Panorama cu ALP: Cum bântuie fantoma lui Iliescu România și de ce unii nu gustă coliva doliului național

Bine ne regăsim, sunt Andrei Luca Popescu (ALP), jurnalist și redactor-șef adjunct la Panorama. Acesta este newsletter-ul săptămânal „Panorama cu ALP”, la care vă invităm să vă abonați gratuit, pentru a-l primi direct pe email.

Da, chiar a murit Ion Iliescu. Vorbim despre sinistra moștenire pe care bătrânul comunist a lăsat-o cu inconfundabilul său zâmbet pe buze și cum fantoma lui bântuie această țară încă de când „Ilici” era în viață. Și de ce, dacă la funeralii de stat ne obligă legea, la doliul național în memoria unui personaj judecat pentru crime împotriva umanității, pe mâinile căruia a stat sângele Revoluției și Mineriadelor, nu ne poate supune nimeni cu forța. Lucrurile trebuie spuse pe nume, chiar dacă nu amestecăm coliva cu șampania. Ne oprim apoi la ipocrizia care nu mai miră pe nimeni a liderilor PSD, care cer respect și decență pentru Ion Iliescu.

Cum bântuie fantoma lui Iliescu România și de ce unii nu gustă coliva doliului național

România e țara unde guvernul decretează de bunăvoie zi de doliu național pentru un om, fie el și fost președinte, judecat pentru crime împotriva umanității, sub a cărui oblăduire directă au murit împușcați și au fost bătuți animalic pe străzi români.

E ironic că în ziua de 7 august 2025, școlile din România au fost astfel obligate să coboare drapelul în bernă, în memoria lui Ion Iliescu. Sunt acele școli unde comunismul și atrocitățile lui au dedicate câteva pagini răzlețe în manuale, iar Revoluția din 1989 e un capitol micuț. Sunt acele școli pe porțile cărora ies tineri care glorifică nostalgic comunismul, trăind cu iluzia că atunci era mai bine. Cele care produc tineri stângiști de caviar, care azi ne explică cum Iliescu ne-a băgat în NATO, în UE și i-a gonit pe fasciști din Piața Universității.

Moștenirea pe care Ion Iliescu o lasă României este relativizarea răului, ambiguitatea istoriei recente, mlaștina conviețuirii cu criminalii sistemului securist de stat. Moștenirea lui Iliescu e o democrație bolnavă, care nu a tras niciodată linie în fața vinovaților și criminalilor de sistem din istoria sa. De aceea, la 35 de la căderea comunismului, România aleargă spre Vest cu haina agățată încă în ghearele trecutului comunist, lăsat să băltească în ceață.

S-au scris deja tone despre Ion Iliescu, iar eu nu am vreo amintire lacrimogenă, care să-l umanizeze pe primul președinte al României democratice și prin care să vă arăt cum mi-am frecat și eu coatele cu istoria. Aveam 8 ani când tânărul comunist Iliescu prelua puterea, printr-o lovitură de stat mascată în revoluție populară, unde armata, Securitatea și miliția – nu știm nici azi clar – s-au împușcat între ele și au omorât în acest proces și peste o mie de români.

Fantoma lui Ion Iliescu lasă o Românie neîmpăcată cu propriul trecut. O țară care își îngroapă mizeria și crimele de stat în justiție, unde nu avem vinovați trași la răspundere pentru Revoluția din 1989 și Mineriade. O țară unde umbrele fostei Securități ofilesc și acum serviciile secrete și au acaparat, printr-o veritabilă masonerie business-politică, transmisă din tată-n fiu, sisteme de produs bani, partide politice și instituții de stat.

Lucrez de 20 de ani într-o presă care a crescut cu ferparul lui Ion Iliescu la sertar. „A murit Iliescu” era un titlu de breaking news cu care nu mai păcăleai pe nimeni, care trezea tot atâtea emoții cât un plop doborât de furtună. Știrea a devenit realitate abia acum, în 2025.

Între timp, Ion Iliescu a ajuns o memă a răului de care nu mai scapi, cu care înveți să trăiești. Zâmbetul bunicului sovietic, care trebuia să continue în România comunismul cu față umană, dar a achiesat până la urmă, din rațiuni de „animal politic”, la făgașul occidental al țării, nu trebuie glorificat și nici regretat. E ușor să pici în capcana asta, gândind că se putea mai rău.

Mereu se poate mai rău, iar dovada cea mai vie e că la moartea comunistului Iliescu, România e bântuită puternic de fantome securist-naționaliste de tip Călin Georgescu, cu ițe și stratageme care miros a Moscova și a noul său noviciok ideologic, care combină într-o otravă super-eficientă nostalgiile comuniste cu extremismul de dreapta.

De aceea, într-o zi de doliu național în cinstea unui personaj ca Ion Iliescu, e ok dacă unii desfac șampania și râd, cum făceau mai în glumă, mai în serios, niște tineri bonvivanți, la o terasă din apropiere de Primăverii, cartierul de lux al nomenclaturii comuniste, unde Iliescu și-a trăit ultimii ani din viață. Vorba aia: nasol momentul, bună coliva!

Nu e respectuos, dar e sănătos ca o înjurătură aruncată la furie. La fel ca faptul că USR și președintele Nicușor Dan au decis să nu onoreze cu prezența ultimul drum al acestui controversat personaj. E suficient că statul a fost obligat, prin lege, să-i organizeze lui Iliescu funeralii naționale. Dincolo de asta, fiecare e liber să facă după cum îl lasă conștiința.

Odată cu moartea lui Ion Iliescu, ne descotorosim măcar simbolic de un trecut care încă ne sufocă. Să-l plângi pe Ion Iliescu e ca și cum l-ai plânge pe Ceaușescu, în ideea ignorantă că pe timpul lui toată lumea avea „servici”.

Maxima relativizare a moștenirii lui Ion Iliescu, pe care o pot accepta, e că în timpul vieții și activității sale s-au întâmplat și lucruri bune pentru România. Câte sunt meritul lui direct nu poate spune nimeni, decât dacă e fanfaron. Iar asta nu șterge, oricum, răul mult mai mare și crimele pe care Ion Iliescu le-a supervizat direct.

Așadar, la moartea lui Ion „Ilici” Iliescu, pot să transmit cel mult gestul grăitor pe care l-a făcut fostul președinte Traian Băsescu, el însuși un produs al comunismului și al Securității: un respectuos „ducă-se!”. La Palatul Cotroceni, nu mai cântă cucuveaua, Ion Iliescu „și-a găsit beleaua” pe căi naturale, la frumoasa vârstă de 95 de ani, cu peste 20 de ani mai mult decât e speranța medie de viață a unui bărbat din România pe care ne-a lăsat-o moștenire.

Putem spera că măcar acum, când fostul președinte s-a dus la odihnă veșnică, România va reuși să oficializeze în justiție și istorie responsabilitățile și vinovățiile din trecutul său recent.

Recomandările lui ALP

TVR a furat startul la moartea lui Iliescu

După cum mi-a zis mie un mare patron de presă: „dă, bă, știrea, că oricum o să se întâmple”. TVR a vrut să muște din cașcavalul breaking news-ului că a murit Ion Iliescu și l-a deconectat mai devreme de la aparatele spitalului SRI. În Libertatea, aflăm și înaltul profesionalism care a făcut posibilă asemenea gafă pe postul de stat. Toți am stat 20 de ani cu titlul „a murit Iliescu” la sertar, doar câțiva se pot mândri că au fost atât de nătângi să dea „publish” înainte de vreme. Așa e când goana de a da primii se întâlnește cu prostia. Stați liniștiți, e TVR, nu pățește nimeni nimic.

Democrația Frankenstein a lui Ion Iliescu

Istoricul Tom Gallagher o fi britanic, dar cunoaște România și trecutul său recent mai bine decât mulți. Și mai important, e dispus să nu ocolească adevărurile și analizele dureroase pentru tânăra noastră democrație. În Contributors, el face o scurtă istorie fără perdea a moștenirii pe care „vicleanul arhitect” Iliescu ne-a lăsat-o pe post de „democrație Frankenstein”.

Moștenirea Iliescu, varianta video

E mai ușor să rememorezi momentele cheie ale traseului iliescian prin istoria post-decembristă a României, dacă le vezi video. Iar Recorder e cel mai priceput la asta. „România lui Iliescu” are 25 de minute de Iliescu – viața și opera.

Iliescu, precursorul sovietic al războiului hibrid putinist

Iliescu a fost ultimul lider comunist al Europei, care a încercat să aplice perestroika lui Gorbaciov. Moștenirea sa în istoria României este una toxică, spune istoricul Cosmin Popa, într-un interviu făcut de Matei Udrea pe News.ro. Este încă o analiză despre locul corect al lui Iliescu în istoria României, cu bune și cu rele. Mai ales rele.

Infograficul Panorama

Cine sunt campionii pensionării rapide și cine rămâne activ profesional cei mai mulți ani, dintre țările Europei? Un infografic cuprinzător, făcut de Edit Gyenge, ne arată câți ani lucrăm de la primul job până la pensionare.

Dacă tăceai, deștept rămâneai: liderii PSD

Sorin Grindeanu și Marcel Ciolacu s-au repezit să ceară respect și decență pentru Ion Iliescu, „omul care a condus România pe drumul democrației”, întărâtați de faptul că USR s-a opus decretării unei zile de doliu național pentru omul care a girat crimele de la Revoluție și Mineriadă.

Ipocrizia și tupeul lor fără margini nu e o noutate. Ion Iliescu nu mai avea nicio legătură cu PSD-ul zilelor noastre, oricât se dau cu fundul de pământ vremelnicii lideri actuali, care îl apără pe fostul președinte drept întemeietor al partidului.

E de ajuns să o judeci la firul ierbii, privind la diferența între mantra „sărac și cinstit”, a unui Iliescu mânat de o ideologie marxist-comunistă sinceră, pe care nu a abandonat-o niciodată, și mentalitatea îmbuibării corupte a actualilor politruci și lideri PSD, ași ai capitalismului de cumetrie. Iliescu are multe la activ, dar într-adevăr corupția și îmbogățirea prin combinații de stat și de partid nu fac parte dintre ele.

Pentru o abordare factuală a ipocriziei liderilor PSD în raport cu Iliescu, citiți-l pe Cristian Andrei, care rememorează episoadele repetate în care PSD-ul a încercat să-l bage sub preș pe bătrânul comunist. Acum, îl iau în brațe doar pentru a-și justifica cumva o identitate politică tot mai precară.

Ciolacu, în micimea lui de mare om de stat, vorbește despre „oameni care nu se vor ridica niciodată la înălțimea moștenirii lăsate de liderul fondator al PSD”.

Nu-și poate da seama că formula i se aplică la perfecție lui și actualilor lideri PSD care, într-adevăr, nu se ridică nici la genunchiul lui Ion Iliescu, nici ca abilitate politică, nici prin carismă sau cultură demnă de un om de stat. În rest, fiecare a făcut rău României în felul său. Cel mai corupt partid al țării își revendică moștenirea lăsată de un președinte care are sânge pe mâini.

Cifra săptămânii