte frumos, Charles Aznavour, pe numele său adevărat Shahnour Varenagh Aznavourian, sfidează toate barierele și devine unul dintre cele mai cunoscute nume ale muzicii franceze. A compus peste o mie de cântece, dintre care câteva sute în engleză, spaniolă și italiană.

Născut în 1924, într-o familie de imigranți armeni, stabiliți în Franța, Aznavour și sora lui, Aida, sunt expuși de mici lumii artistice. Părinții lui aveau un mic restaurant unde ofereau mese și băutură gratuite celor care aveau nevoie, iar tatăl lor întreținea atmosfera cu recitaluri.

Atât Charles, cât și sora lui și-au făcut debutul încă de mici pe scenă, jucând în mici spectacole și pentru a face rost de bani pentru familia care a fost nevoită să închidă restaurantul falimentar și să se mute într-o locuință înghesuită.

Ambițios și autodidact, Aznavour formează inițial un duet cu talentatul pianist Pierre Roche, apoi intră sub aripa protectoare a lui Edith Piaf. Decide însă că trebuie să „treacă la o viteză superioară” și își investește toți banii într-un album single și un turneu pe cont propriu. 1956 este anul în care pornește în această carieră de unul singur.

Extrem de organizat, citește multă literatură și își impune să scrie un cântec pe zi, în caietele lui cu coperte roșii. Ajunge să concerteze în turnee în întreaga lume, inclusiv în Statele Unite ale Americii, joacă în filme (un exemplu este „Tirez sur le pianiste”, de François Truffaut, în 1960) și duce o viață de invidiat.

Dincolo de activitatea lui de artist, rămâne atașat comunității armene, și, după cutremurul devastator din Armenia, din 1988, pune bazele unei fundații și scrie împreună cu Georges Garvarentz melodia „Aznavour for Armenia”, care urcă rapid în Top 50.

A lăsat omenirii melodii precum „La Bohème”, „Hier encore” sau „Emmenez-moi”. Dar, oricâtă faimă ar avea în afara scenei, viața de familie este una tumultuoasă, presărată cu tragedii. „Dl. Aznavour” poate fi văzut în sălile de cinema. (Cristina Dobreanu)

The Wonderful Story of Henry Sugar (Minunata povestire a lui Henry Sugar, regia Wes Anderson, 2023)

Dacă scriitorul Roald Dahl ar fi spus această poveste în imagini, probabil că ar fi făcut-o așa cum o face regizorul Wes Anderson în scurtmetrajul inspirat din nuvela autorului britanic. Stilul inconfundabil al lui Anderson, cu cadre simetrice și pline de culoare, pune în valoare jocul irezistibil al actorilor Benedict Cumberbatch, Ralph Fiennes, Dev Patel și Ben Kingsley.

Filmul este despre un bărbat bogat, superficial și egoist, care descoperă în biblioteca tatălui său povestea unui om cu o abilitate extraordinară. Își dă seama că o poate folosi pentru a trișa la jocurile de noroc și, motivat de lăcomie, își dedică tot timpul pentru a și-o dezvolta.

Însă, când în sfârșit reușește, trece printr-o transformare interioară profundă, care nu doar că îi va marca propria viața, însă va marca și viețile a nenumărați oameni.

Filmată ca o piesă de teatru, povestea lui Henry Sugar aduce omenia pe scenă și te lasă la final cu sufletul plin. Pelicula a câștigat Oscarul pentru scurtmetraj în 2024. Este disponibilă pe Netflix și durează doar 40 de minute. (Raluca Ion).

Recomandări de filme de la cititorii Panorama

• Sulla terra leggeri: cinematografia și vibe-ul sunt impecabile. (Andrei P.)
• Poor Things: poate că șochează vizual și ca poveste, dar pe mine mă umple la fiecare vizionare (văzut deja de trei ori) de energie și bucuria redescoperirii artei cinematografice. În plus, îmi dă un boost de încredere și libertate interioară (Ana Munteanu-Popa)
• A Man Called Otto: (Ana și Diana)
• As Good As It Gets („Fidea cu lapte”)
• The Passion of the Christ (Cristina)
• The Pope’s Exorcist (Costin)
• Man of God: (Nicoleta Daneliuc)
• Someone Like You: („Profa de română”)
• Miracolul din celula 7 (Elena Melinte)

Articol editat de Andrei Luca Popescu