Pandemie, război, inflație, energie. Cum să (nu di-)speri în mijlocul crizelor
Powered by
Va dura mult până vom înțelege impactul real al închiderii școlilor în pandemie asupra sănătății mintale a copiilor. Până vom afla cât de mult i-a afectat pe unii angajați lucratul de acasă și mersul, o dată-de două ori pe săptămână, într-un birou cvasi-gol, în care nu aveau cu cine să vorbească. Cât de mult se chinuie în continuare să se adapteze lucrului asincron, în care ești mereu pe cont propriu. Nu știm încă adevăratul preț al singurătății vârstnicilor.
Ce știm, în schimb, e că cei mai mulți dintre noi ne-am confruntat cel puțin cu anxietate în ultimii doi ani și jumătate. Și pentru că pandemia, deși e pe final, e încă aici, pentru că războiul va mai dura, iar repercusiunile economice ale acestor două crize uriașe ne vor mai afecta viețile în cel mai mic detaliu, trebuie să ne punem oglinda în față.
E cazul să ne recunoaștem anxietățile și temerile și să căutăm soluții pentru a ne menține speranța, într-o lume copleșită de crize.
Sănătatea mintală, în cifre și în două ere: înainte și de la Covid încoace
Înainte de pandemie, aproape un miliard de oameni trăiau cu o tulburare de sănătate mintală, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății. Anxietatea și depresia erau cele mai frecvent întâlnite. Iar acestea au fost primele exacerbate de pandemie și de crizele care au schimbat lumea din 2020 încoace.
Concret, 300 de milioane de oameni, între care 58 de milioane de copii și adolescenți, trăiau cu o tulburare de anxietate, în 2019, conform datelor OMS. Alte 280 de milioane, incluși aici și 23 de milioane de copii și adolescenți, aveau un diagnostic de depresie.
În România, cele mai recente date ale Institutului Național de Sănătate Publică sunt tot din 2019, când erau puțin peste 500 de mii de români în evidența medicilor de familie cu o tulburare mintală și de comportament. Acestea sunt doar cazurile diagnosticate. E o nuanță-cheie pentru a înțelege doza de scepticism cu care trebuie să interpretăm sărăcia de date pe care o avem despre orice ține de sănătate mintală în România.
Pe urmă, a venit pandemia. Prevalența depresiei și a anxietății a crescut la nivel mondial cu peste 25 de procente după primul an de Covid. Tinerii și femeile au fost cei mai afectați, potrivit OMS.
La noi, în țara „oamenilor tari”, în care mersul la psiholog rămâne tabu, pare că am reușit performanța ca numărul de cazuri de tulburări mintale să scadă în primul an de pandemie, conform acestui raport al DSP.
Derulăm filmul cu încă un an și ajungem la începutul războiului din Ucraina, pe 24 februarie 2022. În dimineața de Dragobete, ne-am trezit cu un nou pericol existențial, încă ceva despre care credeam că e de neînchipuit aici.
Costul vieții a devenit, de atunci, din ce în ce mai mare, rezultat al unei suprapuneri de crize globale. Întoarcerea la normal, speranță de care ne agățam în lockdown-uri, s-a spulberat. Acesta e normalul: inflație care stă cu încăpățânare la două cifre. Facturi la utilități care au crescut enorm, în condițiile în care știm că la noi ajunge un preț plafonat.
Peste tot, auzim că iarna aceasta va fi cea mai grea. Că vine recesiunea. La tot pasul, dăm de avertismente că suntem ținta propagandei rusești. Auzim de atacuri nucleare. Când închizi televizorul sau laptopul, când lași telefonul din mână, cum să faci să mai speri că va fi bine? Cu ce să-ți hrănești optimismul?
Foarte mulți nu au răspunsuri la aceste întrebări. E de înțeles. O psihoterapeută din New York i-a spus „oboseala speranței” („hope fatigue”). Cei care n-au un nume pentru ce simt îi spun „viața, din 2020 încoace”.
Ce e „oboseala speranței”
Oboseala aceasta a speranței se manifestă prin anxietate, insomnii, furie, prin detașare totală de situația din societate (black-out de știri, de exemplu) sau prin disperare. Dar dincolo de cum se manifestă ea și de cauzele legitime care duc la astfel de stări, este esențial pentru sănătatea noastră mintală și pentru bunăstarea noastră și a celor apropiați să înțelegem cât de importantă e relația noastră cu speranța.
La nivel de cazuri și de pacienți care i-au călcat pragul cabinetului de la începutul pandemiei, cea mai frecventă nevoie a lor a fost de a învăța să se delimiteze. Oamenii nu știau cum să proceseze toate aceste evenimente externe pe care nu le pot controla.
Or, aici cea mai mare provocare e dozajul, spune psiholoaga Silvia Bouroș-Lopătaru: cum să faci să nu fii nici prea conectat și copleșit de aceste crize, dar nici să nu te deconectezi de tot. „Să nu se piardă, ca și cum ar intra într-o pădure întunecată și nu mai poți să vezi nici cerul, pentru că e prea întunecat și cum nici să nu ieși de tot de acolo, până nu mai vezi pădurea”.
Cheia e să înveți să cedezi controlul, să te resemnezi, practic, că nu poți să controlezi nici pandemia, nici războiul, nici criza costului vieții. Că nu poți să controlezi multe lucruri ale căror efecte le resimți în viața ta de zi cu zi și te afectează. Și, după ce faci asta, trebuie să te concentrezi pe lucrurile mici pe care poți să le controlezi.
Lupta cu controlul și cum să fii optimist de cursă lungă
E concluzia la care a ajuns și un „optimist de cursă lungă”, cineva care și-a făcut din speranță un mod de viață. „Au apărut mai mulți oameni în barca celor care știu că nu pot să schimbi chestii mari, dar poți să faci chestii mici și să te implici”.
Gabi Solomon e unul dintre inițiatorii proiectului Galantom, o platformă de fundraising care a devenit principala manifestare a unei culturi încă modeste a generozității și implicării sociale în România.
De la înființare, acum aproape 10 ani, românii au donat puțin sub 24 de milioane de lei pe această platformă. Și-au donat ziua de naștere, au alergat pentru o cauză bună și au „donat” kilometrii parcurși, au strâns bani pentru un proiect.
Impactul crizelor asupra generozității românilor
Pandemia și războiul au fost, cu siguranță, un punct de inflexiune în relația românilor cu generozitatea. Faptul că ONG-urile s-au implicat foarte repede și la firul ierbii în campanii de ajutorare a crescut încrederea societății într-un sector afectat în trecut de teorii ale conspirațiilor și de neîncredere. Noul nivel de încredere s-a manifestat și prin contribuțiile oamenilor, prin donații și voluntariat.
Dar aici intervine și problema unor vârfuri de generozitate, niște valuri care trec. „Sigur sunt valuri, dar valurile acestea creează mici scântei”, spune Solomon.
În prima jumătate a lui 2022, românii au donat peste 1.600.000 de lei pe Galantom. Cea mai mare donație făcută pe platformă a fost de 15.500 de lei. Fondurile au mers la peste 150 de organizații non-profit. O treime dintre donațiile de anul acesta au fost direcționate către proiecte din domeniul sănătății și încă 22%, către proiecte care vizau ajutorul umanitar. Au fost 22 de proiecte special gândite pentru refugiații din Ucraina.
Există, însă, și un efect al crizei costului vieții în aceste gesturi de generozitate, deși e greu să le delimitezi și să spui care e impactul inflației, care e al scăderii interesului. Cert e că, în primele șase luni din 2022, numărul de donații a scăzut cu 27%, iar valoarea donațiilor, cu 12%.
Speranța cere răbdare
Dezvoltator și programator la bază, Gabi Solomon a intrat alergând în lumea voluntariatului. La propriu. Pasionat de alergat și de evenimente sportive, le-a combinat cu cauze bune. Într-un fel, e și firesc. Implicarea socială e și ea ca un maraton. Trebuie să te antrenezi, să îți construiești o rezistență emoțională. Altminteri, îți pierzi speranța.
Tocmai pentru că e de aproape 15 ani în lumea aceasta a speranței cu un scop, Gabi Solomon a văzut și cum s-au transformat generozitatea și implicarea socială a românilor. Și spune că România s-a schimbat mult la acest capitol. Românii au devenit mai generoși, mai interesați să se implice, spune voluntarul Galantom. Marile schimbări sunt însă mai ales la nivel personal, cu efect de multiplicare în restul societății.
Al doilea motiv de optimism despre care vorbește Solomon e un efect al tranziției de generații. Spune că generațiile mai tinere vin cu altă paradigmă. Resping autoritatea tradițională, ierarhiile de neclintit, în care lucrurile sunt într-un fel pentru că sunt alții mai puternici. Cu atitudinea aceasta, sunt mult mai disponibili să refuze ideea că nu se poate face ceva. Sunt voluntarii „profesioniști” ideali și motivul pentru care Solomon speră că România de mâine va fi mai empatică, mai dornică să schimbe, metru cu metru, ce vede în jur.
În ceea ce-l privește, Gabi Solomon spune că se întreabă mereu: dacă toți ar face X sau Y, ar fi mai bine sau mai rău? Așa decide unde să își canalizeze energia și speranța. Se gândește întotdeauna la efectul de multiplicare, iar asta îl ajută să fie optimist, dar realist.
Gabi Solomon, Galantom:
- „Trebuie să acceptăm că există o diferență între dorința noastră de a ajuta și ce e mai eficient”. Nu întotdeauna ajută să te duci acolo și să pui mâna. E mai eficient să donezi și să centralizeze cineva efortul de ajutare.
Gabi Solomon, Galantom:
- „Când sunt spike-uri (valuri, n.r.), dincolo de reacția noastră emoțională, de a merge să ajuți atunci, trebuie să întrebi de ce e nevoie”.
Gabi Solomon, Galantom:
- „Trebuie să îți alegi o cauză sau mai degrabă un domeniu care crezi că se potrivește principiilor tale și donează recurent. Susținând o organizație recurent e cea mai bună chestie pe care poți să o faci”. Ajuți cu stabilitatea și predictibilitatea bugetului organizației.
Speranța unui analist de război
Până la urmă, totul se reduce la scop, cât de mic e el. Aceasta a fost și lecția Angelei Grămadă, președinta think-tank-ului ESGA (Experts for Security and Global Affairs). E unul dintre cei mai conectați oameni din România la războiul din Ucraina și la implicațiile lui în Republica Moldova și în România. Această legătură e deopotrivă profesională – Angela Grămadă e unul dintre principalii experți de la noi în spațiul fost-sovietic -, dar și personală – are familie atât în Moldova, cât și în Ucraina.
Pe 24 februarie, la 7.10 dimineața, Angela Grămadă a fost trezită de un telefon din partea unei echipe de la TVR. A fost rugată să intre în direct să comenteze începutul războiului. Așa a aflat ea că a început războiul. A fost lăsată să se adune câteva minute, după care a intrat în direct. Plângea. Nu-și mai amintește mare lucru din ce a zis. Dar de atunci, de la 7 dimineața și până seara, a ținut-o tot așa, în intervenții și discuții cu jurnaliști și cu ONG-iști. Pe de-o parte, asta a ajutat-o să fie pe pilot automat. Să facă ce știa ea mai bine.
Avea familie în regiunea Odesa și, la acel moment, nu știa dacă sunt bine, dacă vor să fie strămutați. Pe urmă, s-a implicat și în coordonare de ajutor umanitar. Când ajungeau la ea informații despre refugiați care aveau nevoie de ajutor, îi punea în legătură cu cine știa că poate oferi acel ajutor. Dincolo de analizat constant toate evoluțiile războiului, s-a concentrat mult și pe verificat propaganda și demontat posibile dezinformări rusești care se rostogoleau în spațiul public de la noi. Plus multe interviuri în presă, inclusiv câteva publicate în Panorama.
Un ritm care nu i-a lăsat răgazul de a-și trage sufletul. Sau de a procesa.
„Am început să fiu pe pilot automat pe la începutul lunii martie și am ținut-o așa până prin mai, când am început să resimt oboseala”. A început să aibă atacuri de panică, pe care a încercat să le țină sub control prin exerciții de respirație.
Când au reînceput luptele dintre Armenia și Azerbaidjan, la mijlocul lunii septembrie, am luat legătura cu Angela Grămadă, pentru a mă ajuta să dau de informații și de analiști mai aproape de punctul fierbinte.
„Sincer, eu am obosit deja de atâta război”, spunea, la finalul primei zile în care m-a ajutat să urmăresc subiectul. O zi mai târziu, erau violențe la granița dintre Tadjikistan și Kârgâzstan. A ales să tacă, pentru că nu mai putea adăuga „traducerea” unor alte conflicte în zilele ei deja în pragul burnout-ului.
Au trecut opt luni de la începutul războiului, timp suficient pentru câteva concluzii. Cum gestionezi, deci, contactul zilnic, neîntrerupt, cu războiului, cu refugiații, cu drama umană? Cum faci când ai expunere neîntreruptă la crize de asemenea proporții să îți păstrezi speranța că va fi bine?
Sfaturi de specialist: Cu speranța la terapie
Că e vorba de cum ne fixăm așteptările când încercăm să schimbăm un crâmpei de lume, că vorbim despre cum să gestionăm crize mari care ne afectează și pe noi, cheia speranței stă în perspectivă.
Despre asta vorbește Gabi Solomon, de la Galantom, când spune că se concentrează pe lucrurile mici pe care le poate schimba în bine în România, sperând că, lucru mic cu lucru mic, se face o schimbare mare.
Tot despre perspectivă vorbește și Angela Grămadă, experta a cărei treabă era să avertizeze despre pericolul unui război când nimeni nu credea că el va exista. Cea care, acum, că războiul există, trebuie să ne învețe cum să îl înțelegem și care sunt riscurile pentru noi. Perspectiva înseamnă și cum înțelegem ce controlăm și ce nu.
„Nevoia noastră de bază, ca ființe umane, e de certitudine. Avem nevoie de certitudini”, trage linie psihoterapeuta Silvia Bouroș-Lopătaru. Și dă exemple de mai multe exerciții pe care le recomandă, pentru astfel de situații și anxietăți. Pe măsură ce trecem prin ele, firul roșu e clar: calea pentru a gestiona anxietățile în fața crizelor care ne înconjoară, remediul pentru „oboseala speranței” e să ne antrenăm perspectiva pe care o avem asupra vieții.
De la a te forța să te oprești din spirala gândurilor negative și să faci zoom-in/zoom-out pe viața ta – ce ai, ce nu ai, ce merge bine, ce nu, ce poți controla și ce nu. „Să nu uităm că nu există niciodată o singură perspectivă”, atrage atenția specialista.
Ceea ce trebuie să acceptăm, spune Bouroș-Lopătaru, e că singurele persoane asupra cărora avem control suntem noi înșine. „Când zic ‘noi înșine‘, nu mă refer la ce se zice, că ne putem controla emoțiile sau că ne putem controla gândurile. Nu. Ne putem controla atitudinea față de emoțiile noastre și față de gândurile noastre”. Sunt multe tehnici aici care vin din mindfulness și care te învață cum să îți observi, de parcă ai fi în afara corpului tău, propriile gânduri și comportamente.
Conectarea cu ceilalți și conectarea cu tine însuți sunt cele două căi prin care să ne hrănim speranța în aceste vremuri complicate. Explicate, aceste două căi arată așa: „Dacă văd că începe negativismul să îmi dea târcoale și să mă copleșească, hai să merg către cineva care poate să mă asculte cinci minute. În terapie, asta se numește ventilare (eng. „venting”, n.r.). Atât timp cât sunt încărcat, nu o să pot să văd clar lucrurile. Atenție aici să nu mergem către victimizare, pentru că asta îmi hrănește lipsa de speranță”.
Ieșitul cu oamenii din cercul nostru social, păstrarea contactelor sociale sunt, de asemenea, lucruri importante pentru a nu ne învârti în spirala negativismului. Iar acestea se leagă și de cealaltă cale, de conectarea cu sine, pentru că ne ajută să ne ducem către lucrurile care ne dau bucurii, care ne fac plăcere. „De acolo îți iei speranța, de acolo hrănești starea de bine interioară. Pot fi cele mai mici lucruri – gătitul, de exemplu”, mai spune psihoterapeuta.
Un alt exercițiu e să te concentrezi pe aici și acum: în aici și acum, ce poți să controlezi de fapt?
Alt sfat se leagă de așa-zisul „doom scrolling”, adică cititul constant, fără niciun fel de filtru sau structură, de știri legate de pandemie sau de război, de exemplu. Aici, specialista, la fel ca toată breasla ei, recomandă un dozaj, dar și o diversificare a consumului de media. Spre exemplu: da, citim dimineața știrile despre ce s-a mai întâmplat în Ucraina. Dar, data viitoare când luăm o pauză și vrem să citim ceva, iar acel ceva nu e o carte, să deschidem și ceva care ne face plăcere sau măcar nu ne produce aceleași angoase: un material despre o nișă de care suntem interesați, despre o pasiune de-ale noastre. Asta, ca să ne amintim că lumea merge mai departe și că oamenii iubesc, mănâncă și se bucură în continuare.
Ca să fii mereu la curent cu ce publicăm, urmărește-ne și pe Facebook.
