Panorama cu ALP: Aventurile de arme și carte ale bravului ostaș Ciucă

Bine v-am băgat capul pe ușa electronică. Sunt Andrei Luca Popescu (ALP), jurnalist și redactor-șef adjunct la Panorama. Acesta este newsletter-ul săptămânal „Panorama cu ALP”, la care vă invităm să vă abonați. O dată pe săptămână, vă povestesc despre ce mi s-a părut demn de atenția voastră sau doar mă enervează atât de mult, că îmi vine să afle și alții. Sugestiile și dorințele voastre le aștept aici.

Vorbim azi despre captivantele aventuri de arme și litere ale generalului liberal Nicolae Ciucă, dar fluierăm un pic și în biserica Recorder. De la colecția teribilă de platitudini pășuniste din memoriile sale, ajungem la destrămarea unui mit care exista doar pe buzele câtorva propagandiști și vedem că vina eroului de la Nassiriya a fost că nu e destul de Rambo. Că la scris, îl bate și un licean mai înzestrat. Apoi, ne uităm la Elena Lasconi hlizindu-se cu Mihai Gâdea, pe post de sfântă muceniță care crește furnici.

Aventurile de arme și carte ale bravului ostaș Ciucă

Oricât de puține ar fi de spus despre șansele generalului Nicolae Ciucă de a ajunge președintele României, zilele trecute au fost despre dânsul. O anchetă Recorder despre cum Moș Crăciun nu există nici măcar în Irak, la Nassiriya, mai ales când alde Gâdea și propaganda cu epoleți se jură că l-au văzut și arăta ca John Rambo, a știrbit non-evenimentul publicării unui fișier PDF a cărui promovare liberală ne-a costat pe toți circa 2,5 milioane de euro: „cartea” lui Ciucă.

Am citit „În slujba țării”, ca să nu fie nevoie să o faci tu, vorba canonului patentat de defuncta Vice. Și nu, chiar nu e cazul să vă pierdeți câteva ore din viață cu o înșiruire de platitudini idilice, pășuniste, pe care Ciucă le-a adunat în scurtele sale „memorii” despre care cred că există o certitudine și două posibilități: sunt atât de prost, plat și clișeistic scrise, încât chiar cred că au fost scrise de mânuța generalului, dacă nu cumva a angajat cel mai prost ghostwriter din lume.

Ciucă, 57 de ani, zis și „Bunelul” de către cele două nepoate, e doar un copil rătăcit într-un trup de general rotofei, în rezervă. E o idee care apare repetitiv, expusă măiestru astfel: „Dacă aș fi fost nemuritor, aș fi spus că, prin mine, vorba poetului, veșnicia s-a născut la sat. Mă mulțumesc doar să spun că ceva din mine nu s-a schimbat, odată cu vremurile și cu străinătățile, copilul care am fost și copilul din mine se zbenguie veseli în curtea noii noastre case din Balotești”.

E doar o mostră de scriitură ciucaneză. Dar nu trebuie să fim foarte răi: nu e ceva total imbecil, ci e pur și simplu nivelul intelectual și scriitoricesc al copilului lăuntric Ciucă, care nu a mai crescut mare, odată cu generalul liberal.

Pe unii aflați la un nivel similar al lecturilor, i-ar putea înduioșa. Dacă te gândești, însă, la cărțile sau analizele unor mari generali ai armatelor moderne din NATO, ba chiar și de prin Ucraina, te ia cu leșin.

Copilăria lui „Nicușor” Ciucă se desfășoară în Oltenia, crescut de bunici. „Băiețelul care eram, în vârstă de nici trei ani, aleargă desculț prin via bunicii. Și așa începe povestea vieții mele”. S-a râs mult de asta: că viața lui Ciucă începe la trei ani. E însă doar o altă mostră a teribilei scriituri ciucaneze.

Cronica vieții lui Ciucă e de o platitudine pe care creierul îți patinează ușor. Amintirile din copilărie se învârt în jurul mâncării, băuturii și tradițiilor de la sat. Prima lui amintire e podgoria bunicii. De aici până la zaibăr, „ananas”, „căpșunică”, țuică nu e decât un pas.

Sunt platitudini enorme, învelite artificial cu iscusința unei compuneri școlare, în câteva constante obsesive, care să ia ochii unui public conservator: familia, tradiția, credința, patria.

O scurtă fugă de acasă, care a durat câteva sute de metri, de frică că l-a lăsat bunică-sa singur în casă, este descris drept un episod cu valențe mistice. Prima rană de război a copilului Ciucă a fost pocnitoarea cu carbid, care i-a proiectat o conservă în față și i-a spart arcada.

Nu mă laud, dar până și eu am fugit la vreo 4-5 ani pe fereastră, coborând pe o țeavă de gaze, de la etajul 1 al blocului unde locuiam, ca să-i caut pe ai mei, care se duseseră la coadă, la aprozar. Mi-am spart și capul în lupte cu pietre, în spatele blocului. Probabil că ar trebui să scriu vreun „Cireșarii”, ediția „la bloc”.

Problema cu memoriile lui Ciucă nu e neapărat că sunt banale. Dar omul nu intră în detalii, nu vrea sau nu poate să extragă extraordinarul din ele. În schimb, alunecă în panseuri ridicole: „Pe vremea aceea, discotecile nu se deschideau târziu, în noapte, ca azi, încât și cei ca mine, chemați de trâmbița stingerii, aveau timp să se bucure. Cum zice Ecleziastul: Pentru toate există o vreme; și orice lucru de sub cer are timpul lui”.

Până și menționarea discotecii e spălată cu un pic de Biblie. Nimic contondent, nimic ieșit din comun, nimic controversat în trăirile lui Ciucă, omul. Despre perechea vieții sale, doamna Maria Cristina, cu care s-a însurat la 21 de ani, nu aflăm decât cum s-au îndrăgostit prin ochiurile gardului care le despărțea liceele, la Craiova. Au ieșit la o prăji’, apoi au început să-și facă de cap serios: au ieșit și la cafea.

Despre zilele Revoluției din 1989, nu aflăm decât că Ciucă tăia porcul la bunici (din nou, mâncare, tradiție). Și că el și camarazii din batalionul de cercetași de la Craiova „încercam să nu cădem victime ale zvonurilor care mai de care mai alarmiste ale luptei cu teroriști pe care nimeni n-a reușit să-i identifice”.

Ciucă își trece riguros în revistă cariera militară, începută de jos și ajunsă până la vârful Armatei române. Episodul din Irak, de la Nassiriya, se întinde pe vreo patru pagini, dar nu conține vreo urmă de eroism.

Și aici, vreau să trecem la dezvăluirile Recorder. A fost Ciucă un erou? Citez tot din carte, pentru că mi se pare o cheie de vizionare corectă a materialului jurnalistic. Zice Ciucă: „În jurul meu, s-au construit scenarii, unii și alții cu mai multă sau mai puțină bună credință au lipit etichete (…). Nu spun că e rău, la urma urmei, în politică anonimatul nu dă nicio șansă, notorietatea e o resursă fără de care omul politic nu are relevanță”.

Demontarea jurnalistică a „mitului” Ciucă-erou în Irak cam șchioapătă. În primul rând, care mit? Vorbim doar de o colecție de elucubrații propagandistice, din câteva părți ale presei sulfuroase de la noi, care nu cred totuși că au atins gradul de acceptare populară al unui mit. Chiar credea cineva că armata română a mutat munții în Irak, cu Ciucă cocoțat pe o blindată?

Apoi, de fapt nu aflăm că Ciucă a mințit personal sau că nu a fost acolo, la Nassiriya, sau că totul e o invenție. Nu. Aflăm doar că nu a fost chiar așa „eroic” pe cât îl perie Mihai Gâdea, de pildă. Că Ciucă s-a luptat doar la periferia orașului, nu s-a implicat în luptele grele, duse de forțele italiene cu insurgenții. Ciucă nu a fost un Rambo. Ăsta e marele lui păcat.

Apoi, aflăm că Ciucă nu și-a ignorat ordinele de acasă și nu s-a dus să-i salveze din focul încrucișat, așa cum vedem în filmele de la Hollywood, pe niște români din poliția militară, care țineau de Interne și care era alături de italieni, în Nassiriya.

Privind la militarul-polițist care-i dă la oase lui Ciucă în fața camerei (măcar generalii ăia italieni au fost corecți, spunând că Ciucă a făcut tot ce a putut cu ce avea la dispoziție), am avut impresia că mă uit la vechiul derby Steaua-Dinamo: armata versus miliția/securitatea.

Trebuia Ciucă să abandoneze ordinele, misiunea din câmpul de luptă, sectorul în care opera? Pe Netflix, am văzut că se practică. De pe canapeaua mea de civil care a tras cu arma o singură dată în viață, ce aș putea să comentez?

Marea vină a lui Ciucă, realmente, e că nu a negat niciodată pupăturile în dos ale propagandei care a zis că e erou. El însuși, cu gurița lui, nu s-a împopoțonat însă niciodată public, nici măcar în PDF-ul memorialistic de acum.

Totuși, nu e corect să credem că Ciucă e un neica nimeni. O fi avut noroc în viață, o fi fost propulsat în Armată și în politică așa cum i s-a suflat și în pulpana de la Nassiriya. Dar, Ciucă e un militar care a pornit de jos, a trecut prin toate nivelurile de comandă și mai ales prin testele de luptă reale ale marilor teatre de operații ale lumii: de la Angola la Kosovo, de la Afganistan la Irak.

Ciucă e un exponent al noii generații de militari români care s-au rupt de moștenirea sovietică și au pășit către NATO și SUA, nu către Moscova. Nu e singurul. A trăit epopeea ascensiunii României către NATO și nu a făcut-o din fotoliu, de acasă, ci din cazarmă și din teren. Că nu a fost un erou? Că nu e Rambo? Că niște oameni se folosesc de imaginea carierei sale de militar și lui poate îi place, poate profită oportunist? Cine-ar fi crezut?

Într-o armată din care zeci de ani au curs tablele și au sărit șuruburile, dar care a fost mereu acolo unde a contat pentru aliații SUA și NATO, Nicolae Ciucă a fost totuși un vârf de reprezentare pe plan extern, la „război”. E mult, e puțin, e trist sau ironic? Oare avem vreun general contemporan care a reușit mai multe? Atât s-a putut. Ciucă dă, de fapt, măsura României.

Faptul că a ales să se pensioneze în politică, unde e la fel de îndoielnic ca și în postura de scriitor, iar acum se visează „președinte muncitor” la Cotroceni, e o altă discuție. E o ipostază care, la fel ca și fragmentul din carte dedicat programului său politic, pare scrisă de altcineva.

Recomandările lui ALP

Mirajul imobiliar din Vama Veche

Cum ajungi să ceri 500 de euro pe metrul pătrat de teren în satul Vama Veche, unde încă umblă pe ulițe vidanja inscripționată grosolan „Nesquick”, cu bidineaua, iar sezonul durează două luni, mai ales în weekend, e un mister pentru mine. Fac parte din insuportabilii ăia care îți zic că „nu mai e ce era”. Am prins ultimele zbateri autentice de Vamă, la începutul anilor 2000, până să o cuprindă atmosfera de talcioc și cocălăreală. Andrada Ghira ne arată altceva: unghiul imobiliarelor, care a contribuit și el la „stricarea” Vămii. De la cort, la cazare, apoi la lux închipuit, în praful ulițelor, Vama crește peste puterile infrastructurii sale.

Haosul pensiilor înainte de alegeri

Guvernul a modificat calcularea pensiilor și le-a crescut pe toate sau măcar le-a înghețat pe cele care nu corespundeau la „contributivitate”. Unii oameni s-au supărat că nu le-a crescut destul, alții s-au speriat că le scade pensia. Cristina Dobreanu explică noile reguli la pensie și ce au de făcut concret cei care cred că statul i-a furat la calcule.

Cum vrea România să aducă ploaia cu rachete

Rachetele de „însămânțare” a norilor cu iodură de argint nu sunt o tehnologie chiar nouă. Noutatea e că România va începe să și le producă singură, la Ploiești, pentru a aduce ploaia artificială, când nu mai putem de secetă. E o procedură destul de controversată, pe care Dana Mischie ne-o explică, cu plusuri și cu minusuri. Tragem în nori, dar când încep să tragă și ei în noi, nu iese mereu bine.

Mic, electric și pe două roți

Ciprian Ioana nu e ăla micul, în negru, de respiră greu. E ăla micul, electric și pe două roți. Bine, nu e nici mic, dar nu-mi ieșea mie jocul. E, însă, proaspătul posesor al unui hibrid de moto-scuter-bicicletă neagră, electrică și chinezească. Jucăriile astea mici, rapide și nepoluante sunt un trend care crește în România: te miști mai rapid și costă mai puțin. Totuși, așa arată viitorul mobilității urbane și prietenoase cu natura? Părerile sunt împărțite, iar Ciprian le-a dezbătut cu experți.

Controversata modă a oamenilor care plâng pe net

Îi zice „crying selfie”, iar dacă nu stai pe TikTok sau Insta, n-ai auzit de el. Sunt oameni care se filmează plângând sau în ipostaze vulnerabile emoțional. Liliana Niculescu s-a întrebat cât de sănătos e acest trend și cât ne strică la căpuț. E vorba doar de narcisismul cerșetor de atenție al unora sau e un strigăt de ajutor sincer, care arată suferința celor care le postează?

Infograficul Panorama

Edit Gyenge s-a uitat la CV-urile tuturor șefilor de stat din lume, să vadă ce școli au absolvit. E un exercițiu util, într-o perioadă încărcată electoral, pentru a vedea unde și cum se formează cei care ajung să conducă, efectiv, lumea. Mai jos, avem doar un extras din materialul interactiv „Atlasul liderilor”: universitățile care au produs cei mai mulți președinți în funcție, la momentul 2023. În România, să zicem mersi dacă are BAC-ul luat și nu și-a plagiat vreun doctorat.

Dacă tăceai, deștept rămâneai: Elena Lasconi

Toți candidații la președinție se bat anul acesta pe felia de electorat conservator, având impresia că dacă-i fluturi pe sub nas țară, biserică, tradiție l-ai dat gata. E, probabil, efectul succesului AUR.

Candidata USR, Elena Lasconi, se agită și dânsa în zonă. Dacă Nicolae Ciucă și-a publicat amintirile într-un PDF, Lasconi s-a hlizit memorialistic cu Mihai Gâdea, la Antena 3, într-un interviu de umanizare atât de umed, încât nu ai fi zis că e vorba de o candidată USR.

Lasconi a ciocnit prune de Câmpulung cu Gâdea, i-a prezentat-o pe cățeaua ei, Hermesina, dar și mușuroiul de furnici pe care „le crește” dânsa, cu pâine cu dulceață.

I-a povestit cum a visat să fie Nadia Comăneci, dar nu a fost destul de bună la gimnastică, așa că apoi și-a dorit, ca orice copil normal care visează frumos, să fie economistă.

Cânta la mandolină, mânca macaroane fierte și visa să aibă fix trei copii. Era curată și credincioasă, dar a pierdut o sarcină și s-a supărat pe Dumnezeu. Între timp, i-a trecut, mărturie stau crucile nelipsite de la gâtul său.

În general, Lasconi se profilează ca femeia tradițională, dar aprigă. O versiune light, mai blândă și mai spălată, a arhetipului pe care au patinat cu diferite grade de intensitate și alde Firea sau Armand, dar și in extremis Șoșoacă.

Acum, Lasconi mai are un vis, nu cere mult. „Vreau să fiu președintele care unește. Și sunt sigură că pot să fac asta, sunt sigură, uită-te la mine!”, i-a spus ea lui Gâdea, încheind fraza cu un râs ghiduș, la fel de natural precum scrie Nicolae Ciucă.

Cifra săptămânii