Panorama cu ALP: Dragostea de cash și spaima de card

Bine v-am băgat capul pe ușa electronică. Acesta este newsletter-ul săptămânal „Panorama cu ALP”, la care vă invităm să vă abonați. Sunt Andrei Luca Popescu (ALP), jurnalist și editor la Panorama. O dată pe săptămână, vă povestesc despre un subiect care mi s-a părut demn de atenția voastră sau care doar mă enervează atât de mult, că îmi vine să afle și alții. O să încerc să o fac scurt (deși nouă, la Panorama, ne place lung), cu relativ umor și fără vorbe prea scorțoase.

Sugestiile și dorințele voastre le aștept aici. Reclamațiile sunt și ele binevenite, în (sper) rarele ocazii când reușesc să fiu prost. Cele de tipul „articol de doi lei” le primesc neapărat însoțite de suma în cauză.

Dragostea de cash și spaima de card

Când mi-am luat primul salariu mizer din munca de jurnalist, acum aproape 20 de ani, am primit banii în plic. Am fost tare mândru de hârtia pe care doamna de la casierie îmi scrisese frumos numele, de parcă era prima mea semnătură din ziarul printat. Măcar acum aveam bani de țigări.

Peste vreun an, la următoarea publicație unde am ajuns, am primit card, iar salariul a început să îmi intre în contul bancar, nu la plic. În ziua de salariu, eu însă voiam să simt că trăiesc. Mergeam la bancomat și scoteam toți banii cash. Mi-era mai frică de bancă și de „hackeri”, decât să am emoții pe stradă, cu banii în buzunar. Erau suficient de puțini cât să nu-mi fac astfel de probleme. Dar așa simțeam că sunt banii mei. Acum, în zilele noastre, plătesc și o roșie de-un leu cu cardul, la magazin.

Dacă e să te iei după corul de reacții înverșunate împotriva deciziei ca, din această lună, plățile și tranzacțiile cu bani cash să fie și mai mult limitate, ai zice că mulți români au rămas în urmă cu 20 de ani, cu nostalgia zilei de la casierie și în ignoranța spaimei de bănci. Banul e al tău, dacă-l ai în mână. Mai ales când e puțin.

Sigur că, în realitate, de cele mai multe ori motivele sunt altele, mai puțin romantice sau iraționale decât în degringolada de pe Facebook, unde cei mai mulți par că s-au născut ieri, când, ce să vezi, plățile cash erau tot limitate prin lege, doar că la plafoane mai mari. Atunci, românii noștri iubitori de cash nu se mai simțeau atât de înlănțuiți anticonstituțional și batjocoriți în drepturi. Probabil pentru că un plafon de 5.000 de lei era un pericol destul de îndepărtat de sărăcia vieții lor de la lună la lună. Pe când o mie de lei mai știm și noi cum arată.

De ce să iubim cash-ul? Nu-i punem la socoteală pe băieții care trăiesc din activități de-a dreptul penale, nici pe cavalerii coifului de aluminiu, pentru care băncile sunt Satana. În lumea lor, „cash is king” și acolo vor rămâne.

Dar, ni-i amintim poate mulți dintre noi pe colegul care vrea salariul în mână și pe mătușa care cere banii cash când încasează la tonetă, pentru că au poprire pe conturi de la ANAF și nu vor să plătească. Poate am auzit și de unchiul care vinde în piață sau la târg, doar cash, că e „producător” săracul, n-are firmă. Am pățit cu toții acele fenomene supranaturale, care afectează zone întregi din nightlife-ul marilor orașe și care lasă brusc fără semnal sau defectează POS-urile de prin restaurante și cluburi.

Toți acești iubitori de cash fug de card și de bănci dintr-un singur motiv. Nu pentru că așa se simt liberi și independenți. Ci pentru a fenta cumva statul și a rămâne cu mai mulți bani în buzunar. Fie pentru a face evaziune fiscală, fie pentru a scăpa de niște sancțiuni.

Am râs ușor îngrețoșat de demagogia unui comentac tv, care spunea că românii nu fac, domnule, evaziune, ei iubesc să-și plătească taxele, dar doar atunci când le pricep rostul. Numai că statul român e jepcar. Totuși, pe jumătate, micul demagog avea dreptate.

Nu, nimeni nu preferă să aibă mai puțini bani în buzunar, mai ales atunci când aceștia nu-i ajung din start să trăiască decent. În plus, mulți români care nu trăiesc în bula urban-bogat-educată a comentatorului respectiv iubesc să ocolească regulile, iar asta o putem vedea de la cum se circulă pe străzi, la cum se bagă unii în față la orice coadă. Dar da, și mai mulți români au percepția că statul e un jepcar care vrea doar să ia pielea de pe tine.

De ce? Aici ajungem la un miez al celor mai multe probleme cu care se confruntă România. Când ai un stat cu autorități lipsite de credibilitate, care își dau constant cu stângul în dreptul prin măsurile pe care le iau, care nu știu să își explice transparent măsurile și își ignoră sau batjocoresc de-a dreptul cetățenii în slujba cărora ar trebui să lucreze, de ce să îi dăm și mai mulți bani? Ca să îi irosească în proiecte prost gândite sau să îi fure prin combinații corupte? Spiritul de haiducie crește.

Statul are deci motive legitime și reale să limiteze plățile cash, într-o țară unde evaziunea fiscală e boală. Nu e un moft discreționar, e chiar o datorie față de restul cetățenilor corecți. Problema e însă alta.

Dacă statul nu a fost în stare, din lipsă de infrastructură, resurse umane sau pură prostie și delăsare, să facă treabă în acest sens până acum, oare va ajuta cu ceva faptul că în loc de 5.000 de lei, evazionistul și ilegalistul are acum voie doar cu 1.000 de lei cash la combinația comercială? Cel mai probabil că nu. Cei care iubesc cash-ul din motive ilegale o vor face bine-mersi și în continuare.

În schimb, măsura vine să acutizeze niște probleme deja existente, mai ales în zonele rurale. Unde cash-ul nu e iubit ca să moară de ciudă dușmanii, nici pentru a face evaziune, ci pentru că o grămadă de oameni din acele zone nu au cont la bancă, nu au POS la micile coșmelii de unde își cumpără produsele pentru viața de zi cu zi, nu au fizic servicii bancare la dispoziție.

De ce nu au? Din sărăcie, din educație precară, din lipsă de infrastructură, din multe alte motive pe care guvernele României, nu doar al domnului Marcel Ciolacu, nu au fost în stare să le panseze în toți acești ani.

Să dai, deci, măsuri la care oamenii nu se pot conforma practic sau la aplicarea cărora nu ești în stare să veghezi și să îndrumi, ca autoritate, e egal cu zero. Mai mult, ele vor fi confiscate politic de partide extremiste sau anti-sistem, așa cum se întâmplă și la noi, cu AUR, dar și la case mai mari.

În societățile avansate, cash-ul a ajuns o excepție. Într-adevăr, e dreptul oamenilor să își folosească banii câștigați cinstit așa cum doresc, nu să îi ruleze prin bănci. Și totuși, toate aceste popoare care trăiesc prin țările pe care le invocăm cu jind, atunci când nu suntem niște anti-occidentali conspiraționiști feroce, au ales cardurile, băncile și tranzacțiile electronice.

De ce? Nu le-a furat nimeni sufletul, printr-un cip bine implantat când nu erau atenți. O fac pentru că așa viața lor e mai comodă, mai rapidă și mai plăcută. Pentru că așa au acces la o mulțime de bunuri și servicii, într-o secundă.

O fac pentru că statul le-a creat, mai mult sau mai puțin, condițiile unei astfel de vieți, prin infrastructură, nivel de trai, educație și câte altele. Și a făcut asta înainte să le impună plafoane și reguli care să li se pară absurde.

Recomandările lui ALP

Epidemia de guru financiari: cum au înflorit „țeparii” care te îmbogățesc rapid pe internet

Când pe YouTube sau Facebook vreun puștan în trening îmi face oferte investiționale care m-ar face milionar în câteva luni, doar dacă îi cumpăr lui cursurile, pe vreun grup obscur de chat, eu dau „next”. Dar nu-s toți românii așa fraieri și săraci ca mine. Sunt mii care vor să fie milionari mâine, din două clickuri și un „mindset” sănătos, format din trei panseuri copiate de pe net. Needucați financiar și naivi de parcă nu au auzit de Caritas, ei sunt cei care aruncă banii către diverși „guru” financiari din online. Alții, cu care a vorbit și Vlad Dumitrescu, se chinuie să îi demaște.

Zelenski și lupta pentru Ucraina: „Nimeni nu crede în victorie ca mine”

Pariul Kremlinului că în Vest oamenii și cancelariile vor prinde „oboseală” de războiul din Ucraina, înainte ca el să se termine cu vreo victorie decisivă, pare să crească în șanse. Se fac doi ani și lumea a obosit să ajute Ucraina. În acest material narativ din Time, intrăm în lumea din jurul unui Zelenski din ce în ce mai deprimat. Un om care se luptă eroic să țină în balans nu doar integritatea țării sale, câtă mai e, ci mai ales să țină viu sprijinul militar și financiar din partea aliaților occidentali, care mai au și alte probleme decât Ucraina.

Ce-i atrage pe români la cultura pop coreeană

Dacă de Squid Game știam și singur, a fost nevoie de Dana Mischie să îmi explice că pasiunea pentru BTS nu implică o boală cu transmitere sexuală, ci cea mai șmecheră formație coreeană de K-pop. Entertainment-ul sud-coreean e o industrie de miliarde, care prinde și în România: de la telenovele, la „idolii” din universul K-pop. Fanii apreciază că sunt mai puțin sexualizați și vulgari decât ce oferă civilizația vestică. Niște „idoli” sexy prin cumințenia lor inocentă? Eu și colegul Vlad Dumitrescu rămânem să spargem semințe tot la Insula Iubirii.

Pipera 2.0. De la păşunea lui Becali, la pepiniera de locuințe

Andrada Ghira e regina Panorama într-ale jurnalismului despre imobiliare, dar și prințesa desăvârșită a găluștelor cu prune (încă nu ne-a adus, dar o credem din poze). Aici, ne arată cum în Pipera cea căzută în dizgrație, după valul de dezamăgiri de infrastructură cu care s-au confruntat primii rezidenți fugiți din București, ia naștere un nou val de construcții de locuințe. Becali și familia o duc bine în continuare, dacă vă făceați griji.

Sunt generațiile în care ne-am împărțit pe internet o „astrologie sociologică”?

Millennials, Gen Z, Boomers. Toate aceste împărțeli generaționale sexy pentru publicitari și marele public îi sună lui Vlad Dumitrescu a dat în cărți și schimbat păreri despre ascendentul în Fecioară. Fără fundament științific. Chiar sunt niște prostii? Când constați pe pielea ta similitudini comportamentale la oameni care n-au nicio legătură, decât că s-au născut în aceleași epoci tehnologice și s-au frecat de aceleași vârtejuri social-culturale, ai zice că nu. Când te gândești că așa împarți pe nedrept, în cutii stereotipice, oameni foarte diferiți, pe care îi despart uneori și 10-15 ani de „generație”, pare că da. Când o intra iar Mercur în retrograd?

Infograficul Panorama

Marile puteri ale lumii investesc masiv în dezvoltarea inteligenței artificiale, cam în toate domeniile. Este o cursă, iar cei care vor ține pasul și vor progresa cel mai rapid vor avea și cel mai mult de câștigat. Din acest infografic făcut de Edit Gyenge, aflăm că doar investițiile private în AI s-au ridicat anul trecut la 85 de miliarde de dolari. Primele trei domenii în care s-au băgat cei mai mulți bani sunt medicina, managementul de date și sectorul financiar. În multe, SUA sunt lider din puncte de vedere al valorii investiției în AI.

Dați click pe imagine, pentru a vedea tot materialul, care e mai complex și arată cum evoluează cei trei mari concurenți în cursa AI – SUA, China și UE, în diverse domenii.

Dacă tăceai, deștept rămâneai: Nicolae Ciucă și Mircea Gologan

Faptul că unii politicieni români trăiesc cu mintea și spiritul în Evul Mediu, unde Biserica și Statul erau totuna, nu mai e un secret pentru nimeni. Nu sunt singuri pe lume, au colegi ultra-conservatori prin toată lumea. Spre deosebire de ai noștri, ăia mai fac și treabă pentru țară și cetățeni, nu doar dau din gură pios.

La noi, când nu toacă bani de la bugetul de stat sau creează masonerii ascunse, de care atârnă întregi rețele de influență, concubinajul stat-biserică poate căpăta aspecte grotești-comice. De exemplu, subprefectul de Vaslui, Mircea Gologan, dă cu tămâie pe holurile instituției și pe la dânsul prin birou. Un motiv ar fi ca spiritele rele care îi posedă pe procurorii DNA să stea departe de dânsul, mai ales după necazul lui Dumitru Buzatu, prins cu șpaga în portbagaj, lângă oala cu ciorbă/sarmale, speculează jurnaliștii locali.

„Am observat că, de când tămâiez holul, niște persoane nu mai trec prin acel loc și astfel nu mai ajung la mine în birou. De ce? Habar nu am, dar eu mă bucur. Și am decis să tămâiez locul mai des, ca Dumnezeu să mă ferească de dușmani”, spune subprefectul.

E de râs? La București, șeful Senatului, fostul premier și general de armată Nicolae Ciucă, vrea să facă o capelă în Palatul Parlamentului. E dușmănie mare și în Parlamentul României, nu doar la Vaslui. Plus că parlamentarii sunt niște oameni foarte ocupați, abia au timp să vină două-trei zile pe săptămână la muncă. Iar atunci când o fac, dacă-i apucă piosul dor de rugăciune? Nu e timp să meargă peste drum, la ditamai Catedrala Mântuirii Neamului, îi taie rugăciunea puternic și le trebuie ceva rapid, pe loc.

Doamne-ajută, dacă așa li s-or roti în cap ideile pentru conceperea unor legi mai bune. Dar mi-e că la altar vor da tot cu tămâie, să nu fie de DNA și să nu-i ajute Bunuțul ăluia de la AUR/USR/PSD/etc.

Cifra săptămânii