Panorama cu ALP: Cei patru candidați ne-fantastici pentru București

Bine v-am băgat capul pe ușa electronică. Acesta este newsletter-ul săptămânal „Panorama cu ALP”, la care vă invităm să vă abonați. Sunt Andrei Luca Popescu (ALP), jurnalist și redactor-șef adjunct la Panorama. O dată pe săptămână, vă povestesc despre un subiect care mi s-a părut demn de atenția voastră sau care doar mă enervează atât de mult, că îmi vine să afle și alții. Sugestiile și dorințele voastre le aștept aici.

Vorbim azi despre cum arată cei patru ne-fantastici candidați principali pentru Primăria Capitalei și ce înseamnă resetarea alianței PSD-PNL pentru Nicușor Dan, candidatul-refugiu, care „rău n-are ce să facă”. Apoi, îi amintim lui Klaus Iohannis ce înseamnă luxul, dar mai ales nesimțirea într-o funcție publică.

Cei patru ne-fantastici pentru București

Deriva politică în care se afundă lupta pentru Primăria Capitalei ar fi amuzantă, dacă am privi-o de undeva departe, dintr-un autobuz care sosește la secundă pe vreo străduță impecabilă din Vest sau de pe vreo plajă asiatică etern însorită, unde robustețea infrastructurii urbane e ultima ta grijă.

De pe străzile Bucureștiului, unde zilele acestea umblă gluma că s-a ales praful saharian de alianța PSD-PNL, iar asta se vede pe mașina și ferestrele fiecărui bucureștean, ar trebui să ne dea de gândit.

Retragerea chinuită a „medicului, managerului și cetățeanului” Cătălin Cîrstoiu, pe care PSD și PNL au fost nevoite să o impună cu de-a sila, a venit abia după zile întregi de tărăgănare penibilă, în care Marcel Ciolacu ajunsese să se roage de candidat „să vină cu explicații”.

Evident că nu există explicații pentru gravele acuzații de căpușare a sistemului public de sănătate, pe spinarea căruia medicul-manager și familia sa și-au luat mașini și imobile de lux, după cum au dezvăluit jurnaliștii de la Hotnews.

Așa că am ajuns de unde am plecat acum vreo lună-două. Cei trei pentru București s-au făcut la loc patru: Nicușor Dan, Piedone, Firea și Burduja. Pe candidatul AUR, pe care vă provoc să îl numiți fără să căutați pe Google cum îl cheamă, nu are sens să-l punem la socoteală.

Ce-o fi în mințile de la vârful acestei alianțe PSD-PNL, al cărei singur scop este prezervarea accesului la resurse financiare și funcții de stat? Dar, mai ales, ce or mai înțelege alegătorii fideli ai acestor două partide între care nu mai există, la modul concret, nicio diferență?

Cu Cîrstoiu sau fără, șansele lor de a câștiga Capitala rămân tot de locul trei. Doar că acum, voturile vor fi și mai fragmentate, iar scorurile finale – și mai strânse: toți patru candidații sunt cotați cu procente din două cifre, în preferințele alegătorilor. Cine pierde și cine câștigă de aici? E greu de spus, în lipsa unor sondaje credibile, care să analizeze exact migrația fanilor Cîrstoiu către celelalte opțiuni.

Ochiometric vorbind, întoarcerea lui Ciolacu în brațele otrăvite ale Gabrielei Firea îi asigură tot un inutil loc trei, dar îl faultează un pic pe Piedone. PSD-iștii care nu se regăseau în medicul-balsam de voturi au migrat natural către Piedone, iar poate că acum o mică parte vor reveni la matcă.

Marcel Ciolacu a ajuns, în mod ridicol, să se roage de Piedone să se retragă din cursă, ca să-i facă loc doamnei Firea la o șansă de challenger. Râd și eu așa cum a râs și Piedone, dar tot nu înțeleg de ce PSD nu-și îmbrățișează fățiș chemarea naturală: oricum, după alegeri, ar lucra de minune cu un Piedone primar, așa că de ce să nu-l susțină de pe acum, având astfel o șansă reală să se lipească de un potențial câștigător?

Până acum, se supăra PNL-ul. Brusc, s-a presupus că alegătorii care iubesc PNL-ul ar avea o mare problemă cu „penalii”. Nu cred că e cazul, acest partid a dat primar direct din pușcărie, la Jilava, acum câțiva ani, iar la Prahova acum, șeful CJ Iulian Dumitrescu candidează cu dosarul de corupție atârnat de coadă. De acum încolo, s-ar supăra doamna Firea?

Dumneaei nu mai e în poziția din 2016-2020, baza de fani i-a mai scăzut, mai ales după scandalul cu azilele-lagăr de bătrâni din Ilfov, guvernate de minionii dânsei. Și, oricum, are locul asigurat în Parlamentul European, nu pare să o deranjeze Bruxelles-ul.

PNL n-a ajuns încă în stadiul din 2016, când au pus de patru ori candidat la primăria Capitalei, schimbându-i ca pe șosete pe Bușoi, Orban și Marian Munteanu, pentru a eșua lamentabil în siajul lui Cătălin Predoiu, care a scos 11%. Dar, cu Sebastian Burduja, tot pe acolo sunt.

Lipsit de orice credibilitate, acest tânăr politician are pedigree în vechile relații securistice ale tatălui său bancher, iar noua frăție politică-servicii îl adoră, pentru că defilează non-stop cu patria și interesul național în cioc. Singurul său merit cert e că vorbește și stă la poze foarte frumos.

În continuare, Piedone nu știe cu cine să se mai lupte, ba chiar îi acuză pe social-democrați și liberali de blat pro-Nicușor. Adevărul e că, cu excepția unor liberali amețiți care l-ar fi votat de nevoie pe Nicușor Dan și care acum ar fi susceptibili să pună botul la vrăjeala lui Burduja junior, tot Dan iese mai câștigat decât Piedone, din această spargere a alianței în Capitală.

În rest, regele combinațiilor cu contracte și funcții pentru familie și prieteni, omul pe semnătura căruia s-a întâmplat Colectiv, Piedone rămâne cum am stabilit: un creuzet populist, care adună voturi din toate părțile, de la AUR și șoșocari până la PSD, de la liberali până la indeciși. Și adună destul de multe, doar că acum unele se vor întoarce la candidații asumați de PSD și PNL, după eșecul Cîrstoiu.

Acum, și Firea, și Burduja pun tunurile pe Nicușor Dan, nu pe Piedone, căci doar provin din aceeași strâmbă familie politică. Îi ajută la ceva? Greu de crezut. Cine și-a făcut calculele că Nicușor nu prea are ce arăta după 4 ani de mandat sau visează că vine Firea și deschide robinetul magic cu apă caldă, pe care Nicușor îl ține ferecat de rău ce e, nu mai are nevoie să fie convins. Restul, cam greu să-i urnești către niște oameni cu tinichelele unor Firea sau Burduja.

Ceea ce ne aduce la Nicușor Dan, care deocamdată pare favorit, iar după alba-neagra candidaților PSD-PNL, pare chiar ușor avantajat. Eu îl văd ca pe candidatul-refugiu: dacă ți-e frică/greață de ceilalți – și ai toate motivele, în opinia mea –, Nicușor pare un pariu sigur. Sigur, sunt și cei care-l adoră necondiționat și vor vota în consecință.

Dacă privești însă obiectiv mandatul lui Nicușor Dan, ai destul de puține lucruri pe care să pui mâna. Fie pentru că nu le știm, căci matematicianul cu părul vâlvoi a ales ca toți acești ani să se închidă prin birouri și să dea răspunsuri în doi peri, decât să le comunice eficient. Fie pentru că sunt prea departe de ochii cetățenilor, chiar dacă sunt importante – reechilibrarea financiară a primăriei, niște kilometri de conducte subterane, niște fonduri europene.

Așa că eu, unul, mă gândesc la Nicușor Dan primar al Capitalei în 2024-2028, așa cum îmi amintesc de pilda bătrânului meu vecin de palier, când a venit cu un spray degripant WD-40, să mă ajute cu un calorifer care scăpa apă pe la un robinet.

La întrebarea mea siderată – „la ce-ajută, vecine, sprayul ăsta să nu mai curgă caloriferul?”, răspunsul său a fost epocal: „Rău n-are ce să facă, vecine!”. Și n-a făcut rău. Ba chiar, printr-o minune, caloriferul n-a mai curs. Așa și cu Nicușor Dan, candidatul „rău n-are ce să facă”. Ba, cine știe…

Recomandările lui ALP

Cum s-a schimbat influența românească în UE în ultimii 5 ani

România a pornit bine la drum în acest mandat european care se încheie în 2024, s-a umflat un pic în influență la nivelul instituțiilor europene, mai ales cât Dacian Cioloș a fost șeful Renew Europe, apoi, pe final, am început să scădem. Totuși, rămânem a șaptea cea mai influentă țară din UE, în Parlamentul European. Așa arată, pe scurt, sinteza făcută de Alina Mărculescu Matiș despre influența românească în UE. Puteam mai mult? Ca întotdeauna.

Școala românească e ruptă de elevii ei. Ce ar trebui să se schimbe?

Toate dezbaterile despre eșecurile sistemului de educație din România dau la cap tinerilor care „nu mai învață ca pe vremea noastră” sau profesorilor care nu-s în stare. Aproape niciodată nu sunt întrebați de sănătate principalii beneficiari: elevii. Ce își doresc și ce îi supără la școală, ce i-ar motiva să învețe și din plăcere, nu doar din obligație? Liliana Niculescu a făcut acest exercițiu care scoate la iveală câteva răni foarte dureroase ale școlilor românești.

Cât de mare e pericolul de extindere a războiului din Orientul Mijlociu?

Israelul a atacat Iranul în Siria, Iranul a atacat Israelul la el acasă, Israelul a atacat Iranul la el acasă. Cu drone și rachete, finuț, nu s-au julit prea rău, doar au arătat că se poate. Tensiunile din Orientul Mijlociu bubuie mai rău ca niciodată în perioada recentă, așa că Eliza Casandra a apelat la profesoara Raluca Moldovan, expertă în domeniu, pentru a descâlci un pic ițele: cine cu cine se luptă și mai ales cine cu cine se bagă, dacă iese mai rău?

Paradoxurile revoluției AI

Cât e fantezie și cât e realitate în marile frici provocate de concurența om-„mașină”? Trebuie să ne temem că ne ia AI pâinea de la gură sau că roboții vor extermina omenirea? Vom sta cu toții acasă și vom scrie haiku-uri, în timp ce AI lucrează pentru noi? Mihai Gongoroi navighează printre aceste întrebări, arătând cât de întemeiate sunt aceste scenarii și oferind date concrete: productivitatea angajaților scade, companiile vor profit, dar economia mondială are în centru oamenii și mai ales salariile lor.

Cum arată rețeaua online de extremă dreaptă, care s-a mobilizat să-l reabiliteze pe criminalul de război Vulcănescu

Un ecosistem format din zeci de canale de Telegram, conturi de social media și site-uri a promovat ideea reabilitării lui Mircea Vulcănescu, intelectual de extremă dreaptă, antisemit și membru al guvernului condus de Ion Antonescu în anii ‘40, guvern responsabil pentru Holocaustul din România. Un material documentat minuțios al cercetătoarei Adina Marincea, pe Context.ro, care arată cum se propagă ca otrava o idee, atunci când extremismul și internetul își dau mâna.

Infograficul Panorama

Piața de microcipuri sau semiconductori, cum mai sunt cunoscute circuitele electronice integrate, se află într-o expansiune semnificativă. Față de acum treizeci de ani, exporturile mondiale de microcipuri au crescut de peste 30 de ori mai mari. E normal, pentru că aproape orice aparat și mașină pe care le folosim zi de zi au nevoie, pentru a funcționa, de aceste mici „gângănii” electronice. Edit Gyenge ne arată într-un infografic cum s-a umflat piața microcipurilor și unde se află România la import-export.

Dacă tăceai, deștept rămâneai: Klaus Iohannis

„Nu știu cum definiți un avion de lux, eu am venit cu o aeronavă mică”, a răspuns președintele Klaus Iohannis la Seul, în Coreea de Sud, când un jurnalist l-a întrebat (retoric, desigur) de ce a ales să vină până aici cu un avion privat, închiriat din Luxemburg, în loc să vină ca unii miniștri ai României, cu o cursă de linie.

Pur și simplu nici nu mai am puterea să mă amuz de aroganța și lipsa de conectare cu cetățenii de care suferă Iohannis. E ca un banc pe care-l știm cu toții, dar tot râdem.

Sunt de acord că, dacă te-ai născut într-o familie unde mâncai caviar la micul dejun, un sandviș cu șnițel o să ți se pară bleah. Sunt convins că, dacă mami și tati ți-au luat Porsche sau Mercedes la 18 ani, o să-ți pută dacă te urci într-un Logan sau vreo nemțească populară. Totuși, nu e cazul profesorului de fizică Iohannis de la Sibiu, care provine dintr-o familie simplă, de sași de la țară.

Luxul arată concret așa, ca acest micuț jet Gulfstream G550, cu duș și scaune masive de piele, care se transformă în paturi. Sau teoretic, arată așa cum au documentat jurnaliștii de la Recorder, care au estimat cât costă zborurile pe bani publici ale președintelui, cu avioane închiriate la prețuri exorbitante.

Am să vă spun, însă, cum arată nesimțirea. Nesimțirea e atunci când șefi de state mult mai bogate ca România zboară cu avioane de linie sau ale companiilor aeriene naționale, la întâlnirile lor publice, iar tu, cel dintâi bugetofag, vii ca milionarii cu avionul de business privat.

Nesimțirea e atunci când propriii tăi miniștri vin cu „rata” obișnuită la Seul, în timp ce tu iei avionul privat, doar pentru tine, de la Sibiu, nu de la București, probabil ca să nu-i strici programul doamnei Iohannis.

În final, nesimțirea e când secretizezi discreționar informații privind cheltuielile din bani publici pentru propria bunăstare – de la călătorii aeriene, la viitor palat în buricul Bucureștiului, pentru ca apoi să faci pe niznaiul. Nu știu, nu cunosc. Ce, ăsta e lux? Privind comparativ către dictatorii din fostele republici sovietice sau de prin America Latină, într-adevăr, Iohannis ar putea mai mult.

Cifra săptămânii