Avea familie în regiunea Odesa și, la acel moment, nu știa dacă sunt bine, dacă vor să fie strămutați. Pe urmă, s-a implicat și în coordonare de ajutor umanitar. Când ajungeau la ea informații despre refugiați care aveau nevoie de ajutor, îi punea în legătură cu cine știa că poate oferi acel ajutor. Dincolo de analizat constant toate evoluțiile războiului, s-a concentrat mult și pe verificat propaganda și demontat posibile dezinformări rusești care se rostogoleau în spațiul public de la noi. Plus multe interviuri în presă, inclusiv câteva publicate în Panorama.
Un ritm care nu i-a lăsat răgazul de a-și trage sufletul. Sau de a procesa.
„Am început să fiu pe pilot automat pe la începutul lunii martie și am ținut-o așa până prin mai, când am început să resimt oboseala”. A început să aibă atacuri de panică, pe care a încercat să le țină sub control prin exerciții de respirație.
„Înțelegeam că merg spre burnout, că am nevoie de pauze mici. Pauzele acestea mici au fost oferite de escapade din București: o conferință la Chișinău, un eveniment în familie, nu conta că era doar o zi, eu efectiv evadam. Dar ele m-au ajutat pe foarte scurt timp, ca să pot continua ceea ce se întâmpla la București”.
Când au reînceput luptele dintre Armenia și Azerbaidjan, la mijlocul lunii septembrie, am luat legătura cu Angela Grămadă, pentru a mă ajuta să dau de informații și de analiști mai aproape de punctul fierbinte.
„Sincer, eu am obosit deja de atâta război”, spunea, la finalul primei zile în care m-a ajutat să urmăresc subiectul. O zi mai târziu, erau violențe la granița dintre Tadjikistan și Kârgâzstan. A ales să tacă, pentru că nu mai putea adăuga „traducerea” unor alte conflicte în zilele ei deja în pragul burnout-ului.
Au trecut opt luni de la începutul războiului, timp suficient pentru câteva concluzii. Cum gestionezi, deci, contactul zilnic, neîntrerupt, cu războiului, cu refugiații, cu drama umană? Cum faci când ai expunere neîntreruptă la crize de asemenea proporții să îți păstrezi speranța că va fi bine?
„Eu întotdeauna cred că binele va învinge. Doi: te gândești că ai rude acolo. Datoria față de ele e cel mai important lucru. Prin ceea ce am făcut noi în toată perioada asta, noi ne aminteam că ne afectează și pe noi aici, în România. Dacă noi ne oprim, cine va traduce informația din regiune? Dacă tu te oprești, tu pot să vezi că alții nu neapărat îți iau locul, că nu asta ne deranja, noi am fi vrut să fie mai multă lume să traducă, să știe rusă, să vorbească ucraineană sau să înțeleagă în ucraineană cum facem noi. Dar ne lua locul cealaltă parte, cu dezinformarea”, răspunde Angela Grămadă.
Sfaturi de specialist: Cu speranța la terapie
Că e vorba de cum ne fixăm așteptările când încercăm să schimbăm un crâmpei de lume, că vorbim despre cum să gestionăm crize mari care ne afectează și pe noi, cheia speranței stă în perspectivă.
Despre asta vorbește Gabi Solomon, de la Galantom, când spune că se concentrează pe lucrurile mici pe care le poate schimba în bine în România, sperând că, lucru mic cu lucru mic, se face o schimbare mare.
Tot despre perspectivă vorbește și Angela Grămadă, experta a cărei treabă era să avertizeze despre pericolul unui război când nimeni nu credea că el va exista. Cea care, acum, că războiul există, trebuie să ne învețe cum să îl înțelegem și care sunt riscurile pentru noi. Perspectiva înseamnă și cum înțelegem ce controlăm și ce nu.
„Nevoia noastră de bază, ca ființe umane, e de certitudine. Avem nevoie de certitudini”, trage linie psihoterapeuta Silvia Bouroș-Lopătaru. Și dă exemple de mai multe exerciții pe care le recomandă, pentru astfel de situații și anxietăți. Pe măsură ce trecem prin ele, firul roșu e clar: calea pentru a gestiona anxietățile în fața crizelor care ne înconjoară, remediul pentru „oboseala speranței” e să ne antrenăm perspectiva pe care o avem asupra vieții.
De la a te forța să te oprești din spirala gândurilor negative și să faci zoom-in/zoom-out pe viața ta – ce ai, ce nu ai, ce merge bine, ce nu, ce poți controla și ce nu. „Să nu uităm că nu există niciodată o singură perspectivă”, atrage atenția specialista.
Ceea ce trebuie să acceptăm, spune Bouroș-Lopătaru, e că singurele persoane asupra cărora avem control suntem noi înșine. „Când zic ‘noi înșine‘, nu mă refer la ce se zice, că ne putem controla emoțiile sau că ne putem controla gândurile. Nu. Ne putem controla atitudinea față de emoțiile noastre și față de gândurile noastre”. Sunt multe tehnici aici care vin din mindfulness și care te învață cum să îți observi, de parcă ai fi în afara corpului tău, propriile gânduri și comportamente.
Conectarea cu ceilalți și conectarea cu tine însuți sunt cele două căi prin care să ne hrănim speranța în aceste vremuri complicate. Explicate, aceste două căi arată așa: „Dacă văd că începe negativismul să îmi dea târcoale și să mă copleșească, hai să merg către cineva care poate să mă asculte cinci minute. În terapie, asta se numește ventilare (eng. „venting”, n.r.). Atât timp cât sunt încărcat, nu o să pot să văd clar lucrurile. Atenție aici să nu mergem către victimizare, pentru că asta îmi hrănește lipsa de speranță”.
Ieșitul cu oamenii din cercul nostru social, păstrarea contactelor sociale sunt, de asemenea, lucruri importante pentru a nu ne învârti în spirala negativismului. Iar acestea se leagă și de cealaltă cale, de conectarea cu sine, pentru că ne ajută să ne ducem către lucrurile care ne dau bucurii, care ne fac plăcere. „De acolo îți iei speranța, de acolo hrănești starea de bine interioară. Pot fi cele mai mici lucruri – gătitul, de exemplu”, mai spune psihoterapeuta.
Un alt exercițiu e să te concentrezi pe aici și acum: în aici și acum, ce poți să controlezi de fapt?
Alt sfat se leagă de așa-zisul „doom scrolling”, adică cititul constant, fără niciun fel de filtru sau structură, de știri legate de pandemie sau de război, de exemplu. Aici, specialista, la fel ca toată breasla ei, recomandă un dozaj, dar și o diversificare a consumului de media. Spre exemplu: da, citim dimineața știrile despre ce s-a mai întâmplat în Ucraina. Dar, data viitoare când luăm o pauză și vrem să citim ceva, iar acel ceva nu e o carte, să deschidem și ceva care ne face plăcere sau măcar nu ne produce aceleași angoase: un material despre o nișă de care suntem interesați, despre o pasiune de-ale noastre. Asta, ca să ne amintim că lumea merge mai departe și că oamenii iubesc, mănâncă și se bucură în continuare.